Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Carl J. Burckhardt: Contele Hermann Keyserling de Mihnea Moroianu


Un nume bucurându-se de o certă notorietate în România, dar din motive mai degrabă de conjunctură. (Cele câteva pagini din Analiza Spectrală a Europei, în care, după ce, în trecere, ni se nega "forţa interioară" care ne-ar fi putut asimila complet cu ruşii, ni se certifica drept consolare calitatea de posibili protagonişti ai unei viitoare renaşteri a spiritului bizantin, teză adoptată cu explicabil entuziasm de adepţii autohtoni ai ortodoxismului interbelic.) Şi în genere, una din acele celebrităţi care, după propria-i expresie, "asemenea lui Liszt, par să-şi fi luat gloria cu ele în mormânt". Cărţile lui, cândva traduse în principalele limbi europene, au încetat de mult să mai fie reeditate, circulând doar ca rarităţi bibliografice (România face excepţie, cu patru volume apărute, fără vreun ecou aparent, între 1993 şi 1997); nu există biografii cu adevărat ştiinţifice, iar numele său este abia menţionat în enciclopedii şi dicţionare.

Şi totuşi... Despre Hermann Keyserling (1880-1946) au circulat dintotdeauna o sumă de legende greu controlabile, evidenţiind formatul de excepţie al unei personalităţi proteice, cu trăsături mai mult slave decât germanice, marcate de tensiunea dintre omul Renaşterii şi înţeleptul de tip chinez, dintre aristocratul balt şi descendentul prezumptiv al lui Gingis-Han, dintre profetul inspirat al "Lumii ce se naşte" şi vorbitorul înnăscut, pendulând permanent între genialitate şi "simplă" magie verbală. Legendele respective erau de două categorii, corespunzând dualităţii profunde a personajului pe care-l descriau: pe de o parte, cele axate pe calităţile lui intelectuale ieşite din comun, care îi atrăseseră la un moment dat faima ambiguă de "cel mai inteligent om al Europei"; iar pe de alta, cele vizând dinamismul şi comportamentul social excesiv al unui om care "respira mai repede, vorbea mai repede, asimila mai repede decât alţii" - şi care, dacă era contrazis, putea avea ieşiri pe măsură, uimind sau consternând după caz. Prietenul său Rudolf Kassner observase de altfel, după o lungă perioadă de întrerupere a relaţiilor, că lucrul cel mai important la Keyserling este "tocmai conexiunea dintre un temperament absolut colosal, chiar negerman în colosalul său, şi un intelect foarte puternic, foarte pătrunzător, absolut ieşit din comun." Conexiunea aceasta, extrem de rară în opinia lui Kassner, explică probabil şi poziţia net antiintelectualistă a filosofului Keyserling, adversitatea sa faţă de tipul gânditorului pur, pe care îl ridiculiza susţinând că ar fi exact cel reprezentat de Rodin în statuia cu aceaşi nume: "Un tip mărginit care-şi macină creierul." Indiferenţa faţă de problematica mai mult sau mai puţin fictivă a omului abstract, adică a omului reconstruit cu mijloacele artificiale ale speculaţiei şi subordonat exigenţelor pur formale ale acesteia, era la el corelatul paradoxal al acelei inteligenţe de ordin superior care, aparţinând reprezentantului unei familii în care tradiţia studierii şi venerării lui Kant data încă din secolul XVIII, părea genetic programată pentru a trage concluziile ultime din descoperirea kantiană a limitelor raţiunii şi intelectului. Întreaga orientare a "Şcolii de Înţelepciune" fondată în anii '20 la Darmstadt ca o ultimă încercare de reînviere în plin secol XX a tradiţiei practicării filosofiei în sensul grecesc de dragoste pentru înţelepciune, ca şi eforturile îndreptate cu inegalată energie spre redefinirea raporturilor individului uman cu "originea" sa spirituală, cu transcendenţa şi religiozitatea nedogmatică, trebuie citite în această cheie. Cât despre cealaltă latură a autorului Jurnalului de Călătorie al unui Filosof, cea pitoresc-temperamentală, ea a constituit de asemeni subiectul multor legende şi colportaje mai mult sau mai puţin binevoitoare, din care o succintă mostră o oferă amintirile lui Nicolaus Sombart, apărute şi în traducere românească.

Diplomatului şi istoricului elveţian Carl J. Burckhardt (1891-1974), autorul monumentalului studiu monografic despre Richelieu, i se datorează consemnarea, extrem de preţioasă prin realism şi obiectivitate, a câtorva întâlniri semnificative cu Hermann Keyserling, pe care l-a cunoscut în deceniile trei şi patru ale secolului trecut. Cele două episoade, plasate în 1935, ne oferă tabloul de neuitat al filosofului pus la index prin hotărârea personală a lui Goebbels şi supravegheat pas cu pas de Gestapo, efectuând o vizită-fulger în Elveţia şi Franţa, urmărit şi acolo de coşmarul existenţei de "animal în cuşcă" şi de presimţirea tot mai acută a unei catastrofe pe care intuiţia lui o percepea ca ineluctabilă. Reproducem mai jos câteva pasaje semnificative ale acestei evocări-document, ca omagiu adus filosofului de la a cărui naştere se împlinesc, la 20 iulie, cinci sferturi de veac.





Vizita la Geneva



Keyserling era de o vervă orbitoare, povestea inspirat, în şuvoiul de lavă al erupţiilor sale se rostogoleau giuvaeruri aruncate de o forţă irezistibilă. O adâncă amărăciune se ascundea în elocinţa tot mai precipitată, aproape febrilă a marelui balt, care se risipea pe sine fără a socoti. Dispoziţia îi alterna între izbucniri de mânie şi o scufundare în sine presimţind o catastrofă. Ca urmare a interdicţiei impuse de Goebbels, nu mai putea nici să vorbească în public, nici să scrie. Ducea lipsă de bani şi insista să apară aici la Geneva, contra unui onorar consistent, în faţa unei vaste asistenţe, dar fără nici o publicitate - asta era de importanţă vitală. Era de acord cu orice fel de temă.

Mă întrebam ce-ar fi fost mai puţin periculos pentru el. Un lucru era sigur: că anonimatul apariţiei sale nu putea fi păstrat, că din momentul în care păşise în casa mea, fiecare pas îi era înregistrat, împachetat în formulările boante ale serviciilor de informaţii şi transmis la Berlin. Era urmărit permanent.

Soţia mea avu o idee salvatoare. La Geneva exista în anii aceia un partid fascist; conducătorul lui se numea Oltramare, poreclit Géo. Semăna oarecum cu Mussolini la înfăţişare şi se pricepea să-şi rotească ochii în maniera lui. Ne-am gândit: poate că Oltramare va prinde ocazia de a prezenta la una din reuniunile de seară ale partidului său pe un vorbitor de rangul lui Keyserling; totul trebuia să se petreacă în cadru privat, fără participarea presei; datorită orientării politice a organizatorului, în Germania nu se va trece la sancţiuni.

Filosoful se declară imediat de acord. Tema: fascism; termen: poimâine. Cartierul general al partidului se găsea la primul sau al doilea etaj al unui mare imobil de închiriat, în spatele hotelului Métropole. Când am ajuns acolo la ora stabilită, ni s-a deschis o uşă de oţel. Keyserling susţinu ulterior că în stânga acestei uşi s-ar fi găsit două mitraliere uşoare; eu nu le-am remarcat. Ceea ce am zărit era o sală mare, plină cu bărbaţi de diverse vârste. Cu toţii erau îmbrăcaţi în cămăşi cenuşii, nici brune, nici negre: pronunţat cenuşii; cu toţii s-au ridicat cu zgomot de pe locurile lor, înălţându-şi braţele pentru salutul roman. Şirurile de scaune erau despărţite printr-un spaţiu median, la capătul sălii se găsea un podium. Pe podium era o masă, în spatele ei un fotoliu, iar deasupra acestuia atârna un portret al lui Oltramare în mărime puţin mai mare decât naturală, observându-şi sever ceata de adepţi. La capătul peretelui din dreapta se deschidea o uşă care ducea într-o încăpere de dimensiuni normale. într-acolo ne-au condus gărzile "Conducătorului". "Conducătorul" însuşi era postat împreună cu paladinii săi în jurul unei mese, iar pe masă stăteau, oarecum sărăcăcios în raport cu nevoile oaspetelui, o sticlă de vermut şi una de apă, împreună cu nişte pahare.

"Conducător" şi suită ne întâmpinară cu braţele ridicate, "Conducătorul" începu nişte cuvinte de bun venit. Keyserling însă, cu un râs răsunător, fără a răspunde la salutul pretorienilor, îi aplică Ducelui genevez un pumn uşor în regiunea stomacului, apoi două lovituri cu palma peste umăr şi spate, ceea ce produse instantaneu o pierdere de autoritate şi le provocă o indignată surpriză acoliţilor.

Dar filosoful nu le lăsă timp să se manifeste. Bătu din palme şi strigă: "Aduceţi imediat şampanie, Lanson brűt!" Paladinii priviră spre maestru, acesta însă dădu din cap. "La hotelul de alături", porunci el, "două sticle de Lanson brűt într-o găleată cu multă gheaţă. Grăbiţi-vă, în curând trebuie să începem!"

Iarăşi îl strânse Keyserling cu putere în braţe şi-l apăsă la pieptul său. Şampania fu adusă, filosoful ciocnea cu organizatorii, se învârtea aproape în cerc pe tocuri, vorbea despre Spania, singura care va scăpa de pieire, şi golea acum pahar după pahar. Când ambele sticle fură goale, se ridică şi strigă: "Doamnele sunt rugate să ia acum loc în sală!" Trei doamne erau de faţă. Ele ascultară imediat ordinul. Apoi el exclamă pe englezeşte: "Now let's begin!"

Uşa fu deschisă, iar el intră cu un zâmbet dispreţuitor, prevestitor de rele, în sală, opri cu un gest aplauzele iniţiale şi timp de o oră ţinu într-o franţuzească de o bogăţie rabelaisiană, gonită parcă de furtună, cel mai plin de duh şi tăios discurs antifascist pe care l-am auzit vreodată. Pentru ascultători era destul de neplăcut. "Conducătorul" lor, mărinimos, îl conduse însă pe oaspete până la ieşire şi zise: "Obiecţia ridicată de dumneavoastră va fi de folos cauzei noastre."



Călătoria în Provence



În dimineaţa următoare cădea o ploaie uşoară, atunci când la ora unsprezece am plecat în maşina deschisă. La cererea lui Keyserling, capota a rămas ridicată. Stăteam astfel unul lângă celălalt, în această atât de particulară izolare şi apropriere reciprocă creată de invenţia automobilului, apropiere care avea să vădească atât de multiple urmări. Simpatie între noi? Pronunţată, în acelaşi timp o stare de vagă aşteptare, din partea filosofului alternând preţ de secunde cu unde de vădită plăcere. Peisajului pe lângă care treceam, satelor, oraşelor, grădinilor, nu le acorda nici o atenţie. Era vizibil bucuros să călătorească, să lase totul în urmă, să scape, rămânea totuşi întunecat, era un ins hăituit. Pe cap purta o scufie de postav ca a lui Sherlock Holmes şi era înfăşurat într-un loden impermeabil cu multe falduri. Nu-l încheia la nasturi. Cele două buzunare exterioare ale bluzei sale conţineau cel din stânga, o sticlă plină cu esenţă de odolean, cel din dreapta, una cu rachiu de cireşe. Sorbea alternativ din amândouă. Totodată relata posomorât, dar în amănunte, particularităţile constituţiei sale şi necesitatea dublei acţiuni, de el singur născocite, a celor două esenţe asupra, după cum se exprima el, plexului său solar şi a inimii.

Din când în când, îşi vorbea parcă sieşi, sau relata despre prietenul său

Hardenberg, după părerea lui - ultimul rozicrucian, când şi când reda ca în vis nişte

dialoguri, sau se cufunda fără glas în sine însuşi, apoi suspina adânc, arunca ici-colo câte o ochire bruscă la stânga sau la dreapta. Pe când treceam pe o stradă de suburbie, strigă: "Lepră, lepră! Priveşte faţadele astea hidoase! Oribil, tot ce trăieşte în spatele lor, se târăşte, rabdă de foame, înşfacă, trudeşte şi urăşte! Ah, şi le curé, şi primarul radical, şi fabricantul de nuga, şi fetele lui în rochii de mătase, în echipaje, şi Café du Commerce."

Keyserling iubea Franţa şi pe francezi. De aceea, pe când tot vorbea astfel, descărcându-şi iritările de moment, simţeai un tablou de ordin superior care se-nfiripa în spatele prafului învolburat al supărării, dar redispărea imediat.- O înghiţitură de rachiu din gâtul sticlei, apoi brusc ameninţător: "De ce te numeşti Carl J. ca un american? E complet absurd, lipsit de gust. La ce-ţi foloseşte acest 'Ji', 'Ji'-ul ăsta stupid cu cârligul lui?" Nu aştepta nici un răspuns, stătea cu privirea aţintită în faţă. Apoi: "De ce nu vorbeşti nimic? Vorbeşte o dată! De ce mai călătorim în doi?"

Ajunşi la Avignon, am tras la vechiul Hôtel de l'Europe. Acum Keyserling era bine dispus. Bău pe stomacul gol două pahare mari de Calvados drept viatic post-festum, iar apoi vru să meargă îndată la un mare restaurant de pe strada principală. Acolo ne-am aşezat curând în faţa unei sticle de Châteauneuf, iar oaspetele meu deveni fermecător.

Plăcerea existenţei fizice şi spirituale punea stăpânire pe el, se prefăcu în pură încântare, iar mărturisirile lui deveniră pline de farmec şi minunat puse în scenă. Acum el era cel care povestea: despre India, într-o ciudată supraapreciere, după cum mi se părea, a lui Tagore - "unul din cei mai mari poeţi ai tuturor timpurilor". Apoi vorbi despre caracterele popoarelor: "Toate naţiunile sunt odioase!", cunoscuta lui maximă.

A treia sticlă de vin roşu era golită. Chelnerul, fără să întrebe, o aduse pe a patra şi ne turnă la amândoi. Băusem deja două pahare din ea. Acum Keyserling nu se mai ocupă nici el de paharul său plin şi privi deodată cu o expresie de imensă ironie în jur. "Toate naţiunile sunt odioase!", exclamă din nou, iar cu vârful barbişonului îmi arătă, ridicându-şi bărbia, spre un tată de familie care împreună cu o femeie în vârstă, consoarta sa corpolentă, puternic fardată, şi cu o palidă fată, consuma un hartan de miel.

"Un exemplar autentic, împachetat în inele de grăsime; priveşte-i pungile de sub ochi, urechile clăpăuge, un adevărat model!..."

Clientul astfel descris şi luat în derâdere începu să se agite. Îşi înălţă fruntea cât putea de mult, continuând să rămână aşezat, apoi se întoarse spre o masă învecinată cu expresia de ocară boche.

Mă ridicai şi-l luai pe filosof de braţ. El împinse scaunul la loc, se ridică de bună voie şi, dând din cap în toate părţile, mă urmă, păşind destul de sigur până la casa la care trona obişnuita doamnă cu perucă neagră. În spatele noastre, murmure, câteva exclamaţii ostile. Astfel ajunserăm pe stradă şi la aer curat. Acolo situaţia deveni periculoasă. Keyserling atârna greu de braţul meu, în dreapta îşi învârtea toiagul noduros. Clătinându-se, descria largi curbe, trăgându-mă înainte.

"În marele exil trebuie să ne ducem, în marele exil! Acolo domneşte adevărul, adevărul complet! - Aici e totul plin de negri", iar când un ofiţer superior în uniformă trecu pe lângă noi: "Ah, la grande armée, la grande armée", învârtind toiagul. Nicicând n-am tânjit mai intens după un taxi dintr-o stradă laterală, dar în trap obosit nu apăru decât o birje, vizibil pe drumul de întoarcere spre grajd. Bietul căluţ cu apărătoarele sale de muşte peste urechile istovite nu mai voia să tragă, dar, după ce ne instalarăm pe perne, trebui să cotească din nou în direcţia opusă ţelului său.

Cu glas scăzut, apăsat, i-am spus birjarului: "La gară!" Ştiam că întoarcerea la hotel era încă exclusă. Keyserling închise ochii, respira tare cu gura larg deschisă, murmurând când şi când "grand huit", dar birjarul pricepuse şi ajunserăm astfel la restaurantul gării. Keyserling îl pofti: "Veniţi încoace, mai avem mult de mers." Calului îi fu legat de gât un sac cu hrană. Restaurantul de clasa a treia era, datorită orei înaintate, aproape gol, numai la o masă lungă şedeau o duzină de marinari cu pompoane pe beretele lor rotunde. Filosoful se aşeză împreună cu mine şi cu birjarul în mijlocul lor, le puse celor doi vecini ai săi braţele peste umeri şi declară că plăteşte o rundă. "Bere" deciseră tinerii marinari. Iar acum începu ceva uimitor. Filosoful începu să povestească, aşa cum le povesteşti unor copii, binevoitor, de-a dreptul emoţionat, gingaş şi puternic bine dispus totodată. Aventuri de tot felul, întâmplări extraordinare trăite de marinari pe mările Nordului. Duhuri ale mării răsăreau din aburii de ceaţă ai mării, vânturi, furtuni, glasurile unor lumi îndepărtate se făceau auzite, mari păsări de apă aproape atingeau catargele cu aripile, dar niciodată complet, apoi mase de negură năvăleau pe cer, luna plină poposea într-un golf al oceanului de nori, iar o umbră mare se lungea peste punte: Olandezul Zburător trecea deasupra ei în plină cursă...

Trenul de noapte apăru în cele din urmă. Micuţii mateloţi de pe Mediterana îşi strânseră în grabă bagajele, iar acum rămaserăm complet singuri în sala goală, în care un chelner bătrân cu trăsături arabe începu să strângă cu o mătură zbârlită mici grămezi de resturi şi praf.

Birjarul ajută apoi la transportul ciudatului personaj - "c'est un grand počte", zise, şi avea dreptate - pe scările hotelului şi în camera sa. Acolo, mort de oboseală, căzu iarăşi cu pantofii pe pat şi aproape instantaneu într-un somn adânc. ş...ţ



Şi astfel merserăm mai departe. La Nîmes îl sună pe prietenul său Baroncelli, dar Baroncelli era absent. Aşadar Les Baux şi apoi totuşi Camargue, fără primire la vestitul crescător de animale.

Goneam înainte, iar acum vorbi contele. "Trebuie să înveţi să mă cunoşti, îţi dau cheia. Tuturor le par de neînţeles, zgomotos, provocator - aşa şi sunt. Niciodată destul! Toată viaţa încerc să ajung la cineva, să câştig pe cineva, să mă fac auzit; mai mult, să mă fac în fine recunoscut. Strig, urlu, mă lupt, vreau să grămădesc succes peste succes. Dacă ceilalţi nu mă laudă îndeajuns, mă laud singur. Inutil. Da, înţelege-mă, complet inutil. Dar nu ştii de cine vorbesc. Eşti un copil al mamei?"

"Al tatălui."

"Toţi cei mari sunt copiii mamei, vor s-o câştige pe mama, vor mângâiere din partea ei, înţelegere, admiraţie, da, supremă admiraţie. Oh, această linişte, această împlinire, când în sfârşit o vorbă, doar un uşor semn, o privire, un zâmbet ţi-ar aduce mărturisirea: sunt mândră de tine! Dar nimic, nimic. Poţi oare simţi, poţi pricepe acest lucru? Aici e vorba de cea mai profundă, cea mai cutremurătoare poftă a omului. Dacă ea rămâne neîmplinită, atunci nimeni, nici un prieten, nici o iubită nu i-o poate suplini nici măcar pentru căteva clipe. Ştii ce mi s-a întâmplat? Mama mea m-a respins, m-a urât, urât " - izbucni el aproape în sughiţuri. "M-a jignit, m-a înjosit, m-a dispreţuit. S-a dăruit unui sclav, omului cu care eu m-am bătut pe viaţă şi pe moarte, şi care mi-a străpuns plămânul. Dar ascultă-mă, ascultă: prin această perforaţie a plămânului a pătruns în mine Spiritul, iar cu Spiritul acesta şi triumfurile lui am încercat eu s-o recâştig pe cea pierdută, s-o izbăvesc. Imaginile îngrozitoare care mă chinuiau nopţile, oh, imagini cumplite, obsesii - scuteşte-mă de ele, pricepe fără cuvinte! - Nimic n-ar putea, nimic nu mă poate elibera de ele, nici cunoaşterea propriei forţe, nici iubirea, care zilnic îmi e arătată cu atâtea sacrificii."

Se opri istovit. Iarăşi spaima şi amărăciunea vorbiră din ochii săi încremeniţi. "Ieri", strigă el atunci, "alaltăieri, toate zilele precedente, şi groaza vremurilor noastre, în care ne-am pomenit, fără nici o ieşire, sau mai vezi oare vreo speranţă?"

Acum intraserăm în Les Baux. Nu vru să coboare. "Mai departe, mai departe, spre Mediterana", ceru el, "la caii cei albi." Am trecut pe lângă un cadru gol de fereastră care încă mai rezista într-o masă de moloz, pe care sta scris "Post tenebras lux", vechea deviză a hughenoţilor, înscrisă pe blazonul Genevei. Am oprit o clipă şi am arătat spre sentinţa biblică. "Mai departe", rugă Keyserling încet şi insistent, "te rog mai departe, să nu zăbovim lângă minciuna asta."

Abia când zărirăm sclipirea Mediteranei la Saintes Maries, îşi încrucişă ambele braţe, respiră adânc şi exclamă: "Iar acum să vorbim numai cu taurii negri şi caii albi - ei cel puţin ne înţeleg."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara