Numărul curent: 41

Editorial:
Caragiale între actualitate şi actualizare de Nicolae Manolescu


După Eminescu, în 2000, Caragiale în 2002: un veac şi jumătate de la naştere. Consacrăm autorului Scrisorii pierdute o bună parte din numărul de faţă. Este un început. Vom reveni. De altfel, Caragiale n-a lipsit niciodată din paginile României literare. Nu privim aniversarea ca pe un prilej festiv. Caragiale este un scriitor viu, astăzi ca şi odinioară, chiar dacă pentru motive, uneori, diferite. Veţi vedea, de pildă, şi cum a fost el sărbătorit în 1952, la centenar, de către oficialitatea comunistă. Veţi afla şi care au fost motivele cu pricina care i-au împărţit pe interpreţii lui Caragiale. Toţi însă, de la o vreme, unanimi, în preţuire: de la articolul lui Nicolae Davidescu din 1935, intitulat Caragiale, ultimul ocupant fanariot, nu a mai existat nici o contestaţie majoră. Detractorii marelui scriitor aparţin trecutului. Actualitatea lui e mai perceptibilă ca oricînd. A fost infirmat diagnosticul lui E. Lovinescu (probabil, singurul important pe care criticul l-a greşit) şi anume că scriitorul şi-ar pierde, după primul război, actualitatea.
În ce constă actualitatea, încă azi, nu e greu de observat. Pe scurt, viaţa politică şi morală românească pare a se inspira, după 1989, ca şi în alte momente istorice, din opera lui Caragiale. Un critic (Al. Paleologu) a mers pînă la a susţine că democraţia parlamentară în genere, nu doar cea autohtonă, păstrează ceva din spiritul caragialian. Atitudinile şi limbajul clasei politice româneşti din tranziţie seamănă izbitor cu cele din Momente ori din piesele de teatru. Care descriau tot o tranziţie, nu e aşa? Caţavencu, jupîn Dumitrache, Trahanache, Tipătescu, cetăţeanul turmentat, Dandanache, Didina, Nae, lanţul slăbiciunilor, triumful talentului, Domnul Goe şi atîţia alţii nu mai sunt personaje ori situaţii literare. Societatea românească e plină de ele. Eroii lui Caragiale se află printre noi. Uitaţi-vă în jur, deschideţi televizorul, răsfoiţi presa, ciuliţi urechile şi-i veţi recunoaşte.
Ar trebui adăugat că actualitatea temelor, preocupărilor, limbajului etc. din opera lui Caragiale a fost dublată, în deceniile din urmă, de numeroase tentative de actualizare a scriitorului. Nu că s-ar fi crezut că el devine desuet. Actualizarea nu constă în încercarea de a-l păstra în actualitate. Ea, de altfel, nu priveşte sentimentul comun al românilor că satira caragialiană continuă a avea obiect, în pofida enormelor schimbări din societate. Actualizarea este, aş zice, omagiul pe care breasla literară şi actoricească l-a adus lui Caragiale, voind a vedea în el un �contemporan al nostru", nu doar ca observator social şi moral, dar şi ca modalitate artistică de a trece în literatură observaţiile. Un studiu al lui Al. Călinescu de acum cîteva decenii demonstra cum pot fi citite schiţele lui Caragiale în cheie modernă. Altul, al lui M. Iorgulescu, identifica marea trăncăneală din Caragiale cu zgomotul ideologiei şi retoricii comuniste. E. Ionescu a profitat din plin de teatrul înaintaşului său spre a crea o formulă dramatică revoluţionară, dar în care spiritul caragialian se păstra destul de bine. Regizorii au pus în scenă piesele (Noaptea, Scrisoarea, Conu' Leonida) ca şi cum ele ar fi fost concepute astăzi. în anii comunismului, adică. Şi cînd Spiridon era un mic turnător, ca un fel de securist in spe. Iar Dandanache, alesul de la centru al partidului unic. Actualizarea aceasta, uneori forţată, l-a tras încet-încet pe scriitorul din La Belle Epoque pe care-l evoca M. Ralea acum cîteva decenii spre tiparul de comportament şi expresie al avangardei moderne de după mijlocul secolului XX: stupizii, dar simpaticii săi eroi deveneau adevărate fiare, feroce şi ticăloase, rinoceri ionescieni, iar umorul (înţelepciunea) în care Caragiale îi scăldase odinioară se retrăgea ca o mare în reflux, lăsînd nisipul gol. Păcatele veniale al lumii descrise de Caragiale se transformau, sub apăsarea unei experienţe istorice noi (fascism, comunism), în păcate capitale.
A venit, poate, timpul să ne aducem aminte de acel Caragiale pe care l-a produs epoca lui, atît de asemănătoare cu aceea pictată de impresionişti, veselă, nepăsătoare, kitsch, prostuţă, nu lipsită de savoir vivre şi de farmec. Rinocerii ies din scenă. Se întorc, cu bastoanele şi pălăriile lor, braţ la braţ, Mache, Lache şi ceilalţi. Cafeneaua se umple din nou de mirosul berii proaspete. Măslinele, verzi, negre, strălucesc în farfurii. Icrele te fac să-ţi lase gura apă. Glumele se încrucişează ca floretele. Din istoria cumplită a secolului XX, lumea lui Caragiale se retrage pe nesimţite în postistoria epocii frumoase care i-a dat naştere.