Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Caracteristică pentru Europa este varietatea de specii, de popoare, de societăţi” de Luminiţa Corneanu

Slavenka Drakulic (n. 1949) este una dintre cele mai cunoscute scriitoare croate, cu cărţi publicate în douăzeci de ţări.
A debutat în 1984 cu o carte de eseuri, Păcatele de moarte ale feminismului. Autoare a şase romane şi a nouă volume de non-ficţiune, Slavenka Drakulic a explorat de-a lungul timpului teme precum sexualitatea (Marble Skin, The Taste of a Man), crimele şi violurile colective din timpul războiului Balcanic (N-ar face rău nici unei muşte, singura carte a autoarei disponibilă în româneşte în prezent, apărută la Editura Curtea Veche, şi S. A Novel About the Balkans), viaţa în ţările comuniste şi postcomuniste (How we Survived Communism and Even Laughed, Balkan Express, Cafe Europa, A Guided Tour trough the Museum of Communism). Majoritatea cărţilor sale sunt traduse în engleză – unele au apărut în Statele Unite în ediţie princeps – şi sunt disponibile pe internet în format electronic, motiv pentru care le şi menţionăm aici cu titlurile englezeşti.
Slavenka Drakulic colaborează cu cele mai prestigioase publicaţii americane şi vest-europene încă dinainte de căderea comunismului. În prezent, articole ale ei apar în The New York Times Magazine, The Guardian, The Nation, Süddeutsche Zeitung, The New Republic, The New York Review of Books.
Celebritatea internaţională i-au adus-o în special cărţile „despre comunism”, în care a reuşit să alcătuiască din fragmente cotidiene sau prin ochii unor animale viaţa în ţările estice în deceniile 7, 8 şi 9 ale secolului trecut.

Luminiţa Corneanu: Stimată doamnă Drakulic, vă aflaţi în Bucureşti pentru conferinţa „Şi dacă Europa eşuează”? S-a discutat în cadrul acesteia despre Ucraina, Rusia, Ungaria, Scoţia şi Catalonia, graniţe şi „geografii imaginare”. Dumneavoastră, în calitate de croată, de cetăţean european, simţiţi că Europa e pe cale să eşueze?
Slavenka Drakulic: Europa nu poate eşua: Europa este un continent. Dar Europa este şi un simbol. La conferinţa aceasta şi la altele similare, oamenii analizează dacă eşuează în sensul dezamăgirii, al promisiunilor făcute în special Europei de Est, în sensul securităţii, pentru că proiectul European, Uniunea Europeană se referă la siguranţă şi pace mai mult decât la orice altceva. Unii participanţi au spus că Europa a eşuat, dar în sensul acesta, alţii au zis că nu, Europa nu a eşuat, în special oamenii care îşi amintesc al Doilea Război Mondial, generaţiile care îşi amintesc şi situaţia de după război. Cred că generaţiile mai tinere au uitat că ideea de bază este pacea în Europa, şi trăim în pace de ceva timp după două războaie mondiale devastatoare. Deci din acest punct de vedere este un succes. Dar acum situaţia s-a schimbat, din mai multe motive. Despre asta am vorbit eu. Despre cum apare frica şi despre cum ar trebui ea combătută, ce ar fi de făcut.
După 1989 a fost mare euforie, în special pentru oamenii care trăiseră în blocul comunist, şi apoi încet ţările au aderat la Uniunea Europeană. Au existat o mulţime de aşteptări, apoi s-au întâmplat mai multe lucruri nedorite, unul dintre acestea fiind războiul din Balcani (1991-1995), la care nimeni nu se aştepta. Apoi a fost anul colapsului pieţei financiare din 2008, la care, de asemenea, nimeni nu se aştepta. În special acesta din urmă a avut consecinţe enorme; oamenilor a început să le fie frică pentru viitorul lor. Pe deasupra, ne confruntăm cu accentuarea naţionalismului musulman, cu destabilizarea Orientului Mijlociu, cu un uriaş val de imigranţi... Toate acestea au contribuit la sentimentul că trăim vremuri grele, de nesiguranţă în Uniunea Europeană. Dacă aproape 50% din tinerii din Grecia, Spania, Italia, Croaţia nu au un loc de muncă, atunci aceşti imigranţi încep să fie o problemă pentru cetăţenii din ţările cu şomaj mare.
La asta se adaugă războiul de la graniţa estică cu Rusia, în Ucraina, care contribuie la sentimentul de nelinişte în Europa. Trebuie să menţionez şi că, pe deasupra, birocraţia Uniunii Europene este centralizată şi complet netransparentă şi e percepută ca un aparat opresiv, ceea ce adaugă alienării oamenilor faţă de putere.

Dacă ar trebui să descrieţi Europa de azi prin ochii unui animal, aşa cum aţi făcut în cartea dumneavoastră, Un tur ghidat prin Muzeul Comunismului, ce animal ar fi acela?
Nu ar fi nici un animal, pentru că nu e posibil să faci asta. Nu aş putea apela la nici un animal, deşi cred că există animale, în special păsări, care trăiesc numai în Europa, care sunt europene. N-aş face asta, pentru că ceea ce cred eu că este caracteristic pentru Europa este tocmai această varietate de specii, de popoare, de societăţi. Cred că această varietate contribuie la bogăţia noastră, şi nici nu e posibil s-o reduci la o singură trăsătură. Însă ce avem şi ce trebuie să subliniem este interesul nostru comun, cultura noastră comună, valorile noastre comune, istoria noastră comună, genul acesta de lucruri care ne fac europeni, nu alte lucruri precum culoarea pielii sau etnicitatea. Identitatea europeană înseamnă ceea ce se numeşte acum, în termeni moderni, identităţi multiple, o identitate alcătuită din multe elemente şi mie îmi place aşa cum e.
Numai că trăim în ultimii zece ani, aş spune, această creştere accelerată a naţionalismului şi asta e îngrijorător. Am discutat, de asemenea, la conferinţă, despre naţionalism ca ameninţare şi de ce a apărut acesta şi cum de a apărut, după războaiele din Balcani. Atunci am crezut că acesta este cel mai înalt grad de naţionalism, cel în care din cauza sentimentelor naţionaliste oamenii dezmembrează o ţară. Dar se pare că mai curând accentuarea sentimentelor naţionaliste din Balcani s-a răspândit pe tot continentul, în loc să fie ţinut în frâu de Uniunea Europeană. Nu a fost ţinut în frâu deoarece condiţiile din alte părţi ale Uniunii Europene s-au schimbat şi ele.

V-aţi născut în Iugoslavia, o ţară de care mulţi români din sud-vestul şi vestul ţării noastre se simt legaţi pentru că televiziunea iugoslavă era cel mai bun post TV care se putea vedea aici în timpul comunismului. Aproape că nu încape comparaţie între viaţa unui iugoslav din acea vreme şi cea a unui român, aşa cum chiar dumneavoastră aţi scris. De exemplu, în anii ’80, lucraţi la o revistă politică fără ca măcar să fiţi membru de partid. Şi totuşi, într-o zi cineva de la poliţia secretă vă cheamă pentru o „discuţie”. Vă duceţi, apoi scrieţi despre asta şi publicaţi în Statele Unite articolul „O discuţie cu cenzorul meu”(A Chat with my censor). Suntem în 1988. Au existat reacţii la această întâmplare?
Reacţia a fost că redactorul-şef m-a chemat şi mi-a spus că nu trebuia să fac asta, că nu trebuie să facem lucruri de felul acesta, deci într-un fel m-a cenzurat şi apoi a trebuit să scriu o declaraţie în care în mare spuneam povestea pe care o descrisesem în revista americană („The Nation”, n.r.). Desigur, mai curând ca un soi de raport, iar el l-a trimis mai departe şefului lui sau poliţiei, sau în ambele părţi. Cu alte cuvinte, rezultatul a fost că el a trebuit să mă avertizeze oficial să nu mai fac aşa ceva. Dar când am ieşit din birou, între patru ochi, mi-a zis: ştii că am fost nevoit să fac asta. Vezi- ţi de ale tale, mi s-a cerut să fac asta şi gata. Nu cine ştie ce cenzură, pe de o parte, dar un indiciu că ei, poliţia, sunt cu ochii pe tine, pe ziar şi pe redactorul-şef.

Numai despre asta a fost vorba? V-aţi gândit vreodată că această intimidare avea ceva de-a face cu activismul dumneavoastră feminist? Îi deranja asta la acel moment?
Îi deranja… Însă ceea ce nu le plăcea în mod special, în cazul meu, era altceva, anume că publicam mult în străinătate. Călătoream mult în străinătate, scriam la tot felul de ziare şi reviste şi asta înaintea războiului din Balcani. Am început să scriu pentru săptămânalul american „The Nation”, o revistă politică, în 1987. Nu numai atât, dar am devenit redactor asociat la ei şi apoi am început să public şi în alte reviste americane, să public cărţi şi aşa mai departe. Dacă publicai în străinătate, Partidul şi poliţia voiau, fireşte, să te controleze, ca să scrii lucruri şi să exprimi ideile potrivite, aşa că eu cred că acesta era punctul central de interes. Desigur, ştiau că sunt în legătură cu grupurile feministe şi nu numai, dar asta era o modalitate de a spune: suntem cu ochii pe tine. Oricum, asta e tot ce mi s-a întâmplat la momentul respectiv. Dar asta nu m-a oprit să fac ceea ce doream să fac la vremea aceea.
Pe atunci, în 1988, aş spune că statul era mai degrabă slab, nimănui nu-i era cu adevărat frică de cenzură. Dimpotrivă, cred că în Iugoslavia, la sfârşitul anilor ’80, s-a făcut cel mai bun, cel mai profesionist jurnalism care a existat la noi vreodată, la un nivel care nu este atins de jurnalismul din zilele noastre. Acum există altfel de jurnalism, senzaţional, care nu e serios, e presă de scandal. Pe vremea aceea, la sfârşitul anilor ’80, lucram la „Danas” („Azi”), un săptămânal politic care se vindea în întreaga Iugoslavie şi care era foarte serios. De asemenea, la televiziune era mult mai puţină cenzură decât e acum şi de asta cred că aceea a fost perioada de glorie a jurnalismului de calitate în fosta Iugoslavie.

Grupul feminist de aproximativ 10 femei din Zagreb din care aţi făcut parte a fost probabil primul grup feminist din Europa de Est. Cum v-aţi cunoscut, cum v-aţi organizat?
Ne cunoşteam, studiam toate la aceeaşi universitate, la aceeaşi facultate, cea de filosofie, urmam cursuri de sociologie, de literatură, de filosofie, călătoream mult şi citeam literatură feministă şi, de asemenea, aveam profesori foarte buni, care ne dădeau să citim cărţi străine şi începuse să reflectăm asupra situaţiei. Femeile din Iugoslavia, pe vremea aceea, au început să-şi dea seama că erau emancipate de sus, prin lege, deoarece sistemul era de aşa natură încât emancipa femeile automat. Dar în acelaşi timp şi-au dat seama că, de fapt, nu sunt egale, chiar dacă erau egale la modul formal. Exista sfera aceasta privată cu care nimeni nu interfera şi care era puternic patriarhală.
Prin urmare, ne aflam în situaţia asta: trăiam într-o societate patriarhală, cu o lege foarte bună, emancipatoare. Noi, ca grup, am încercat să scriem despre asta, să analizăm şi să facem oamenii să conştientizeze că da, ce avem e bun, dar ar trebui să fie şi mai bine. În orice caz, cuvântul feminism nu trebuia folosit… De exemplu, în situaţia în care o instituţie de stat sau o fabrică sau aşa ceva trebuia să dea un anunţ de angajare, era ilegal să specifice că se caută un bărbat sau o femeie. Cereai, de exemplu, o „persoană pentru curăţenie” sau „director de şcoală”, iar ceea ce se practica era să pună în paranteză „sex feminin sau masculin”. Or asta era ilegal. Deci cineva trebuia să le reamintească despre cum ar trebui să stea lucrurile şi că e ilegal ce fac. Scriam despre violenţa domestică, era greu pe vremea aceea chiar să abordezi subiectul, pentru că în societăţile patriarhale violenţa domestică este de la sine înţeleasă: bineînţeles că femeile sunt bătute în societăţile patriarhale; e un lucru normal, de ce să facem atâta caz de asta…
Erau tot felul de probleme, ştiţi, cum a zis Orwell, suntem egali, dar unii sunt mai egali ca alţii… Acesta era cazul femeilor, deci lucrurile la nivelul ăsta se desfăşurau, ceea ce înseamnă că era o luptă diferită decât cea a femeilor din Vest. Acolo, au trebuit să construiască organizaţii de la zero şi să lupte pentru fiecare drept pas cu pas. Nouă drepturile ne fuseseră acordate, dar nu eram în stare să uzăm de ele. Desigur, ştiţi, în fiecare ţară socialistă, fiecare partid comunist avea o organizaţie de femei. Şi acestor femei din asemenea organizaţii instituţionalizate nu le plăcea deloc ceea ce noi făceam, pentru că activitatea noastră era considerată ca fiind influenţată de valorile burgheziei. Dar am mers înainte, ne-am întâlnit, am organizat conferinţe internaţionale, deja în 1979 feministe din lumea întreagă veneau la Belgrad, pentru o foarte mare conferinţă internaţională, şi am continuat să creştem. Multe dintre noi erau jurnaliste, deci puteam plasa dezbaterea în media, în marile ziare, la televiziune şi aşa mai departe şi a fost foarte vizibilă mişcarea şi ne-a făcut pe noi foarte vizibile, în sens pozitiv sau negativ…

Că tot aţi menţionat aspectul negativ: aţi devenit cunoscută, ceva mai târziu, drept una dintre „cele cinci vrăjitoare care au violat Croaţia”, pentru motive inventate. Îi deranjaţi aşa de tare pe naţionalişti, la
începutul anilor ’90? Începutul anilor ’90 a însemnat şi începutul războiului. Iar războiul trebuia să fie pregătit de un val puternic de naţionalism. Atunci când toată lumea devine naţionalistă, aceia, puţini, care nu sunt pentru naţionalism şi zic că e o prostie şi că nu le place războiul, care spun că ar trebui să ne păstrăm capetele limpezi şi să fim calmi, aceia devin trădători. E foarte uşor să fii declarat trădător. Foarte uşor... Prin urmare, cinci scriitoare şi jurnaliste incomode au fost scoase în faţă împreună într-un soi de grup inventat, pentru că noi nu formam practic un grup, iar scandalul aşa a fost creat. Nu cred că aceia care au publicat articolul respectiv în revista „Globus” s-au gândit serios la consecinţele acestuia. Ei voiau doar să inventeze un subiect, un scandal.
De ce a devenit aşa un scandal? A scrie articole polemice în vreme de război e periculos, pentru că unii o iau în serios şi eşti pus în pericol, într-un pericol foarte real. Unii oameni despre care s-a scris în perioada aceea în alte reviste croate şi care erau de naţionalitate sârbă au fost executaţi, deci nu era de glumit. Celălalt pericol e că odată ce eşti proclamată vrăjitoare în ţara ta, nu mai poţi lucra, nimeni nu-ţi mai publică articolele, deci nu-ţi mai poţi face meseria. Noi practic, peste noapte, ne-am pierdut slujbele. Asta a atras atenţia publicului internaţional. La momentul respectiv, a fost organizată o conferinţă internaţională a PEN Clubului la Dubrovnik şi a ieşit scandal pentru că media internaţională a preluat subiectul, iar mulţi dintre scriitori au zis că ei nu au de gând să meargă într-o ţară în care femeile sunt arse pe rug ca vrăjitoare. Deci a căpătat o amploare internaţională şi a devenit un scandal.
Aceea a fost una dintre cele mai nefaste perioade în istoria jurnalismului croat şi e o întâmplare ruşinoasă. I-am dat în judecată apoi şi am câştigat. Oricum, în existenţa noastră a fost un moment foarte prost. Unele dintre noi au plecat în străinătate, două dintre ele încă trăiesc în străinătate, Rada Ivekovic trăieşte la Paris, Dubravka Ugresic trăieşte la Amsterdam.

Atunci aţi părăsit Croaţia pentru Suedia?
Nu, nu am părăsit Croaţia, ci m-am căsătorit cu un suedez şi de aceea mi-am petrecut mult timp în Suedia, dar am fost totdeauna între cele două ţări, nu am părăsit niciodată Croaţia cu adevărat. Sunt freelancer, am cărţi publicate în străinătate, aşa că am fost cumva la mijloc între cele două ţări. De vreme ce nu mai puteam să-mi câştig existenţa în Croaţia, a trebuit să găsesc alte surse.

Vă mulţumesc mult pentru interviu şi sper să ne revedem curând în România!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara