Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Caragiale „liber-schimbist“ de Ştefan Cazimir


Între marii clasici ai literaturii române, cel mai puţin "clasic" se dovedeşte Caragiale. Pentru adevăratul clasic, oamenii sînt mereu egali cu ei înşişi, iar artistul e şi el om... Opera lui se dezvoltă concentric, într-o suverană consecvenţă şi armonie. O pagină desprinsă de oriunde ne edifică fără dubiu asupra celui care a scris-o; e cu neputinţă să atingi un fir al pînzei fără a o face să vibreze în întregime. "Dacă soarta ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă poetică a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a întîmplat cu atîtea opere ale Antichităţii, şi numai Luceafărul să se păstreze, strănepoţii noştri ar putea culege din ea imaginea esenţială a poetului." (T. Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930) Să încercăm a supune aceluiaşi test literatura lui Caragiale. O catastrofă nucleară, să zicem, i-ar distruge toată opera, cruţînd numai două texte: O scrisoare pierdută şi O făclie de Paşte. Nu numai că supravieţuitorii dezastrului n-ar putea extrage din ele imaginea de ansamblu a scriitorului, dar nici măcar nu le-ar da prin minte că aparţin aceluiaşi autor!


"Multe şi de toate a-ncercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată cîrpi de azi pe mîne. A făcut, fiindcă şi el era român, a făcut şi politică; a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în ajunul venirii ei la putere, şi s-a alipit totdeauna de guvern, care-n definitiv nu era aşa de vinovat, cu cîteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa." (Cănuţă, om sucit) Să citim aceste rînduri ca pe un autoportret al scriitorului ar fi desigur excesiv. Dar ceva din firea "neaşezată" a lui Caragiale se poate totuşi zări în ele. Şi ne gîndim nu atît la tribulaţiile omului, cît la acelea ale creatorului de ficţiuni. Ale celui care, de mai multe ori, şi-a îndreptat scrisul în direcţii neaşteptate, revenind în răstimpuri asupra paşilor de altădată, dar ispitit mai intens de drumuri încă nestrăbătute, dornic să vadă încotro îl pot duce şi ce se află la capătul lor. Ar trebui să ne asumăm deschis această fizionomie a operei şi să renunţăm la mascarea ei sub o iluzorie "unitate lăuntrică", debitoare mai mult comodităţii noastre decît fenomenului luat în studiu. Să-l redăm pe Caragiale "liber-schimbismului" său funciar, naturii sale proteice şi neliniştite, şi să nu-i mai substituim acesteia propriile noastre construcţii ingenioase, înălţate temerar pe fraze smulse din context. Scriitorul însuşi ne-a oferit undeva, cu o claritate aproape didactică, imaginea despre sine a unui "homo duplex". în povestirea între două poveţe..., eroul şovăie între chemările ispititoare pe care i le lansează concomitent două fiice ale Evei: o adolescentă precoce şi o frumoasă şi distinsă văduvă. în auz îi răsună sfaturi contradictorii: "Erau cei doi consilieri intimi ai mei, cari nu mă părăsesc nici un pas, nici o clipă, nici ziua, nici noaptea, nici deştept, nici în somn. îi cunosc bine pe amîndoi, mai bine decît mă cunosc ei pe mine. Eu sunt sigur de caracterul lor, ei nu se pot niciodată bizui pe al meu. De cîte ori nu i-am amăgit, urmînd, cu toată povaţa stăruitoare a unuia - pe care mă prefăceam că o ascult cu tot interesul - îndemnul celuilalt. Dar e şi vina lor: unul mă trage la dreapta, altul la stînga; cînd unul îmi zice da, altul îmi zice ba"... Similare ca mecanism psihic apar dilemele omului de litere, care l-au încercat de mai multe ori în lungul carierei sale. "Pînă acuma - scria Caragiale în 1907 - am arătat partea ridiculă a oligarhiei; să nu schimb cîntecul şi perdeaua şi să m-apuc, mai cu dinadinsul, a-i arăta partea sinistră?"1 Dar "cîntecul şi perdeaua", se cuvine să observăm, mai fuseseră deja schimbate de vreo două-trei ori.

Între 1879 şi 1885, Caragiale dăduse la iveală cele patru comedii ale sale. în 1889, el publică nuvela O făclie de Paşte, urmată în 1892 de Păcat..., iar în 1898 de în vreme de război. Aceluiaşi interval îi aparţine drama Năpasta (1890). Scriitorul care, în opera sa comică, surprinsese pasiunile umane sub aspectul lor derizoriu şi efemer păşeşte acum pe calea opusă, năzuind a înfăţişa ura tenace şi răzbunarea implacabilă, împletite cu disperarea, cu nebunia şi moartea. Surpriza contemporanilor a fost mare, dar nu mai puţin scontată de autor. "Trebuie să-ţi ţii publicul cu răsuflarea reţinută", "să-l duci din emoţie în emoţie", îi va declara Caragiale, către sfîrşitul vieţii, unui tînăr jurnalist ardelean. "Publicul cere să-i dai ghionturi - ca să spun aşa - în dreapta, în stînga, să-l înţepi în faţă, în spate, să-l sileşti să privească în sus şi în jos, să n-aibă pace nici un minut, să stea ca sub privirile unui hipnotizor. Cînd iese din teatru să se întrebe: ce a fost asta, nene?"2 Faptul că aceste fraze priveau construcţia unei comedii nu ne împiedică să desluşim în ele şi un alt imperativ, vizînd construcţia carierei literare. A-şi ţine publicul cu răsuflarea tăiată, a-l duce din emoţie în emoţie ne apare la Caragiale drept o "lege internă" a scrisului, în funcţionarea căreia deliberarea lucidă îşi dă mîna cu impulsul spontan. Fiecare punct de inflexiune îşi are, desigur, determinările proprii. în 1889, de pildă, Caragiale schimbă "cîntecul şi perdeaua" dintr-o firească dorinţă de revanşă. Acuzaţiile de imoralitate şi lipsă a sentimentului civic, lansate împotriva lui încă de la premiera Nopţii furtunoase şi reluate în legătură cu Scrisoarea pierdută, atinseseră paroxismul o dată cu D-ale carnavalului. Intervenţia lui Titu Maiorescu, reaşezînd în termeni reali chestiunea moralităţii artei, îl putuse totuşi afecta pe dramaturg prin cîteva rezerve formulate în treacăt: "dacă, de exemplu, unele situaţii şi expresii nu sunt exagerate din punct de vedere al chiar realităţii ce vor să reproducă, dacă în diferitele piese nu este un fel de monotonie a figurilor înfăţişate sau cel puţin a modului înfăţişării lor, o lipsă, aproape desăvîrşită, a părţilor mai bune ale naturei omeneşti"... Nu-i scăpase, fireşte, lui Caragiale nici hapul amărui strecurat în finalul articolului: "literatura adevărată, cu feluritele ei produceri, se poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori, sunt şi simple fire de iarbă... Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, şi, dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi." Că scriitorul n-a trecut uşor asupra acestor rînduri, care refuzau comediilor sale calitatea de "copaci mari", concedîndu-le în schimb "puterea de a trăi", avem proba materială în Cîteva păreri (1896), prin disocierea efectuată acolo între durabil şi viabil: problema duratei este declarată oţioasă, întrucît condiţia fiinţei este "viaţa, nu durata vieţii". Cît priveşte moralitatea operei sale, Caragiale - surprinzător - e mai concesiv decît Maiorescu, ba într-un rînd chiar... autocritic; în interpretarea Cetăţeanului turmentat, "dragostea sinceră cu care Brezeanu îşi motivează toastul este o culme teatrală. Cu două vorbe spuse cald, din adîncul sufletului, el pune un fel de pecete morală pe o poemă, poate, condamnabilă, pe o operă intelectuală de o moralitate cu drept cuvînt atît de contestată." (Ion Brezeanu, 1898) în rezumat, reacţiile negative sau ambigue ale publicului şi ale criticii, mai exact spus ale unor părţi din rîndul acestora, îl împingeau pe autorul comediilor către alte orizonturi, ceea ce nu însemna totuşi o fugă din calea pericolului, ci setea de a înfrunta pericole noi. Scriitorul abordează genul tragic, se consacră prioritar prozei, iar în cadrul acesteia optează pentru nuvelă. Proza nuvelistică nu-l dezminte însă pe omul de teatru; nervul epic se concentrează în scene de mare spectacol, pe care memoria cititorului le readuce oricînd la suprafaţă.

Între marii clasici ai literaturii române, cel mai puţin "clasic" se dovedeşte Caragiale. Dar în cuprinsul operei lui proza se arată a fi, prin traseul sinuos care ne poartă de la Temă şi variaţiuni la Calul dracului, mărturia unei tentaţii stăruitoare a clasicităţii. împlinirea finală a acesteia absoarbe cu nesaţ seva mirabilă a folclorului - cel mai bătrîn clasic în viaţă: " - ...A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi... - ...nu s-ar povesti... a mormăit băiatul. - Bag sama pe ăsta-l ştii... zice baba. - Ştiu numa-nceputul."

___________
1 I. L. Caragiale, Scrisori şi acte. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Şerban Cioculescu. E. P. L., Bucureşti, 1963, p. 65.
2 Horia Petra-Petrescu, I. L. Caragiale intim, în Amintiri despre Caragiale, Bucureşti, Minerva, 1972, p. 149-150.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara