Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Caragiale între Thalia şi Euterpe de Vasile Lungu



În lipsa unor mărturii lămuritoare din partea lui Caragiale asupra motivelor care l-au determinat să ia hotărârea exilului berlinez, biografii marelui scriitor au formulat câteva ipoteze. În anii proletcultismului, istoricii literari dogmatici nu vedeau decât o singură cauză a părăsirii ţării şi anume persecuţiile la care ar fi fost supus dramaturgul de către „oficialitatea culturală burghezomoş ierească”1.

Îndepărtarea din slujba de la Regie, procesul Caion, refuzul de a i se acorda Premiul Academiei ar fi fost măsuri represive comandate de protipendadă, de liderul liberal Dimitrie Sturdza, împotriva celui care îi satirizase necruţător în comedii şi în schiţe. Alţi cercetători literari, inclusiv Şerban Cioculescu, explicau ultimul domiciliu berlinez doar prin confortul vieţii şi clima temperată mai prielnică sănătăţii, pe care Caragiale, beneficiar al unei apreciabile moşteniri, le găsea în civilizata capitală a Reichului.
Toţi pierd din vedere motivul, poate cel mai important, dacă nu al părăsirii ţării, sigur al opţiunii pentru Berlin: pasiunea de meloman a scriitorului. Mai puţin din Italia, şi aproape deloc din Franţa simbolismului şi impresionismului, proveneau idolii săi muzicali; aceştia aparţineau spaţiului cultural germanic şi se numeau Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven.
Întruchipare a sociabilităţii şi oralităţii urbane, înzestrat cu o prodigioasă inteligenţă, Caragiale a cultivat comicul ca nimeni altul în literatura română. Pătrunzătorul său spirit de observaţie s-a aplecat asupra realităţilor socialpolitice ale vremii sale, asupra sufletului omenesc. În scrisul său, autodidactul Caragiale a urmat un făgaş care avea multe afinităţi cu normele esteticii clasice: claritatea, concizia şi precizia. Fiica scriitorului, Ecaterina Logadi, a reţinut faptul că tatălui ei nu-i plăceau piesele de teatru în care comicul alternează cu duioşii sentimentale, preţuind în artă logica strânsă, armonia, simetria.
Caragiale ar fi exclamat: „E păcat să-mi strici cheful după ce m-ai făcut să râd”. În tot scrisul său a urmărit claritatea exprimării şi tot Ecaterina Logadi îşi aminteşte de vorbele marelui stilist: „[...] trebuie să vorbeşti pe limba timpului, dacă vrei că fii înţeles. Trebuie să te priceapă şi o babă ramolită”.2

Dar Caragiale nu era numai inteligenţă, nu se reducea la ipostaza zeiţei Atena, născută din capul lui Zeus, el avea şi o bogată viaţă afectivă, o sensibilitate pe care şi le ascundea sub vălul volubilităţii dialogului şi al capcanelor comicului. Retragerea din aspra şi obositoarea viaţă a cetăţii, introvertirea prin regăsirea reculegerii în singurătate, regenerarea sufletească îşi aveau în muzică un generos acompaniament şi un stimulent moral. Creator în literatură, Caragiale era un consumator în muzică, pe care o considera superioară artei cuvântului. Efortul de obiectivare prin scrierea comediilor şi schiţelor îşi afla în scufundarea în armoniile muzicale reversul subiectivitaţii, intimitatea deconectantă, fortificarea morală. Structura spiritului său, aflat sub autoritatea inteligenţei, a raţionalului, îi orientează preferinţele muzicale spre ordinea, claritatea şi simetria din compoziţiile barocului şi clasicismului, purtând semnătura unor genii ca Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven.
Lipsit de o pregătire de specialitate, Caragiale are intervenţii sporadice în domeniul teoriei artei. Intuiţii de profunzime, exprimate cu multă limpezime, întâlnim în eseul intitulat modest Notiţe literare, publicat în 1896 în câteva numere ale ziarului „Ziua” şi retipărit, cu titlul Câteva păreri, în volumul din 1908, Momente, schiţe, amintiri. Eseul are şi o tentă polemică, vizând opiniile estetice ale lui Mihail Dragomirescu şi C. Dobrogeanu- Gherea.
Caragiale admite arta cu sau fără tendinţă, dar scoate în afara artei lucrările care nu sunt condiţionate de talent, singurul care le insuflă viaţă: „Pentru a face o operă de artă, o operă viabilă, trebuie talent, talent şi iar talent”3. Toţi oamenii au sensibilitate, dar talentul are în plus puterea de expresivitate. Şi esteticianul amator, purtând viu în suflet sol diezul din Sonata lunii a lui Beethoven, întreabă retoric: „Strălucit-au vreodată aşa de dumnezeieşte razele reci ale lunii cum strălucesc aceste luminoase şi calde sonorităţi? A înaintat vreodată discul el pe calea eterată cu solemnitatea cu care curg valurile cântării acesteia?”4
Deci, frumosul artistic, datorită talentului creatorului, subiectivităţii acestuia, manifestate prin subiectivitatea limbajului muzicii, este superior frumosului naturii. Aceeaşi complexă relaţie dintre lumea obiectivă şi artist este sugerată prin imaginea gnomului. Sufletul omenesc ar fi o imensă şi misterioasă orgă, la claviatura căreia lucrează neîntrerupt şi haotic lumea exterioară, natura, văzută ca un titanic maestru organist. Artistul îşi strecoară degetele printre acelea ale titanului, suprapunând acordurilor haotice propria melodie ordonată, raţională.
Caragiale avertizează însă pe artist: „Ia seama bine, gnomule. Ia seama bine la tonul precis, la înţelesul adânc, la ritmul susţinut al preludiului titanului şi improvizează-ţi în consecinţă melodia clară”5. Plecând şi de la credinţa că ritmul este esenţa stilului, dramaturgul ajunge la o originală definiţie a acestuia: „Acea dibăcie de a-ţi strecura cu o potrivită mişcare, în mersul preludiului etern, potrivita ta invenţie melodică de câteva tacte, acea virtuozitate este ceea ce numim stilul”6. Observăm că în susţinerea ideilor sale estetice, Caragiale îşi caută exemplificările numai în sfera muzicii. Mărturisind deosebita preţuire pe care o are pentru liră, coturn şi mască, admiraţia faţă de „legiunile de talente” formate la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, Caragiale salută apariţia unei clase de harpă la onorabila instituţie şi cere înfiinţarea unei clase de tobe mari, de tipsii şi de triangluri, deoarece „Dacă harpa este sufletul orchestrei, toba mare este inima, iar trianglul şi capacele, spiritul”7. Informându-şi cititorii asupra faptului că în Europa acelui timp se ştia de existenţa a patru tobe Stradivarius, din care una în Bucureşti, la care cânta cu o virtuozitate nec plus ultra (neîntrecută) domnul Mihalache, Caragiale constată cu mândrie că „românii sunt poporul cel mai muzical din Europa”8. Perspectiva înfiinţării Operei Naţionale îl încântă pe Caragiale, dar acesta ştie că pentru o astfel de ctitorie e nevoie de trei lucruri: „bani, bani şi bani”; şi „pas d’ argent, pas de chanteurs, n-ai bani, n-ai cânţăreţi”9.
Mergând pe calea deschisă de întâiul nostru cronicar muzical, Nicolae Filimon, Caragiale îşi publică impresiile stârnite de primele concerte prezentate la Ateneul Român de orchestra simfonică din Bucureşti, sub bagheta dirijorului Peters. Cu câţiva ani mai înainte, Wachmann, directorul Conservatorului de Muzică din Bucureşti, înjghebase o orchestră, înfruntând mari greutăţi şi a oferit „audiţiuni clasice de mare orchestră”, trezind „la un public prea primitiv, interes intelectual înalt”10. Totuşi, orchestra lui Wachmann, alcătuită „din elemente de strânsură, fără unitate şi tradiţie de interpretare, fără spirit artistic, cu repetiţii îngălate”, nu a oferit decât „producţie mediocră, marfă ieftină de artă”11. Peters însă i se pare lui Caragiale „un artist în toată puterea cuvântului”, dovedind „pricepere şi gust”; deşi avea o orchestră mică, a ajuns la rezultate remarcabile prin valoarea instrumentiştilor. Chiar dacă nu stăpânea nici teoria muzicii, nici terminologia criticii muzicale, Caragiale se dovedeşte a fi un bun cunoscător al muzicii simfonice. Atent la interpretare şi sub impresiile trăite la primul concert, el dezvăluie relaţia dintre compoziţia care îi este foarte familiară şi transpunerea ei orchestrală: „Uvertura la Mignon a fost dusă cu multă mişcare tinerească şi zveltă, ceea ce a făcut pe un anume amator de lângă mine să fredoneze pe motivul favorit Connaistu l’ouverture ou fleurit l’oranger, într-adevăr mirosea a portocală uvetura!”12
Al doilea concert Peters cuprindea piese muzicale a căror succesiune corespundea unei ierarhii valorice în gusturile dramaturgului şi sentimentele acestuia, cu un crescendo care culminează cu entuziasmul la auzirea Simfoniei a II-a a geniului de la Salzburg. „Dar s-au stins aurorile nordice ale lui Smetana şi lampioanele veneziene ale lui Paganini, si fântânile luminoase ale lui Dvorak şi valurile vulcanice ale lui Wagner - s-a stins toată iluminaţia feerică: a răsărit soarele, soarele însuşi - Mozart!”13. În prima parte a programului ascultase uvertura la Secretului lui Smetana, concertul pentru vioară al lui Paganini, interpretat de Hartzer, „un excelent violonist”, poemul simfonic Duhul apelor al lui Dvorak şi o secvenţă din muzica lui Wagner.
Caragiale insistă asupra bucuriei stârnite de strălucirile muzicii mozartiene, care sunt atât de puternice, încât trebuie să-ţi acoperi ochii: „o emoţiune mai înaltă decât aceea ce ne-o produce acest splendid răsărit nu se poate”. Sunt surprinse expresia feţei, gesturile melomanului sub vraja sonorităţilor mozartiene: „Emoţia-i este nebiruită. Iată cum i se ridică mâna la arcul sprâncenelor, sub pornirea unei voluptăţi sufleteşti care aproape doare; iată ce legănare a capului şi ce zâmbet lăcrimos şi extatic de duioasă mulţumire ca pentru o binefacere ce-i vine din generozitatea cerului”14. Un concert simfonic de calitate îi apare lui Caragiale ca „o vasta paradă triumfală, un carnaval monstru cu nenumărate cortejuri de gândiri şi patimi costumate în atribute sclipitoare, perindându-se sub o colosală ploaie vertiginoasă de scântei colorate”.
În anii de şedere în Berlin, cunoştinţele de germană fiindu-i şubrede, Caragiale se bucură de vizitele pe care i le făceau compatrioţii, găzduindu-i cu generozitate. A locuit în cartiere aristocrate, în Willmesdorf şi Schöneberg. Era încântat de binefacerile civilizaţiei germane, admira calităţile poporului german, dar era nemulţumit de limba germană, care i se părea „păsărească şi absurdă, în care soarele era de genul feminin şi luna masculină”.
Nemulţumit de valoarea interpretativă a concertelor berlineze, făcea naveta până la Leipzig, pentru a asculta faimoasa orchestră Gewandhaus.
Trăgea la Paul Zarifopol, ginerele lui Constantin Dobrogeanu-Gherea; Zarifopol era un virtuoz al pianului, cunoştea toate genurile muzicale şi avea înclinaţii componistice. Corespondenţa pe care Caragiale a purtat-o cu Zarifopol cuprinde numeroase referiri la muzică.
Preferinţele muzicale ale lui Caragiale se îndreptau spre Bach, Händel, Haydn, Gluck, dar mai ales către Mozart şi Beethoven; agrea şi „janrul leger” reprezentat de lucrările unui compozitor ca Offenbach. Pe Beethoven îl numea „babacul” şi era nerăbdător de a asculta în sala Gewandhaus un concert integral cu muzica titanului din Bonn. În casă avea peste tot portrete ale compozitorului venerat, unele în transpuneri alegorice. Caragiale nu cânta la nici un instrument, descifra cu greutate partiturile, dar avea o foarte bună ureche muzicală, o memorie uimitoare, calitaţi probate şi în schiţe şi comedii, prin uşurinţa cu care înregistra inflexiunile graiului viu. Îşi fluiera mereu, ariile, de la marşuri până la simfonii. Academicianul G. Tiţeica, bun cunoscător al muzicii, a rămas impresionat de priceperea cu care Caragiale vorbea despre tehnica şi conţinutul simfoniilor lui Beethoven.
Corespondenţa cu Zarifopol menţionează şi momente neplăcute trăite de Caragiale, când acesta, fredonând câte o melodie, constată cu stupoare că nu-şi mai aminteşte autorul şi cere cu disperare prietenului din Leipzig să-i identifice lucrarea. Într-o altă scrisoare, datând din iulie 1910, către acelaşi prieten, mărturiseşte entuziasmul de care a fost cuprins, ascultând la Trawemünde uvertura la Zauberflöte şi, deşi o asculta de 40 de ani, acum i s-a părut a fi mai minunată ca oricând. Luca, fiul scriitorului, surprinde în memorialistica sa trăirea intensă a impresiilor muzicale de către marele dramaturg: „Când asculta muzica, obrazul lui expresiv şi veşnic mişcător se imobiliza într-o expresie luminoasă şi ochii îi sclipeau de lacrimi“15.
Dumitru G. Dimitriu, profesor la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, a fost invitat în mai multe rânduri să locuiască în casa lui Caragiale, din Berlin, şi cânta la pianul aflat în salon, din muzica lui Scarlatti şi Beethoven. Aceeaşi muzică o savura Caragiale cu şi mai multă bucurie, când la pian se afla Cella Delavrancea, fiica bunului său prieten. Pianistă deosebit de talentată, Cella Delavrancea a fost în preajma lui Caragiale în ultimele două luni de viaţă ale acestuia.
Copleşit de emoţii, săvârşea un gest de recunoştinţă faţă de pianistă când îi spunea „Aghiuţă”: „Aghiuţă, adu mâna să ţi-o sărut... şi p-a stângă. Aia e cea deşteaptă”16. Caragiale nu agrea muzica lui Chopin şi trăgând apăsat din ţigară comenta dispreţuitor: „Au găsit-o pe George Sand, Musset şi Chopin, să le dea cu lămâie la gură când le-o veni greaţă”17
Dramaturgul avea o mare admiraţie şi pentru Moşu, cum îi spunea lui Johann Sebastian Bach, convins fiind că „hrana spirituală a muzicantului, pâinea lui zilnică sunt preludiile şi fugile lui Bach”18. Văzând în compozitori de talia lui Bach şi Beethoven „nişte stânci enorme în cursul unui fluviu”, silindu-l să-şi schimbe direcţia, Caragiale descifrează în finalul genial din opera Don Giovanni, un dramatism care va răzbate prin Beethoven până la Wagner. Deşi recunoaşte în Richard Wagner un reformator al muzicii, nu îi plăceau unele opere ale acestuia, nici marşul din Tannhäuser şi nici marşul nupţial din Lohengrin, care îl înfuriau, părându-i-se vulgare, bune pentru Weinrestaurant.19 Pare-se că orgoliul artistic al romanticului german, acea unendliche Melodie, eroicul belicos, evocator al unui ev mediu idilic, şi mitologia nordică din muzica lui Wagner contrariau pasiunea pentru armoniile dumnezeieşti ale cantorului din Leipzig, tulburau bucuria şi generozitatea pe care i le insuflau lui Caragiale compoziţiile lui Mozart şi Beethoven. Fără îndoială, rezervele pe care le avea faţă de muzica lui Wagner pot fi asociate rezervelor pe care scriitorul nostru le avea faţă de poezia simbolistă, care, aşa cum se ştie, l-a considerat pe compozitorul german un îndrumător estetic. Aversiunea faţă de muzica lui Wagner mergea până la a abandona spectacolul, aşa cum s-a întâmplat la Scala din Milano, cât la scena din Rheingold, cu piticii fierari, şi-a luat fiul, pe Matei, de mână şi a părăsit sala nervos, făcând zgomot, spre indignarea publicului.20 Însă Simfonia a 9-a de Beethoven, audiată la Gewandhaus şi dirijată de Nikisch, îi smulge mărturisirea că „nu poţi să faci alta decât să te închini auzind-o 21.
Caragiale a părăsit această lume în acompaniamentul efluviilor muzicale ale pianului. Cella Delavrancea, care se găsea în casa scriitorului, îşi aminteşte acea dimineaţă care a îndoliat cultura românească:
„Eram la pian – studiam Sonata lui Schumann în fa diez minor, răscolire, profetică, anunţând preschimbări istorice în năvalnica dezlănţuire ritmică. Dimineaţa fragedă a primăverii nordice lumina covoarele odăii şi pânza lui Grigorescu: carul cu boi în dreptul hanului.
Nemişcarea lucrurilor în jurul meu sau vibraţia acordurilor muzicale îmi transmiseseră o nelinişte lăuntrică. Dintr-o dată, un ţipăt sfâşietor a spintecat tăcerea... Am sărit de la pian. M-am repezit spre odaia de culcare a lui Caragiale. În uşa deschisă, d-na Caragiale privea îngrozită.
Moartea fulgerase viaţa marelui nostru scriitor într-o clipă – esenţială – sinteză a unei existenţe de o vioiciune spirituală excepţională:
Din ziua aceea n-am mai cântat splendida sonată a lui Schumann” 22


1. Silvian Iosifescu, Caragiale, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1952, p. 50.
2. Ecaterina Logadi, Din amintirile mele despre tata, în volumul Amintiri despre Caragiale, Editura Minerva, l972, p. l20.
3. Câteva păreri, în Opere, vol. 4, ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura pentru Literatură,1965, p. 33.
4. Ibidem, p. 36.
5. Ibidem, p. 50.
6. Ibidem, p. 150.
7. Muzica, Ibidem, p. 188.
8. Ibidem, p. 189.
9. Opera naţională, idem, p. 247.
10. Concertul simfonic Peters, p. 273.
11. Ibidem, p. 269.
12 Concertul simfonic Peters, idem, p. 274.
13. Idem, p. 276.
14. Al doilea concert simfonic Peters, în Opere , vol. 4, Editura pentru Literatură, 1965, p. 275.
15. Luca I. Caragiale, Amintiri despre Caragiale, în vol. Amintiri despre Caragiale, Editura Minerva, 1972, p. 46.
16. Cella Delavrancea, Câteva amintiri despre Caragiale, idem, p. 60.
17. Ibidem.
18. Ibidem, p.84.
19. Ioan D. Gherea, I.L. Caragiale, idem, p. 84.
20. Ibidem, p. 75.
21. Horia Petra-Petrescu, Ion Luca Caragiale intim, idem, p. 49.
22. Cella Delavrancea, idem, p. 59.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara