Numărul curent: 44

Semn De Carte:
Caragiale între oglinzi paralele (I) de Gheorghe Grigurcu

Se petrece cu I. L. Caragiale un fenomen similar celui ce-a avut loc în legătură cu Ion Creangă. Şi anume o interpretare prin grila unor nu o dată îndeajuns de complexe, pretenţioase şi nu în ultimul rînd imprevizibile asociaţii avînd rostul de a-i aşeza în cîmpul "dialogităţii" culturale universale, de a-i "înnobila" astfel prin relevarea a ceea ce opera dar şi personalitatea lor se pare că ar conţine în stare virtuală. Reprezentanţi ai unor "culturi minore", humuleşteanul al uneia rurale, autorul Momentelor al uneia de tîrgoveţi balcanici, cei doi fundamentali autori ai noştri se văd proiectaţi pe un orizont al "culturii majore". E îndreptăţită o astfel de abordare" M. Riffaterre vorbea despre un ":intertext" cu înţelesul de ansamblu de texte asociabile unei creaţii date, dl. Ion Vartic, în calitate de cercetător al lui I. L. Caragiale, socoteşte, la rîndul d-sale, că un critic e îndrituit a proceda asemenea chimistului din Afinităţile elective ale lui Goethe, comportîndu-se ca un soi de "artist al îmbinării", urmărind cum "operele, descojite de belfereşti considerente istorice, se caută şi se întîlnesc într-o viaţă paralelă, care le dă o formă comună nouă, neaşteptată şi paradoxală". Dacă G. Călinescu n-a ezitat a-l pune pe autorul lui Harap Alb în stupefiante, măcar la prima vedere, relaţii cu Rabelais, Sterne, Anatole France, dl. Vartic nu se lasă mai prejos în privinţa lui Caragiale. îl urmărim cu sufletul la gură, captivaţi de spectacolul intelectual ce ni-l oferă şi care contează ca o performanţă în sine (aşa cum regia modernă îşi îngăduie a trata în maniera cea mai lejeră textele clasice). Indiferent dacă autorul a fost sau nu la curent cu sursele la care face speculativă trimitere exegetul (frecvent, bunul simţ ne dă un răspuns negativ), credem că ele pot fi invocate în virtutea unei concepţii de autonomizare a operei faţă de creatorul său, opera depşăşindu-i informaţiile, intenţionalitatea, conştiinţa operaţională. Ea e compusă din straturi "la vedere" şi din straturi disimulate, practic inepuizabile, care transmit insolite mesaje. Fiind de părere că sîntem cam "leneşi la pricepere", vorba Sfîntului Pavel, în cazul lui Caragiale, din pricina unei vechi preconcepţii, derivate din Aristotel, potrivit căreia scriitorul comic n-ar putea fi înzestrat cu o "fire serioasă", condamnat a rămîne la superficii, eseistul nostru încearcă a depăşi impasul într-un fel ce-l apropie de Vasile Lovinescu şi de filiera guénonistă în genere: "Cred că nenea Iancu face parte dintre creatorii privilegiaţi în care, uneori, coboară harul şi care, atunci, cufundă în inconştientul textelor lor mesaje şi revelaţii transestetice, transindividuale. (Dacă el nu ştie de ce s-a sinucis Anghelache, textul său însă ştie. în acest sens, Caragiale nu e autor, ci transmiţător.) Iar în momentele lor de inspiraţie, hermeneuţii textelor pot descifra măcar fragmente din aceste revelaţii şi mesaje. Căci şi hermeneutica literară are legătură cu "metafizica interpretării", şi ea conţine ceva din acea gratia interpretandi pe care o explică Moshe Idel, pornind de la Abélard, Gioacchino da Fiore şi diverşi cabalişti". E, să admitem, o cale regală de acces la profunzimile operei. O spiritualizare a ei care deschide cea mai amplă zare investigaţiei, pe lumina căreia, după cum declară cu nereţinut entuziasm dl. Vartic, "creatorul are harul de a primi o revelaţie, iar interpretul, harul de a o explica".

Să urmărim cîteva din asociaţiile pe care le stabileşte cu un elan abia constrîns dl. Ion Vartic, alcătuind arborescenţe bogate, rămurişuri semiîntunecate de care atîrnă roadele unor în genere suculente semnificaţii. Anghelache, casierul ce se sinucide în chip misterios, e pus în legătură cu cehovianul Belikov, "omul în carapace", care e un "anti-Karamazov pentru care "totul e nepermis"", neliniştit la culme de orice schimbare, de orice control, de orice act care ar pune în primejdie "ordinea moartă", birocratică în care îi e dat a vegeta: "Omului în carapace i se potriveşte perfect observaţia lapidară a stoicilor înregistrată de Diogenes Laertios: Frica este o aşteptare a răului". Dar "omul în carapace" nu e liniar, cum am putea presupune. Formula sa conţine un paradox. înfricoşat la modul paroxistic, el aspiră în acelaşi timp la simţămîntul fricii. Primejdia se converteşte pentru el într-un ideal. Teama de zei implică nevoia de zeii în cauză, superiorii în serviciu cu ordinele şi cu circularele lor exacte care conturează o autoritate supremă, unica în măsură a-i asigura personajului certitudinea securităţii depline. Mitologia administrativă e dominată la profesorul Belikov de director, iar la casierul Anghelache de "inspectorul finanţiar": "Casierul nu se teme, aşa cum s-a spus, de o eventuală verificare (şi nici nu se află, de altfel, "în preajma unei inspecţii", pentru simplul motiv că nu are cunoştinţă de iminenţa ei); dimpotrivă, el o vrea şi o visează mereu, dar, exasperat, descoperă în aşteptatul zeu-inspector un fel de Godot". Atît Caragiale cît şi Cehov se apropie astfel de Kafka, de sacrosancta ierarhie a personalului ce populează enigmaticul Castel, simbol al absurdului. însuşi junele Kafka încearcă intensa anxietate a controlului efectuat de superiorii săi, asemuindu-se, în Scrisoare către tata, cu acel "funcţionar care a săvîrşit o fraudă la banca unde mai e încă angajat şi care tremură la gîndul că ar putea fi descoperit". Comparaţiile urcă în amontele istoriei literare. Dacă Belikov e mai "normal", chinuit de gîndul erorii posibile faţă de "transcendentul" birocratic, Anghelache e tangent la patologie, prin spaima absenţei organului de control care nu s-a manifestat vreme de unsprezece ani. în consecinţă, remarcă dl. Vartic, "dacă la eroul cehovian se poate detecta o prudenţă grotesc-sofocliană, la eroul caragialian se revelă o revoltă grotesc-euripidiană". în fine, avem a face cu o integrare biblică. Casierul obsedat de ideea incorectitudinii ar fi un "rigorist strict de tip paulin", veşnic nesincronizat cu un "transcendent" de birocratică factură, "de tip arhaic, precreştin, adică indiferent la morală şi, deci, întru totul capricios şi pervers". Procedeul comparativ ne întîmpină şi-n alte numeroase pagini, cu aceeaşi alură spectaculoasă, am zice acrobatică. Astfel Lefter Popescu apare explicat prin Plutarh, făcînd parte din rîndul celor pe care autorul antic îi clasifică drept "nepricepuţi în arta vieţii", incapabili a-şi afla liniştea sufletească, perpetuu tulburaţi de nenoroc ca şi de noroc ori "mai bine zis (...) tulburaţi de ei înşişi, în mijlocul amîndurora": "Posedat de furia sa, eroul pare un Aias burlesc, decăzut în mediul anodin, birocratic; de aceea, tot ce spune zeiţa Athena în privinţa lui Aias i se potriveşte emblematic lui Lefter Popescu: "Pe ochii-i rătăciţi i-am împînzit năluci" sau "Văzînd cum şi-a sărit din minţi, eu mai vîrtos/ Mi l-am stîrnit şi-n al amintelii laţ l-am prins"". Şi încă, cu un adaos filologic: "El este "lefter", adică "fără bani"; cuvîntul provine însă din ngr. (e)lefteros, corespunzător vgr. eleutheros, însemnînd "liber" şi fiind, totodată, şi unul din epitetele lui Zeus". Zoe, exponentă a unei "burghezii solide", ar fi intrat deja în Europa prin înrudirea cu Hedda Gabler, "prin groaza estetică de scandal şi ridicol". Miţa, "electrica ploieşteancă", după cum o gratulează musiu Năică, trezeşte amintirea "faimoaselor doctrine" esoterice ale veacului galant", mai cu seamă cea a mesmerismului. Iar Mitică, faimosul Mitică, epicentrul epicii caragialiene, ar semăna "perfect" cu nu mai puţin decît "sofistul modern ", definit de Jaspers, care "n-are chip conturat, întrucît, lipsit de caracter, nu este nici bun nici rău, capabil de mici potlogării şi, totuşi, oarecum cinstit; e, cum ar spune, mucalit, nenea Iancu, "nici prea-prea, nici foarte-foarte"". Belşugul acestor asociaţii cre pot stîrni neîncrederea ori chiar ironia pozitiviştilor sceptici e copleşitor, constituind totuşi latura cea mai interesantă a scrierii.