Numărul curent: 32

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Capitala de odinioară de Z. Ornea


Constantin Bacalbaşa (frate cu Anton, celebrul în epocă Toni, şi cu Ion) a fost un longeviv, cu o activitate gazetărească remarcabilă. S-a născut în 1856 şi a murit, tocmai, în 1935. A scris la numeroase gazete, fiind, în 1879, unul dintre întemeietorii ziarului socialist Drepturile Omului, fiind socialist, ca şi fratele său Anton. Apoi a fost redactor respectat la Lupta lui G. Panu şi, din 1895, prim redactor la Adevărul, apoi la Dimineaţa. Spre sfîrşitul vieţii a trecut la Universul, ziar de dreapta, el, fostul socialist, unde condeiul lui a scris pînă l-a găsit moartea, la 79 de ani. Trăind atîţia zeci de ani în lumea presei, a găsit cu cale să evoce Bucureştiul de odinioară, iniţial în foiletonul săptămînal al Adevărului şi Universului, adunînd, apoi, materia în patru volume (1927-1932), modificate oarecum faţă de ceea ce scrisese în presă, cu titlul atrăgător ca un magnet, Bucureşti de altădată. Cartea era, pentru istorici, un izvor nesecat de informaţii. Dar asupra lor plutea frica de eroare, cartea fiind mereu citată cu rezerve justificate. În 1987 dl. Tiberiu Avramescu, bun cunoscător al Adevărului (despre care, mai ales despre Const. Mille, a scris o carte în două volume) şi al epocii s-a hazardat să reediteze tomurile lui C. Bacalbaşa, începînd, fireşte, cu primul ei volum. A procedat sistematic, verificînd, în presa timpului, mai fiecare dintre afirmaţiile autorului, dublînd astfel, aproape, în aparatul de note, cartea pe care o edita. De acum încolo, cartea lui Bacalbaşa devenea un instrument de lucru perfect creditabil. Tocmai în 1993 a apărut al doilea volum şi, acum, în 2000, al treilea. Cu o asemenea distanţă între volume, lucrarea era ameninţată să se risipească, ajungînd mai bine în marile biblioteci publice, dar mai greu în bibliotecile cercetătorilor. Dar, nenorocire, editorul, dl. Tiberiu Avramescu, ne previne acum că pune capăt muncii sale, reeditarea cărţii lui C. Bacalbaşa luînd sfîrşit cu anul 1888. E o decizie care mă mîhneşte mult (căci mai e mult pînă departe), ea relevînd soarta dramatică a ediţiilor critice la noi, prost retribuite şi insuficient considerate. Poate că stimatul editor va reveni, totuşi, asupra deciziei sale fatale. Dacă nu, n-avem decît să nădăjduim că, odată, cîndva, alt editor cu ştiinţa de carte a d-lui Tiberiu Avramescu îi va continua munca, reluînd ediţia de acolo de unde e oprită. Dar se va găsi în viitorul previzibil un alt editor de talia acelui care, acum, renunţă? Cunoscînd bine cum stau lucrurile în acest despărţămînt cărturăresc, mă îndoiesc de această posibilă şi necesară reluare a muncii începută remarcabil. Ediţia lucrării lui Const. Bacalbaşa rămîne astfel, ca multe alte ediţii critice, la mijlocul drumului, neîncheiată şi lăsată de izbelişte.
Acest al treilea volum al cărţii lui C. Bacalbaşa (trebuie precizat că ediţia Avramescu nu păstrează, din cauza corpolentului aparat de note, materia aşa cum a fost repartizată de autor în ediţia princeps) cuprinde trei ani (1885-1888), dominaţi de lupta opoziţiei unite (conservatori şi liberali, în frunte cu fratele primului ministru, Dimitrie Brătianu, cu N. Fleva şi mulţi alţii) pentru răsturnarea guvernului I.C. Brătianu. A fost o luptă dîrză, desfăşurată în parlament, în presă, în adunările publice zgomotoase, care a ţinut afişul perioadei. Regele Carol I (din 1881) refuza să demită guvernul său care, în cei 12 ani de guvernare (din 1876 pînă în 1888), nu realizase numai independenţa ţării dar pusese fundamentele României moderne. În ciuda uzanţelor rotativei guvernamentale la fiecare patru ani, regele avea încredere în guvernul său şi rezista avalanşei în manifestări a Opoziţiei Unite, pentru debarcarea guvernului. Şi cînd a sfîrşit prin a o face, în martie 1888, nu a făcut-o în favoarea extrem de gălăgioasei opoziţii unite. A numit un guvern junimist în frunte cu Theodor Rosetti, cu P.P. Carp la Externe şi T. Maiorescu la Instrucţie Publică, tocmai pentru că gruparea junimistă nu s- a afiliat opoziţiei unite, aşteptînd, înţelept, dezlegarea luptelor politice. În jurnalul său, T. Maiorescu mărturiseşte că a pus rămăşag cu ai lui că puterea le va reveni, cîştigînd rămăşagul. Kogălniceanu, liberal fără suprafaţă în partid, declarase că rupe relaţiile cu I.C. Brătianu alături de care nu vrea să-i stea nici oasele. Apoi se împacă, totuşi, cu premierul. Şi asta, se presupunea în epocă, relatează Bacalbaşa, pentru că marele bărbat de stat, mereu în criză financiară, a izbutit să plaseze guvernului, (Ministerului Instrucţiunii), la preţuri avantajoase, piese din interminabila sa colecţie de arheologie. Aşadar, moravurile nu tocmai principiale loveau pînă şi personalităţi de importanţa marelui Mihail Kogălniceanu. Bacalbaşa, paralel cu fundalul, adică lupta încrîncenată dintre guvern şi opoziţie, trece în revistă şi alte evenimente care fac farmecul cărţii sale. Astfel, e evocată moartea, în 1885, a lui C.A. Rosetti, certat definitiv cu prietenul ("fratele") I.C. Brătianu şi alţi liberali fruntaşi pentru că nu i se acceptaseră reformele politice preconizate (Colegiul unic în locul celor patru colegii electorale şi libertatea deplină a presei). A fost o înmormîntare solemnă, cu mulţi participanţi (aproximativ 10.000 persoane şi o sută de mii pe străzile pe unde a trecut cortegiul). Era o lovitură administrată guvernului. Apoi, în acelaşi an, guvernul expulzează cîţiva gazetari ardeleni (unii membri ai Societăţii iredentiste "Carpaţii"). Fireşte că opoziţia se foloseşte de acest eveniment. Dar în acelaşi an 1885 are loc şi expulzarea lui Moses Gaster şi a altor gazetari evrei care protestaseră, în presa lor, împotriva unor măsuri antisemite. La expulzarea lui Gaster un rol important l-a avut ministrul de Externe D.A. Sturdza, care fusese ironizat de cărturarul evreu, în prezenţa regelui, pentru aberantele propuneri făcute la Societatea de Geografie, în legătură cu etimologia unor nume (precum Caracal), care, neuitînd ruşinea, de îndată ce s-a ivit ocazia, l-a trecut pe lista de expulzaţi. Că Bacalbaşa devenise, după 1920, antisemit, scriind la Universul, se ştie şi, de aceea, consemnează evenimentul cu părtinire. Mai greu de înţeles e de ce îl urmează dl. Tiberiu Avramescu, scriind în note că, atunci cînd a ajuns la Viena, Gaster a scris un articol favorabil ţării în Neue Freie Presse. De fapt, articolul său a condamnat cu vehemenţă, politica antisemită a guvernului care, în 1879-1880, modificase articolul 7 din Constituţie în aşa fel încît, practic, să interzică încetăţenirea evreilor. S-a apreciat că prin acest articol, Gaster şi-a compromis definitiv, cum fusese sfătuit şi i se promisese, reîntoarcerea în ţară, după un an-doi, cum s-a întîmplat cu alţi expulzaţi (inclusiv cu cei ardeleni). Şi tot în 1885 s-a întîmplat căderea, la Naţionalul bucureştean, a piesei D'ale Carnavalului, care a fost fluierată (semnalul l-ar fi dat D. Racoviţă-Sfinx de la România liberă). Şi piesa fusese, mai înainte, premiată de Comitetul teatrului. Bacalbaşa apreciază că "D'ale Carnavalului a părăsit repede scena, spre a nu se mai reîntoarce". Viitorul a dezminţit cu asprime aprecierea lui Bacalbaşa. Şi tot în acest an 1885 s-a jucat pe scena Naţionalului bucureştean un spectacol de operă, cu Lucia di Lamermoor, cu mare succes de public şi de critică. În sfîrşit, în acelaşi an apare ziarul Epoca sub conducerea formală a lui Gr. Păucescu (fostul şef al lui Eminescu la Timpul), dar, de fapt, iniţiatorul şi sufletul gazetei (profund antiguvernamentală) era N. Filipescu.
Din agenda anului 1886 se cuvin amintite atentatul împotriva primului ministru, pe o stradă in Bucureşti (Brătianu mergea agale pe jos, împreună cu C.F. Robescu deputat şi viitor primar al Capitalei, însoţit de un agent secret care, atentatul eşuînd, îl arestă pe agresor). Şi, ca o consecinţă a atentatului, (presa fiind considerată ca vinovată moral de agresiune) a fost devastată, de partizanii guvernului, redacţia ziarului Epoca, stîrnindu-se un mare scandal. Şi tot în acest an 1886, P.N.L. capătă denumirea de colectivitate, datorită utilizării nefericite a termenului de către ministrul Eugeniu Stătescu, personalitate marcantă a partidului care, dacă nu ar fi fost bolnav, i-ar fi succedat, în 1891, lui I.C. Brătianu la conducerea P.N.L., salvîndu-l de impardonabilele gafe ale lui D.A.Sturdza, succesorul fostului prim-ministru liberal. Şi tot în 1886 Panu, ajutat de Bacalbaşa şi Caragiale, pun la cale mutarea ziarului Lupta de la Iaşi la Bucureşti, care a devenit repede, alături de Epoca, ziarul cu cel mai mare tiraj de atunci. Anul 1887, dominat de încrîncenata luptă dintre guvern şi Opoziţia unită înregistrează abandonarea, de către Take Ionescu, a partidului liberal şi trecerea lui în opoziţie. De atunci începe, de fapt, cariera lui Take Ionescu în Partidul Conservator, căruia îi va aduce mari daune, sfîrşind prin a-l părăsi în 1908, creindu-şi Partidul Conservator Democrat. Şi tot în acest an 1881, în aprilie, publică G. Panu în Lupta, în semn de protest, celebrul articol antidinastic Omul periculos. Panu scria în acel furtunos articol: "Instigatorul acestei manoperi, omul care a impus voinţa sa străină Ministerului şi Camerei este acea fiinţă care de ani este la noi instrumentul străin, este acel personaj egoist şi neiubitor de ţară care se numeşte rege şi care, în realitate, nu este decît cînd o cătană nemţească, cînd un ulan prusian... Pericolul cel mare este acest om, trebuie pus la rezon. Trebuie ca ţara în picioare să-i zică cuvintele care s-ar părea că pentru dînsul au fost inventate: Il faut se soumetre ou se démettre. A mai tolera, în condiţiile actuale, influenţa sa nefastă este a dori să vedem ţara subjugată şi politiceşte şi economiceşte". Autosezisat, Parchetul a descins la redacţia ziarului, căutînd manuscrisul. Panu, în libertate fiind, a fost dat în judecată şi condamnat la doi ani închisoare. Temîndu-se de detenţie, în condiţiile aprigei lupte între guvern şi opoziţie, Panu a făcut gafa enormă de a fugi, în mai, în străinătate. Asta după ce a publicat, în Lupta, un articol în care explicita, inutil, că el nu fuge ci se exilează. Peste un an, la o alegere parţială, Panu devine deputat şi, cu imunitatea dobîndită, se reîntoarce în ţară. Asta i-a compromis, pentru totdeauna, cariera politică. Devenit fruntaş al Partidului Conservator de sub conducerea lui Lascăr Catargi, în 1899 a fost propus pentru demnitatea de ministru. Regele s-a opus cu argumentul: "Nu poate fi ministru un om care se sustrage legilor ţării". Dar asta nu l-a împiedecat să continuie ziarul Lupta şi, apoi, din 1901 pînă în 1910, să editeze revista Săptămîna, foarte stimată, scrisă integral de el, de la cronica politică la cea dramatică. Sub frontispiciul revistei era inserată mîndra precizare "revistă scrisă de George Panu". În 1888, după ce la alegeri izbîndesc mai toţi fruntaşii opoziţiei, cade guvernul I.C. Brătianu, succedîndu-i, cum spuneam, guvernul junimist Th. Rosetti. Părea că, politic, ţara s-a liniştit. N-a fost aşa. Bacalbaşa apreciază că "agitaţiile cele mari din Bucureşti au dus, ca întotdeauna, agitaţia la sate". Şi, ca dovadă, citează faptul că răscoalele ţărăneşti au început în apropierea Capitalei. N-a avut dreptate. Răscoalele ţărăneşti, din primăvara lui 1888, au avut, în fapt, profunde cauze sociale, atrăgînd atenţia noului guvern că starea socială a ţărănimii e mizeră cu totul. Evident, răscoalele ţărăneşti au fost reprimate cu brutalitate, Panu protestînd, în Lupta, împotriva acestui tratament. Odată cu instalarea sa în fruntea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Maiorescu îl numeşte la 26 iunie/8 iulie 1888 pe Caragiale ca director al Teatrului Naţional. Bacalbaşa, care i-a fost constant ostil dramaturgului, afirmă că numirea a fost nefericită, Caragiale neavînd autoritate asupra actorilor (cărora, pînă mai ieri, le fusese un fel de coleg), unii dintre cei mai importanţi (Gr. Manolescu, Aristiţa Romanescu, C. Nottara) părăsind teatrul, pe scena căruia se jucau numai biete farse şi în faţa scaunelor goale. În Viaţa lui Caragiale, Cioculescu demonstrează că, de fapt, directorul (de aici apelativul de mai tîrziu "Her Direktor") dovedise capacităţi organizatorice şi administrative, că repertoriul subţire i-a fost impus de actori, directorul izbutind să joace şi o piesă remarcabilă. Apoi, marele dramaturg a devenit beneficiarul moştenirii Mamuloaiei, pe care a chivernisit-o cît îi îngăduiau predispoziţiile sale de petrecăreţ. Tot în 1888, pe vremea cînd primar era nou-numitul Take Protopopescu, a fost dărîmat, pentru nevoi edilitare, Turnul Colţei. În cartea lui, Bacalbaşa reconstituie atmosfera Bucureştiului din acea vreme, povestind despre crîşmele timpului (una, la Abator, la care mergea şi Caragiale, pentru a mînca ficat de bivol) şi dînd sugestive liste de preţuri la principalele produse alimentare şi chiar liste cu salarii în diverse slujbe. Cartea se citeşte cu savoare.
Şi nu pot încheia înainte de a pomeni că, prin decizia editorului, ediţia se încheie, aici, în 1888, cînd ea se opreşte la Bacalbaşa tocmai în 1914. Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. III (1885-1888). Ediţie îngrijită de Tiberiu Avramescu, Bucureşti, Editura Albatros, 2000.