Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Caricaturi şi tragedie de Mihai Zamfir

Au trecut doi ani de la o crimă ce a stîrnit nu doar oroarea lumii civilizate, ci şi stupefacţia acesteia: zece ziarişti din redacţia revistei pariziene „Charlie Hebdo” au fost asasinaţi din cauză că revista publicase caricaturi ale Profetului Mahomed. Ceea ce în mod normal trebuia să provoace rîsul s-a văzut sancţionat cu pedeapsa capitală. Iată un nou tip promiţător de justiţie!

Oricît i-a fost de greu să retrăiască tragedia din ziua de miercuri 7 ianuarie 2015, soţia unuia dintre jurnaliştii ucişi, Maryse Wolinski, s-a încumetat să scrie o carte avîndu-l drept erou pe soţul ei, pe Georges. Această carte cu totul neobişnuită, tradusă şi publicată de Tudorel Urian, a apărut acum la Editura All. O deschizi cu strîngere de inimă.

Chérie, je vais à Charlie e un fel de roman-document, ca atîtea altele din ultimele decenii. Încă o dovadă că „realitatea bate ficţiunea”, aşa cum se spune tot mai des; a relata, ceas cu ceas, crima din 7 ianuarie 2015 devine un roman de tip special.

Titlul însuşi – octosilab cu aliteraţie şi rimă interioară – capătă altă semnificaţie, tragică, dacă ştim ce s-a petrecut la Charlie. Cartea s-ar putea chema, în subtext, Chérie, je vais à la mort. Relatarea ultimelor ore din viaţa unor oameni, care nu bănuiau că vor muri în aceeaşi zi, conţine suficientă latenţă tragică pentru a deveni literatură propriu-zisă. Romanul Marysei Wolinski aminteşte ciudat de romanul lui Truman Capote In cold blood, ultima zi a unor oameni aleşi absurd de soartă pentru a fi sacrificaţi.

Personal, n-am nutrit vreo simpatie deosebită pentru revista „Charlie Hebdo”. Cu decenii în urmă, cînd era purtătoarea de cuvînt a unei stîngi mai degrabă agresive, îmi displăcea maniera violentă şi uneori scabroasă în care erau tratate personalităţile de prim-rang ale Franţei, începînd cu Preşedintele ei. De-a lungul anilor, pamfletul a scăzut mult în intensitate, fără însă ca orientarea revistei să se fi schimbat. O astfel de consecvenţă înseamnă pînă la urmă caracter; nu mai era vorba de a ataca, în perfectă impunitate, clasa politică franceză, ci de a ridiculiza nişte fanatici. N-a mai fost vorba de batjocură, ci de involuntar eroism.

Cum pot deveni eroi nişte oameni obişnuiţi? Întrebarea ajunge de actualitate arzătoare în cartea de faţă. Răspunsul – de o simplitate dezarmantă: cei zece jurnalişti s-au transformat în eroi făcîndu-şi doar datoria şi nimic mai mult, îndeplinindu-şi cu conştiinciozitate meseria în deplină libertate de spirit. Asasinii au reuşit să ridice la rangul de eroi nişte oameni talentaţi, dar pe care nimic nu îi împingea spre acţiuni îndrăzneţe. Se vede însă că, într-o lume ce şi-a pierdut măsura, a-ţi face doar datoria devine o întreprindere de curaj extrem.

Descriind „o zi lungă cît un an”, ziua de 7 ianuarie 2015, zi ce umple toată cartea, Maryse Wolinski demonstrează că posedă experienţă literară: consemnarea documentară conţine şi un roman paralel, romanul iubirii de o viaţă dintre cei doi protagonişti, iubire ce iese cu adevărat la iveală, atunci cînd unul dintre ei dispare. Probabil că tocmai această iubire în fază tragică a condus-o pe autoare la ideea scrierii unui roman-depoziţie.

Chérie, je vais à Charlie poate stîrni interes oriunde în lume, date fiind evenimentele relatate. Cred însă că publicul românesc este în cazul de faţă mai receptiv decît alt public străin. Cititorilor români nu trebuie neapărat să li se explice, prin note de subsol, contextul francez contemporan; ei cunosc istoria, geografia, politica Franţei, cunosc Parisul mai mult decît alte popoare. Încă o dovadă că francofonia noastră nu-i doar un panaş bun de afişat la reuniuni internaţionale, ci o realitate încă profundă. Dacă aşa stau lucrurile, nu e doar meritul împrejurărilor, e şi meritul nostru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara