Numărul curent: 43

Istorie Literară:
Caragiale în tradiţia interviului de Ion Simuţ


Caragiale - intervievat. Plebiscitul presei, prefaţă, notă asupra ediţiei, antologie, stabilirea textului, note şi comentarii de Constantin Hârlav, Biblioteca Judeţeană "Nicolae Iorga", Ploieşti, 2005, 222 p.

Interviul devine în secolul XX un instrument publicistic mai direct şi mai prompt decât articolul de opinie, o cale mai rapidă şi mai provocatoare de formulare a unui punct de vedere. Cum se situează I. L. Caragiale în istoria interviului, aşa cum începe el să se afirme în presa românească în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea? Constantin Hârlav răspunde foarte bine documentat la această întrebare într-un volumaş special, Caragiale intervievat. Sunt nu numai convorbiri cu scriitorul din copilăria interviului românesc, dar şi răspunsuri la anchete literare, tipărite într-o "cărticică de buzunar", culese cu osârdie din ziarele şi revistele epocii. Toate aceste documente de conştiinţă literară şi atitudine civică, aşezate în ordine cronologică, datează din intervalul 1892-1912, corespunzând ultimelor două decenii din viaţa lui Caragiale. E o lucrare pe care n-o putea face decât un profesionist al cercetării de istorie literară şi un devotat al dramaturgului.

Constantin Hârlav a făcut parte, alături de Stancu Ilin şi Nicolae Bârna, din triumviratul care a realizat cea mai bună ediţie de Opere I. L. Caragiale, în patru volume, apărute în anii 2000-2002, sub egida Academiei Române. Volumul III, Publicistică, încorporează numai o parte din aceste interviuri. În culegerea sa de acum cercetătorul adaugă şi relatări de presă ale unor întâlniri cu Caragiale, relatări care au mai degrabă caracterul aproximativ al unei redări din memorie a unei scurte convorbiri cu dramaturgul. Ultimele trei texte din recentul volum al lui C. Hârlav au un vădit caracter memorialistic şi evocator. Unul se intitulează Cum am cunoscut pe Caragiale şi a apărut în "Flacăra" din decembrie 1911, semnat de Mircea Rădulescu şi Ernest Ene (p. 159-168). Cei doi reporteri relatează întâlnirea la un cenaclu cu maestrul, sosit de la Berlin, scump la vedere. Sunt aproximate fraze ale scriitorului care a opinat că prea mulţi tineri scriitori, abia alfabetizaţi, se cred maeştri, fără să fi parcurs o perioadă de ucenicie. Gustând dintr-un pahar de vin, Caragiale citeşte un poem de Coşbuc, lăcrimează şi face apoi elogiul "goanei veşnice după desăvârşire". În Addenda, îngrijitorul ediţiei reproduce două texte apărute la scurtă vreme după moartea scriitorului. O evocare nesemnată apăruse în "Opinia" din Iaşi, în 14 iunie 1912, şi se referă la anul 1893 când scriitorul a încasat o sumă infimă pentru reprezentarea Scrisorii pierdute la Iaşi; supărat, nu vrea să acorde nici un interviu, acuzându-i în bloc pe publiciştii români de la orice "Trompetă": "Dv. nu ştiţi virgula, nici punctuaţia, fiindcă sunteţi intelectuali" (p. 173). Ultimul text din volum este tot un fel de evocare, apărută în "Universul" din 18 iunie 1912 cu titlul Caragiale despre chestia naţionalităţilor din Ungaria, unde sunt reproduse opiniile exprimate de scriitor la o întâlnire cu studenţii români de la Budapesta. E un text foarte diplomatic, relatat de un corespondent, despre posibila înţelegere româno-maghiară, cu un accent politic ce merită reţinut: "Orice bărbat politic luminat al Ungariei - arăta Caragiale - trebuie să dorească îndreptăţirea intereselor legitime ale masei Românilor, spre liniştirea lor deplină; trebuie prin urmare să dorească împăcarea definitivă cu toată lumea românească, iar nicidecum învoirea temporală şprobabil: temporară, n. n.ţ cu unele porţiuni din clasele româneşti" (p. 181). Deşi vag aparţinând categoriei interviului, aceste texte nu au girul unei autenticităţi certe, de aceea nu au fost incluse nici într-o ediţie de Opere Caragiale. Dar e bine că sunt adunate acum în volum, pentru a reconstitui imaginea scriitorului aşa cum era reflectată în presă. Altele sunt însă piesele publicistice care stârnesc mai mult curiozitatea în acest şir de restituiri.

În România, prima culegere de interviuri adunate într-un volum se realizează - după cum ne încredinţează C. Hârlav în prefaţa ediţiei sale - în 1892, cu Plebescistul presei, cuprinzând răspunsurile la o anchetă (un chestionar) cu 24 de întrebări. Răspunde şi I. L. Caragiale, alături de Hasdeu, Macedonski, Vlahuţă şi alte personalităţi ale momentului. Stânjenit de o asemenea modalitate de interogare, e mult prea laconic şi expeditiv. De reţinut declaraţia că ar vrea să trăiască la...Braşov (p. 31), dar şi mărturisirea că-i plac matematicile şi muzica, Beethoven fiind compozitorul favorit; îi e frică "de proştii răi" şi iubeşte "călătoria cu tovarăşi deştepţi şi veseli" (p. 31-34). Caragiale însuşi, pasionat om de presă care se recomanda "publicist român", va adopta în scurt timp interviul ca modalitate de explorare a actualităţii şi va fi mirat în 1897 când Gherea se arată indispus să-i acorde un interviu pentru "Epoca" (articolul nu figurează în acest volum, dar poate fi citit în Opere III. Publicistică, 2001, p. 736-740). Dacă Anton Bacalbaşa este considerat iniţiatorul interviului la noi, în ziarul "Adevărul" din 1893, Caragiale va solicita răspunsuri pe teme literare de la Hasdeu şi Gherea în "Epoca" din 1897, iar când va fi în criză de material va răspunde el însuşi în auto-interviul Cercetarea noastră literară. Câteva păreri anonime, cea mai importantă şi cea mai cunoscută piesă documentară din volumul realizat de C. Hârlav (reprodusă in extenso la p. 43-86, după Opere III, ed. cit., p. 740-755). Reamintesc de aici câteva dintre cele mai pregnante idei literare ale lui Caragiale. Avem, în 1897, prea mulţi scriitori mediocri (p. 68) şi între ei prea mulţi poeţi "absolut egali", imposibil de diferenţiat valoric (p. 51). Prin urmare, afirmă Caragiale, "starea în care se află literatura noastră astăzi este cu deosebire satisfăcătoare; după statistica personal făcută de mine, avem peste 150 de poeţi, mai mult decât ar trebui unei naţiuni în stare normală ca să se prezente convenabil în faţa Europei culte" (p. 54). Ce-ar fi zis despre numărul de zece ori mai mare al poeţilor de astăzi? Îmbucurător este pentru Caragiale că dintr-o masă amorfă se disting două excepţii: Coşbuc şi Vlahuţă - suficiente pentru a salva onoarea artistică a naţiunii (p. 52-53). Discută apoi raporturile literaturii cu societatea, din păcate inexistente: "Societatea română actuală este prea serioasă şi prea pozitivă ca să aibă raporturi cu o artă de lux; iar literatura noastră este prea independentă şi prea mândră ca să aibă raporturi cu o societate utilitară" (p. 55). Iată două fraze care pot fi puse fără nici o modificare şi pe frontispiciul unei dezbateri în 2005! Caragiale trage din această situaţie şi concluzia cea mai dureroasă: "rezultă că producţia literară nu mai poate fi considerată ca o marfă de oarecare valoare cât de mică, şi prin urmare munca literatului nu mai poate fi o profesiune. A face literatură ajunge a fi sinonim cu a tăia câinilor frunză" (p. 58). Ar merita să mai discutăm o dată şi astăzi despre literatură ca marfă, pentru că societatea ne obligă. Fără a ignora tradiţia (cu Alexandrescu, Alecsandri, Bălcescu, Odobescu, Eminescu şi Coşbuc - singurii numiţi), Caragiale consideră drept spirite tutelare ale actualităţii sfârşitului de secol XIX pe Hasdeu şi Maiorescu, relevând adversitatea simptomatică dintre ei (p. 59-74). Îşi încheie auto-interviul cu detestarea făţişă şi sarcastică a saloanelor şi cercurilor literare, numindu-le "adunătură de spirite mai jos adesea decât mediocre" (p. 77) şi mizând pe singurătatea şi singularitatea talentului: "caută, când te rătăceşti din întâmplare în aşa cercuri, să te depărtezi cât mai degrabă, respingând orice solidaritate intelectuală cu ilustra companie şi refuzând scurt orice diplomă de talent. Du-te, dacă eşti amator de ceai foarte blond, în toate saloanele literare, dar nu fă nicăiri purici" (p. 86). Era reflectat aici ecoul deteriorării relaţiilor sale cu "Junimea": din 1892, când rostise la Ateneul Român conferinţa Gaşte şi gâşte literare, se rupseseră legăturile cu Maiorescu şi încetase colaborarea la "Convorbiri literare". Amărăciunea sa cea mai devastatoare se manifestă într-un interviu în franceză, acordat în 1900 publicaţiei bucureştene "L´Independance roumaine", unde afirmă că nu avem, ca într-un deşert, nici un fel de mişcare literară şi nici nu am avut (p. 112-119). Negaţia e totală şi radicală.

Dintre opiniile sale politice, cel mai ciudat sună astăzi cele despre situaţia evreilor. Caragiale nu credea în 1900 în probabilitatea unei reuşite a mişcării sioniste, pentru că "nu e acum vremea de a se fonda naţiuni" (p. 98). Condamnă "exclusivismul evreilor" şi propune ca soluţie "complecta lor fuzionare cu celelalte popoare, renunţând cu desăvârşire la solidaritatea lor internaţională" (p. 100). Îl nelinişteşte faptul că "ura contra evreilor e la noi foarte mare" (p. 105). Acest "antisemitism acut" (p. 107) aparţinea societăţii româneşti de la 1900. Mai notez, dintre ciudăţenii, opinia că studenţii nu trebuie să facă politică: "să ducă mai întâi la bun capăt studiile începute şi apoi să facă politică. Să aibă în primul rând demnitate, un nume, o capacitate, şi să nu fie un neisprăvit care se avântă în treburile ţării. (...) Studenţii - viitori cetăţeni, înţeleg; dar studenţi şi cetăţeni în acelaşi timp - asta nu" (p.138-140). Ce-ar fi zis cei din Piaţa Universităţii despre Caragiale, dacă i-ar fi cunoscut această opinie, că studentul e un cetăţean necopt? Vremurile se schimbă imprevizibil...

Deşi are o părere atât de proastă despre întrunirile şi grupurile literare în 1897, în 1900 iniţiază o şezătoare artistico-literară la "Ateneu", unde se pare că erau mai importante muzica, ţuicile şi berea decât literatura (p. 89-92). Sunt reflectate în unele din aceste interviuri şi preocupările comerciale ale lui Caragiale pentru bere şi berării, interese care îl duc în 1894 tocmai la Iaşi, însă fără rezultate, după cum se vede din două interviuri publicate în ziarul local "Evenimentul" (p. 36-42). Ar fi vrut chiar să mute "Moftul român" la Iaşi, dacă i-ar fi ieşit îmbinarea dintre cârciumă şi literatură (p. 37). Din 1893 până prin 1902 se desfăşoară aventura comercială a lui Caragiale, înfiinţând şi lichidând berării (cred că nu mai mult de patru, cu cea din gara Buzău). Din 1904 se stabileşte la Berlin, dar nu se desparte definitiv de România, căci în 1908 participă la campania electorală alături de Take Ionescu şi de partidul său. În ianuarie 1911 dă un interviu pe teme electorale ziarului "Viitorul", unde mărturiseşte că nu candidează ("eu nu râvnesc la nimic în politică", p. 152), că e "un simplu soldat sub steagul democraţiei", pentru că literatura îi ocupă tot timpul: "am în preparaţie un roman şi un nou volum de schiţe..." (p. 153). Autorul de schiţe şi nuvele râvnea în 1911 la un roman.