Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Capricii la pătrat de Marius Miheţ

N>u știu dacă Răzvan Petrescu și-a amânat înadins douăzeci de ani apariția unui nou volum de proză sau pur și simplu inspirația să fi dictat ritmul scrisului. Cărțile apărute între timp – de interviuri, false jurnale, corespondență și comentarii critice – îl înfățișează cum îl știm: gata să atace cu vitalitate autoironia, să calce pe umorul corect politic și să mușamalizeze sarcasmul.
Se prea poate ca activitatea de redactor să-i fi transmis un virus al exigenței. Nu că nu l-ar fi avut și înainte – iar obsesia stilistică a fost totdeauna remarcată, pe bună dreptate. Numai că de astă dată, scriitorul apare instalat între pereți cioranieni: rumenește cât poate pasiunea melomană, agonizează histrionic în ipostazele tatălui, fiului, jurnalistului și cetățeanului iluminat, și nu se poate decide în privința deznodământului. În cele din urmă, ispitește senectutea. Toate acestea într-o materie ce răspândește luciditatea ca un reflex al păcatului zilnic de a fi, cum spune filosoful retras la Paris.
În paradoxala plictiseală și dragoste de viață, Răzvan Petrescu compune acum bucăți muzicale cu mâna pe inimă și pe difuzorul din care se aud, alternativ, câte un requiem, dacă nu o simfonie întreruptă când și când de acorduri de jazz intravenos. Asta e Mandarina.
Răzvan Petrescu place și când disprețuiește. Are ceva fibros în contestare, iar Mandarina întreține un ritm apăsător încă de la textele liminare, un ritm ce pare că se repetă o bună bucată de proze, pentru a vira contrapunctic în alte zone, taman când ai fi pregătit să spui că, da, omul s-a stafidit textual. Nici nu mai știi când naratorii lui mestecă zadarnic sau suferă osândiți din te miri ce pricini. Cert e că Răzvan Petrescu trăiește confesivul ca pe-o stare de exces, chiar și atunci când nu e cazul. Naratorii lui, în care vom recunoaște de fiecare dată un chip sau o mască a autorului, apar în Mandarina istoviți. Intenționat.
Față de Într-o după-amiază de vineri (1997), volumul seamănă cu trecerea la dieta vegetariană. Cu excepția primului text, un remake după Fetița cu chibrituri – poveste reluată aici și completată grotesc, textele din volum nu mușcă din carnea ficțiunii cu neliniște. Există un soi de oboseală transparentă în Mandarina. În sensul că spleen-ul jucat din unele texte se topește definitiv în cele autoreferențiale uneori orbitor, alteori scăldate în numeroase trimiteri livrești. Fetița cu chibrituri dă în clocot din acest punct de vedere.
Răzvan Petrescu are nevoie ca de aer de micile înșelăciuni livrești, de jocurile în care previzibilul se rostogolește în surpriză, iar avansul unei trăiri în deznădejde.
În fond, Mandarina este un cocktail de deznădejde și capricii. Să recunoaștem, o combinație ce poate fermeca sau păgubi, riscant, un cititor. Pentru Răzvan Petrescu, specialitatea rămâne felul cum tulbură ceremonialul confesiv, modul cum lărgește ironic marginile viețuirii banale. Nemaivorbind de textele în care biografiile sunt puse pe repede-înainte, cu twist-uri multiple și indiscreții dramatizate.
Întâi de toate surprinde la acest volum felul cum invită cititorul de la primul text: o uvertură grotescă după Fetița cu chibrituri. Povestirea nu seamănă cu nicio altă proză din volum, nici nu dă un ritm sau vreun ghiont imaginarului specific. E doar așa, o probă, pentru cititorul aterizat întâmplător la ușa lui Răzvan Petrescu. Și are toate șansele să n-o treacă. Selecția lui Răzvan Petrescu e o invitație la un spectacol ce nu trebuie să semene cu nimic, ceva din care lipsește eroismul – cum apare în toate biografemele din povestiri –, dar din care răzbat, triumfătoare, chiar dacă nu se văd prin toate ferestrele, excesul, vinovăția, senzația exasperării, deznădejdea subterană și necesitatea capriciului. Întregul basm al lui Andersen este prins în carnea unui text ce crește din și pe el, straturi violente de hidos și macabru. Aș recomanda ca acest volum să fie citit taman invers, începând cu ultimul text-apendice despre senectute, iar ultima dată Fetița cu chibrituri , pentru a pricepe mai bine ce forță are deconstrucția pe spații mici.
Naratorul lui Răzvan Petrescu face din drama fetiței lui Andersen un bestiar. Violuri, sodomii, agresiuni de tot felul. Doar că protagonista e altceva. Limbajul ei derutează, e cultă, face teorii și piromana dă foc întregii lumi. De fapt, lumea poate fi incendiată numai prin repere tragice. Altminteri, nu mai e cu putință.
Un scriitor de succes e parodia unui destin paralel. Scriitorul-protagonist devine un postac al regimului, și astfel se sfârșește sărăcia. Cu un idol ca președintele, scriitorul magnat poate să-și aduleze emoționat noua religie. Răzvan Petrescu amendează cinismul compromișilor. Satira e necruțătoare. Deblocare putea foarte bine să stea în fruntea sau la finalul volumului. Cum scapi de boala necruțătoare a blocajului dacă ești scriitor? Răspunsurile și rețetele propuse sunt deopotrivă utile și inedite. Un text mai degrabă jurnalistic, aproape apatic. Cuvântul de fier încinge monologul în jurul unei revelații: adevărul este ceea ce inventează scriitorii fără să știe. Când ficțiunea decide realitatea, scriitorul se trezește cu o putere de care profită. Numai că regele, sultanul cu 36 de cadâne devenit justițiar, are o problemă: utopia nu poate fi sănătoasă numai dacă lumea este distrusă. Răzvan Petrescu scrie parabola puterii ficțiunii cu gândul la micile apocalipse, diluând sobrietatea în ironia micilor vicii. O parabolă veselă și tristă despre utopia negativă a scriitorului. O distopie a artistului e și Tablouri, unde apariția chipului christic pe patru pânze transformă viața într-o taină și afacere deopotrivă. Satira urcă până la miracol, fără șansa unei regenerări. Lectorul spune chiar experiența frăției lectorilor. Un text lungit prea mult în prima parte, simpatic și doar atât.
Dilema privitoare la capacitatea încarceraților de-a-și ierta torționarii se lovește de realitate în Masa de biliard: un torționar se mută lângă fosta victimă. Urmează un joc al identităților și răzbunării, sfârșit printr-o altă închisoare, a singurătății. Sacrificiul este replica, textul contrapunctic la Masa de biliard. Naratorul e acum torționarul, care, dincolo de poezia tuturor celor din tagma lor (mi-am făcut doar datoria!), caută să evite victima de lângă el. Povestirea este un monolog despre cinism și șansa umanității pierdute.
Securitatea romantică se regăsește în Stop!. O proză despre boala celor care ascultă telefoanele și previzibila lor pensionare la casa de nebuni, numai că paranoia are ceva înălțător: un posibil dialog criptat dintre doi suspecți transformă supraveghetorul într-un expert al codurilor muzicale preclasice. Vocație prinde același personaj, Securitatea, în ochii unui informator cu talent literar: trecut și inițiat prin localurile faimoase, el trăiește pe picior mare, cunoaște elemente dușmănoase de la care învață muzică și filosofie, dar nu-și învață până la capăt lecția tragicului.
Lego spune poezia insuportabilei înstrăinări dintre tată și fiu. Aparențe, doar, căci uitarea, de o parte, și pubertatea, de cealaltă, interpretează greșit distanțele. Naratorul devine sclavul unei idei apocaliptice împrumutate de la Saramago: oamenii „sfârșesc când au încetat să mai servească“. Lego este o superbă elegie candidă despre efortul recuperării imaginii de pe retina fiului. Replica fiului se găsește în O dispariție. Răzvan Petrescu insistă pe jocul privirilor, pentru a defini însăși distanța. Finalul prozei ne reamintește că scriitorul rămâne un maestru al tăieturii finale, în câștigul simbolic față de un cititor căruia îi contrazice așteptările cu stil: „Ningea cu fulgi mari, complicați, am înghițit unul“. Când un text se încheie așa, n-ai cum să treci mai departe. E prea multă poezie într-un loc. Și trebuie recitit. În Schaffhausen e rândul tatălui să redevină adolescent și să-și recupereze propriul tată înstrăinat. Citim drama unei singurătăți traumatizate, ce explică excelența paternă de mai târziu. Divorțul, moartea tatălui, trădările diferite, dar mai ales singurătatea viitoare. Călătoria este un jurnal francez al adolescentului român, una din prozele cu prea puțin miez. Tapiserie reface prietenia specială cu Sergiu. Moartea timpurie, tragică, a vărului, încheie o proză fără prea mult nerv, salvată de finalul neașteptat. Un prieten, Rex, nu-și poate găsi liniștea în povestirea cu același nume. Un fel de „Burlacul“ în variantă psihotică, Rex aduce laolaltă obsesia nestatorniciei și celebritatea matrimonială. Probele femeilor de pe insula chirurgului-triatlonist sunt comice și triste, mai ales când capriciile unui singur bărbat întrec toate capriciile femeilor.
Alături de Lego, ies din rânduri două texte excelente: Capricii și Dirijorul. Primul este elegia demitizată a primului om care-a îmbătrânit sufletește. Un pact cu diavolul sau cu Dumnezeu, respectat, nu-l obligă să respecte și mesagerii. Între bogăție și sacrificiul lui Isaac, angoasa crește și punctează un happy-end plin de umor. Dirijorul este în sine o capodoperă despre artistul care face o obsesie din opinia criticului. Oricât de înălțătoare ar fi interpretarea lui Vladimir, Arturo e nemulțumit. Când adună 1000 de instrumentiști într-o gigantică și apoteotică demonstrație a grandorii, Vladimir uită de hamsterul Nicoleta, care dezintegrează ambițiile. Citim mai ales o parabolă a orbirii, prin mândrie și abia apoi una fizică. Răzvan Petrescu aglomerează simbolurile, creează nuclee epice alternative, crește intrigi și lasă exploziile din final să confirme nebunia muzicii și pe cea a psihoticului.
Mandarina este simfonia unei singurătăți.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara