Numărul curent: 44

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Care e cea mai proastă carte românească? de Mircea Mihăieş


Mă gândesc, desigur, la cărţile de oarecare notorietate, şi nu la infatigabila producţie de celuloză pusă la dispoziţie cotidian de editurile din ţară. Am în minte cărţile de care a auzit toată lumea, cele studiate în şcoli, în universităţi, beneficiare de studii, articole, licenţe şi teze de doctorat. E vorba de titlurile preamărite în simpozioane, de cele care ocupă un loc proeminent în panteonul literelor naţionale. Trecând în revistă operele "canonice", n-am nici o ezitare să-mi afirm profunda antipatie faţă de Craii de Curtea Veche. Multă vreme, am preluat pe nemestecare judecăţile ce făceau din producţia mateină o carte tabu. Cum să pui, licean fără lecturi, sub semnul dubiului analizele lui Vianu? Cum să te fi îndoit, ulterior, de judecata de gust a unor Alexandru George, Ion Vartic sau, mai recent, Matei Călinescu? Am scris cândva despre personajul Mateiu Caragiale şi am parcurs mare parte din bibliografia critică a operei sale. L-am recitit şi nu-mi venea să-mi cred ochilor: cartea mi s-a părut o catastrofă. O lectură de maturitate m-a pus în situaţia unui auto knock-out: citeam pagină după pagină şi eram şocat de cât de prost scrisă se dovedea "capodopera" lăudată la unison tocmai pentru presupusa ei calofilie!

Nu mă deranjează nici tema, nici structura (de fapt, absenţa oricărei structuri originale), nici ideologia cărţii (de va fi existând vreuna: eu, personal, n-o văd). Nu mă deranjează nici zgomotosul cult născut în jurul ei, nici exclamaţiile cvasi-sexuale scoase de cei mai diverşi admiratori, de la inşi al căror prestigiu s-a născut din neantul rafinamentului autoproclamat, precum Radu Albala, ori urmaşii întru snobism ai lui Ion Barbu, până la cea mai proaspătă absolventă de la Litere.

Ştiu că înot contra curentului şi că valurile admirative ieşite din pana unor Ovidiu Cotruş sau Matei Călinescu pot fi ignorate cu greu. Despre "cenacliştii" ce se entuziasmau la o "bericică" de identificarea câte unui aşa-zis "alexandrin", despre contabilii culturali frustraţi ce juisau la citirea aventurilor erotice ale personajelor, în fond, de carton nu e nimic de zis. Mă uimeşte, în cel mai bun caz, că un critic de gust, precum I. Negoiţescu, cade în capcana de a vedea sensuri acolo unde nu există şi de a admira o construcţie pe care o poţi numi astfel doar dacă, la rândul tău, nu ai mai fi citit vreodată o carte cu adevărat bună. Ceea ce nu e, fireşte, cazul lui Negoiţescu. Afirmaţiile sale rămân însă lipsite de conţinut, simple scamatorii prin care criticul încearcă să dea consistenţă vidului: "La data publicării, Craii de Curtea Veche au şsic!ţ apărut ca o operă bizară, fascinantă, rău construită. Azi, Ťreaua construcţieť ni s-ar părea ca atare modernă, dacă n-am descoperi în roman ascunsa lui construcţie şi desigur, tocmai fiindcă îşi admiră secreta arhitectură a operei, Mateiu Caragiale se consideră pe sine un magnific autor."

Că Mateiu se va fi considerând "magnific", e treaba lui. S-a considerat el şi "conte", şi a fost nevoie de intervenţia paternă pentru a-i aduce aminte că în calea aspiraţiilor nobiliare stă teşitura din creştet provocată de tăvile cărate de strămoşii săi greci. Dar asta nu mă ajută să înţeleg unde e "structura secretă." Sau o fi atât de secretă încât e sortită să ne rămână inaccesibilă în perpetuitate (şi asta după ce l-am citit, cu noduri, şi pe elucubrantul Vasile Lovinescu!). Negoiţescu, bărbat al fineţurilor ultime, nu consideră necesar să-şi argumenteze afirmaţiile. Spirit plebeu, mă resemnez cu gândul că există lucruri la care nu am acces. Între ele, "structura secretă" a Crailor!

Pe de altă parte, nu ştiu cum ar putea deveni "modernă", prin simpla trecere a anilor, o construcţie care încă din momentul naşterii era binişor datată. N-are rost să-l comparăm pe Mateiu cu Barbey d'Aurévilly şi nici cu Villiers de l'Isle Adam, pentru că ne-am face de râs. E suficient să parcurgem prozele lui Eminescu (şi nici măcar pe cele mai bune; mă rezum la Cezara) pentru a-l reduce pe cel abuziv numit "prim şi ultim Caragiale" la dimensiunea nefericită de epigon. Or fi cele patru episoade vag legate între ele, fără crescendo dramatic, fără dimensiune psihologică notabilă şi fără consecuţie logică "structura secretă" mult lăudată? O operă valoroasă nu poate trăi doar prin ţipetele emise spre desfătarea galeriei. Or, rareori am citit o carte mai lipsită de idei, de stil şi de substanţă.

Ce mă irită cu adevărat e nivelul deplorabil al scriiturii. Nu există pasaj în care să nu dau peste construcţii care să mă zgârie prin inepţia formulării şi prin lipsa de supleţe a narării. Autorul sare de la o stare la alta, dintr-un timp verbal în altul precum un ţânţar urmărit cu pompa de insecticid: "Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace. Aţipii iarăşi. Dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înfiinţa din nou, însoţită de cruda lumină a unei lămpi. Mişelul de postaş găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător."

Rareori poţi găsi, fie şi sub pana unui ageamiu, o mai deprimantă însăilare de cuvinte, timpuri verbale, descrieri de-o deconcertantă naivitate şi artificialitate a trăirii. Lexicul aspirantului la nobleţurile ultime ale spiritului e cam de această factură: "În halul în care mă găseam mi-ar fi fost peste putinţă să pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu mă puteam mişca. Deşurubat de la încheieturi, cu şalele frânte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburită miji frica să nu mă fi lovit damblaua." "O luasem numai cam repede", continuă magistralul stilist, într-o românească de balamuc, pentru a ne informa doct: "Dar deodată mă pomenii cu mine şsic!ţ în mijlocul odăii. ş...ţ Ce noroc că mă deşteptase; mare noroc! Privii acum cu recunoştinţă scrisoarea părintească; fără ea scăpam întâlnirea cu cel mai scump prieten."

Rareori poţi găsi într-o singură pagină mai multe inepţii cu ambiţii de literatură decât în acest debut al cărţii care de câteva decenii fascinează coconetul cu pretenţii şi rafinaţii de bodegă. Zidul admirativ ridicat în jurul acestei prostioare cu pampon e atât de înalt, încât nici spirite în general lucide nu s-au încumetat să arate goliciunea dizgraţioasă a împăratului. Nicolae Manolescu însuşi, în Istoria critică, îl plasează în categoria "mari scriitori", deşi analiza propriu-zisă a operei mateine modulează... în jos generoasa înscriere în loja de onoare.

Într-adevăr, cum poate fi socotit "mare scriitor" cineva căruia nu-i tremură pana când aşterne pe hârtie astfel de rânduri: "Viaţa lui, din istoria căreia i se întâmpla rar să dezvăluie ceva, fusese o crâncenă luptă începută de timpuriu. Ieşise din oameni cu vază şi stare, fusese oropsit de la naştere, crescut pe mâini străine, surghiunit apoi în străinătate la învăţătură. Întors acasă, se văzuse jefuit de ai săi, înlăturat, hărţuit, prigonit şi trădat de toată lumea. Ce nu se uneltise împotriva lui? Cu ce strigătoare nedreptate îi fuseseră întâmpinate lucrările, truda de zi şi noapte a jertfirii sale de tot soiul, cum se învoiseră cu toţii să-l îngroape sub tăcere!"

Romantismul sentimentaloid al acestor descrieri, psihologia ce aminteşte frapant de calamităţile în serie ale celor Două orfeline arată nivelul deplorabil la care evoluează Mateiu Caragiale. Ca profunzime şi credibilitate, Craii reprezintă varianta pentru un public năuc a filmelor lui Bernard Borderie, un fel de Angelica, marchiza esteţilor. La orice pagină ai deschide, dai peste construcţii gramaticale şi situaţii naratoriale care n-au de-a face nici măcar cu strategiile romanului popular (Nicoale Manolescu încearcă să acrediteze o atare perspectivă). Ele sunt deprimantele semne ale totalei lipse de talent.

Înafara celor câteva replici ale lui Pirgu (singurul personaj credibil al cărţii), romanul pare născut din ambiţia fără măsură a unui peltic de a-şi declama în piaţa publică sonatinele nu doar lipsite de gust, ci şi golite de cea mai plăpândă energie vitală. Nu-mi pun neapărat problema să "învăţ" ceva din literatură - deşi literatura bună te învaţă totul. M-aş fi aşteptat măcar la o măruntă încântare de natură estetică - fie şi una semănând rebusismului practicat de vânătorii de sonorităţi exotice presărate ici-colo în roman. Nimic din toate acestea. Absolut nimic. Doar un alfabet căznit al viciilor ridicate la rang de ideologie existenţială, doar vorbele bolovănoase ale unor fantoşe ce se fac ecoul adevăraţilor "perverşi" din romanul negru francez al veacului al nouăsprezecelea.

Aş putea înmulţi la nesfârşit citatele care să demonstreze absenţa totală de stil a celui lăudat tocmai pentru valenţele "stilistice" ale prozei sale. Dar nu văd nici un rost să-mi plictisesc cititorul, iar pe cei deja înlănţuiţi de "farmecul", "misterul", "rafinamentul" mateine oricum n-am să-i clintesc din orbirea lor încăpăţânată. Dar tocmai astfel de orbiri arată de ce n-am fost capabili să ieşim pe piaţa internaţională cu opere viabile. Orice editor străin cu gust ţi-ar râde în nas dacă i-ai propune un astfel de text pe post de "capodoperă." Mult-lăudata valoare "documentară", supraevaluatele fragmente de "psihologie socială şi morală" sunt biete accesorii eseistice fie şi prin comparaţie cu ultrabanalul Sfârşit de veac în Bucureşti al lui Ion Marin Sadoveanu. Fără să aibă pretenţia vreunei "structuri secrete", acurateţea reconstituirii şi varietatea tipologiei îl fac pe I. M. Sadoveanu măcar lizibil, dacă nu delectabil. Pe când fandoselile jenante ale lui Mateiu I. Caragiale reuşesc, în cel mai bun caz, să furnizeze explicaţii despre mentalitatea profund reacţionară a cititorului român profesionist. Pentru că despre lectura "de plăcere" a acestui roman nu am auzit în viaţa mea pe nimeni vorbind!

Ca să nu termin într-o notă vehementă, afirm că partea de oarecare rezistenţă a creaţiei lui Mateiu Caragiale ar putea fi găsită în corespondenţa cu Nicolae A. Boicescu şi în poemele din Pajere. Cantabile, acceptabile din punctul de vedere al tehnicii, spectaculoase imaginar ele constituie, eventual, un pansament pe mintea înfierbântată a celor care şi-au făcut din kitsch-ul cu pretenţii numit Craii de Curtea Veche un fel de Mekka de celuloză căreia i se închină de li se zdrelesc genunchii.

Ah, şi ar mai fi ceva: viaţa autorului însuşi. Aici, da, găsim semnele capodoperei. Fantasmele bolnăvicioase, ura viscerală faţă de tată, aspiraţiile nobiliare, vânarea înfrigurat-maniacală a oricărui semn de recunoaştere publică, dandysmul spectacular, înhăitarea primejdioasă cu câteva din cele mai dubioase personaje ale vremii, lăcomia cvasi-animalică a vânătorului de zestre ar putea constitui suficiente argumente pentru scrierea unui roman extraordinar. Cu o condiţie: să nu fie scris de Mateiu însuşi!