Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Carla Guelfenbein - Cu tine în depărtare de Tudora Şandru-Mehedinţi

Emilia

A doua zi după ce am aruncat cenuşa Verei în mare, Daniel a plecat de la el de acasă.

În primele săptămâni petreceam ziua la mine pe terasă, şi noaptea el se întorcea în camera lui de hotel. Însă curând aproape că n-a mai plecat. Într-o seară ne-am dus la hotel, a plătit nota, şi-a luat valiza şi a venit să stea la mine. După două zile, i-am adus pe Charly şi pe Arthur. Chiar dacă Daniel se ducea zilnic la Vera acasă ca să-i plimbe şi să le dea de mâncare, amândurora ni s-a părut firesc să stea cu noi.

Lângă Daniel mă bucuram de o libertate nouă, de parcă cineva îmi dădea aer proaspăt. Tot ceea ce trecusem sub tăcere îşi găsea acum o formă de exprimare. Erau senzaţii şi imagini greu de definit, şi tocmai de aceea mai puternice, fiindcă niciun gând nu putea să le distrugă misterul.

Cert e că nu mă gândeam.

Totul părea suspendat în aer. Viaţa lui Daniel, a mea şi acest posibil viitor împreună pe care niciunul din noi nu-l numea. N-a intrat în detalii cu privire la despărţirea lui şi nici eu nu i le-am cerut.

Dimineaţa se scula devreme şi se ducea să facă diferite curse. Când mă trezeam, el se şi întorsese. Cumpărase pâine proaspătă, pregătise cafeaua şi făcuse suc de portocale. După micul dejun, eu plecam să duc zarzavaturile şi apoi la Biblioteca Bombal. Daniel avea o mulţime de întâlniri. Comentariile din reviste şi ziare cu privire la Transatlanticul nostru, recent inaugurat, nu s-au lăsat aşteptate. Dar cel mai important era faptul că Daniel îşi luase inima-n dinţi şi ceruse un împrumut la bancă pentru a cumpăra locul de pe faleză. Voia ca mai târziu să construiască adevăratul Transatlantic.

După doar câteva săptămâni, ştiam că Daniel îşi punea o mână sub pernă ca să doarmă, că peste noapte se scula de mai multe ori, că în afară de gătit simţea o plăcere secretă făcând curat, că se bărbierea zilnic, că la trezire avea părul umed de sudoarea nocturnă şi că pielea lui aducea din vise miros a pământ ud. Vorbeam tot timpul. Ne interesa până şi cel mai neînsemnat amănunt despre celălalt.

Într-o dimineaţă, Daniel a găsit la cutia poştală scrisoarea lui Horacio Infante. Eu îi trimisesem un mail a doua zi după moartea Verei, şi el îmi răspunsese, foarte impresionat. Mă anunţa şi că în câteva zile îmi va trimite textul pe care mi-l promisese. Mă ruga să-l citesc cu calm şi să nu-l judec până nu ajung la sfârşit.

A sosit un plic mare, cu un manuscris pe a cărui primă pagină scrisese cu mâna lui:

Emilia

Când Vera a căzut pe scări, am ştiut că nu se va mai întoarce la noi, şi că povestea noastră, dacă n-o reclădeam atunci, va rămâne îngropată pentru totdeauna lângă oasele noastre bătrâne. De aceea, în ultimele luni m-am apucat de treabă. Pentru Vera, pentru noi.

Însă numai acum câteva săptămâni, în toiul delirului stârnit de amintirea ei, am ştiut că tu eşti destinatara acestei reconstituiri, că îţi vorbeam ţie. Am scris mai departe, chiar dacă îndoielile mă asaltau la fiecare pas. Ceea ce mi se păruse esenţial până atunci devenea superfluu, şi ceea ce rămăsese în urmă apărea drept cel mai important. Îţi încredinţez aceste cuvinte cu teamă. Poate că trebuia să vorbesc înainte, cu mult înainte, sau poate că trebuia să tac. Zău că nu ştiu. Acum tu eşti cea care va decide soarta adevărurilor pe care le vei găsi aici. Pentru că, în cele din urmă, toate astea nu sunt altceva decât încercarea mea, stângace şi tardivă, de ispăşire. Dacă asta mai e cu putinţă.

Horacio

După ce am citit scrisoarea, am pus manuscrisul sub perna mea şi am plecat să mă ocup de zarzavaturi.

Presimţeam că, într-un anume fel, necunoscut mie în momentul acela, viaţa mea va fi bulversată după ce-l voi citi. Că nimic nu va mai fi ca înainte M-am întors acasă, mi-am făcut un ceai, m-am aşezat pe terasă şi am deschis manuscrisul. Era o dimineaţă însorită. Se simţea o briză prietenoasă şi proaspătă.

„Era vara lui 1951 şi eu aveam treizeci şi doi de ani. Trăisem ultimii treisprezece în diferite oraşe, dar mai ales la Geneva, având un post modest la High Commissioner for Refugees. Întoarcerea mea era un răspuns – conform istoriei oficiale – la scrisorile plângăcioase ale mamei, prin care mă încunoştiinţa de nenumăratele boli ce ar putea-o băga oricând în mormânt. Însă întoarcerea mea presupunea, desigur, o mulţime de planuri şi de expectative, de la închiriera unei cabane în faţa oceanului unde să mă dedic cu totul poeziei, până la găsirea unei compatrioate atrăgătoare şi inteligente cu care să-mi împart tot restul vieţii. Din depărtare, Chile devenise locul unde toate spaţiile întunecate din existenţa mea se umpleau de lumină. Pământul făgăduinţei, paradisul pierdut…”

Am continuat să citesc şi, când pe seară a sosit Daniel, ajunsesem dincolo de jumătate. Încercând să pătrund sensul celor scrise de Infante, m-am străduit pentru prima oară să gătesc un fel de mâncare pentru Daniel, urmând instrucţiunile unei reţete cu tăieţei pe care o găsisem pe internet.

O altă Vera se ivise din cuvintele lui Infante. O femeie în carne şi oase, însă învăluită în acelaşi timp de noi mistere. În ciuda eforturilor lui, Infante n-a reuşit niciodată să-i străpungă platoşa care o făcea inaccesibilă pentru toţi, şi poate chiar pentru ea însăşi.

Am mâncat pe terasă tăieţeii şi o salată batavia cu pere şi parmezan pregătită de Daniel. I-am povestit că bănuielile mele erau confirmate. Descoperirea făcută de mine, care fusese întărită pe jumătate de manuscrisele din seif, era acum o realitate. Acesta era marele secret al lui Horacio. Crucea pe care o purtase toţi aceşti ani. I-am povestit şi unele episoade. De pildă dârzenia dovedită de Vera ţinând piept prejudecăţilor referitoare la originea ei evreiască. Sau întâlnirea pe ninsoare la New York, care se regăseşte într-un roman al Verei şi în poeziile lui Infante. I-am vorbit de fiul ei Julián şi de dragostea obsesivă cu care l-a înconjurat.

După cină, Daniel a aprins câteva lumânări şi, cu strălucirea lor fragilă, a iluminat locul unde stăteam eu în fotoliu.

În curând m-am apucat iar de citit, cu Arthur trântit pe jos lângă mine.

Navigam pe un ocean.Voiam să-i zăresc fundul, substratul care suporta toată această materie lichidă, de necuprins şi, într-un fel, artificială, alcătuită din cuvintele lui Infante. Nu puteam să nu mă întreb, la fiecare pas, de ce îmi încredinţa manuscrisul acesta lung? Ce sens avea ca eu să fiu destinatara unor confidenţe păstrate atâţia ani?

Trebuia să mai fie ceva.

Târziu în noapte m-am dus să mă culc în patul pe care-l împărţeam cu Daniel şi m-am lipit de trupul lui. Fiinţa care se afla acolo, sprijinită de spatele lui, nu eram eu, dar totodată eram. Şi-a pus un picior de-a curmezişul peste ale mele şi a continuat să doarmă.

M-am întrebat dacă asta simt oamenii când spun că sunt fericiţi.

*
**

Când m-am trezit, Daniel era gata îmbrăcat de plecare. Avea o întâlnire cu un investitor care se arătase interesat să se asocieze cu el în aventura cu Transatlanticul. Se îmbrăcase cu grijă. O cămaşă cu dungi albe şi albastre şi nişte pantaloni negri bine călcaţi. Avea părul umed, pieptănat pe spate. Trăsăturile i se vedeau limpede, bine conturate în toată splendoarea lor. Şi-a ridicat privirea şi a dat de ochii mei care îl observau. Mi-a luat mâna şi mi-a mângâiat palma cu degetele. 

Mă izolasem de toate, imaginându-mi că, în liniştea mea lăuntrică, voi afla viaţa adevărată. Acum descopeream că puteam intra şi ieşi din interiorul meu, şi că această pendulare, când înăuntru, când înafară, era o formă de libertate.

– Niciodată nu m-ai privit aşa, Emilia.

– Cum?

Ştiam ce voia să spună. Pentru prima oară devenisem conştientă de frumuseţea lui neliniştitoare. Şi n-am simţit nici respingere, nici teamă. Căci ceea ce mi-era cunoscut continua să existe acolo, sub învelişul acela de bărbat.

– Aşa.

Şi-a apropiat pupilele de vârful nasului făcând pe miopul. Am izbucnit amândoi în râs. Un fior mi-a străbătut coloana vertebrală.

După ce a plecat, am făcut o baie.

Am simţit greutatea apei pe piele. Mi-am întins un picior, ca şi cum aş descâlci un scul de lână încurcat. Şi braţele la fel, le-am învârtit pe sus, ca două palete ale unui ventilator lent. Sânii, două mici fiinţe, se iveau în penumbră. Când i-am apăsat, sfârcurile au prins viaţă. Mi-am cufundat capul şi am auzit un zumzet. În tăcere, cineva sau ceva se înfiripa.

Cum mă puteam simţi oare atât de bine când acum pentru prima oară păşeam fără certitudini, fără limitele care mă protejaseră?

Daniel îmi lăsase o tavă pe masa din bucătărie cu totul aranjat pentru micul dejun. M-am aşezat pe terasă sub cortul alb şi am citit mai departe manuscrisul lui Infante.

(în curs de apariţie la Editura Litera)

Traducere de Tudora Şandru Mehedinţi

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara