Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Capete de rând: Dimitrie Crudu şi Falsul Dimitrie Crudu de Nichita Danilov

Poetul Dimitrie Crudu poate fi văzut în fiecare zi dimineaţa, dar şi la orele când amiaza dă în clocot, navigând pe bicicleta sa pliabilă în formă de fluture, prevăzută cu o umbrelă, menită să-l ferească de soare sau de ploaie, în funcţie de caz, şi un claxon imens ce seamănă cu o trâmbiţă, prin cartierul Botanica, loc unde, de altfel, se află şi reşedinţa sa auctorială, dar şi prin Ciocana, prin Hruşca, Huţuleanca, pe bulevardul Stefan cel Mare şi Sfânt, trecând meditativ, cu capul în piept pe sub arcul de triumf, pentru a face un ocol în jurul catedralei metropolitane; navigând pe strada Albioara străjuită de Hotelul Cosmos, pe str. Ciuflea; cotind apoi înspre partea de sud a oraşului, spre Munceşti, apoi spre nord-vest, ajungând pe str. Grenoble, după care, rotindu-se perpendicular pe axă, face cale întoarsă spre oraş, trecând pe lângă zidurile căzute în paragină ale Combinatului de Mobilă şi cele ale Combinatului de Carne, pe lângă Parcul de troleibuze nr. 2, plin de maşini abandonate; apoi, lăsând în urmă Centrala Electrică de Termoficare, Combinatul de Vinuri şi Şampanie, Centrul de Panificaţie, Combinatul de Tutun, râul Bâc, Cimitirul Eternitatea, Cimitirul Armenesc, Casa Mateevici, Universitatea de Stat, Universitatea Agrară, Academia, Piaţa centrală, ajunge la monumentul lui Ştefan cel Mare şi de acolo, tăind-o prin parc, pe Aleea clasicilor, poposeşte, în sfârşit, la Uniune, unde descălecând în grabă, îşi reazemă fluturele de grilaj, aşezându-se la masă, pentru a-şi potoli foamea şi setea cu un ceai de mate.
Navigând cu obstinaţie în fiecare zi pe aceeaşi rută, poetul Dimitrie Crudu sau, zis şi Dumitru cel Crud, caută să descopere, printre cioburi de sticlă, mucuri de ţigări, frunze căzute pe străzi, prin praful aşternut pe copaci şi pe trotuare, „urmele ce duc” la Iisuşii săi răstigniţi lângă fiecare semafor, dar şi la sine. Poetul „se ia după propriile sale urme”, dar nu ajunge niciodată la el, căci urmele sale duc întotdeauna în altă parte decât acolo unde se află poetul, duc la poezie, la proză şi la scindarea de sine. Ele duc nu la Dimitrie, ci La Falsul Dimitrie, uneori nici la acesta. Întotdeauna însă, prin transfigurare, ele duc la noi. Aceasta fiindcă şi noi, într-un fel sau altul, suntem Dimitrie Crudu, alteori doar falsul Dimitrie. Poezia sa transmite o stare de încordare ambiguu, general umană. Citindui versurile, ne identificăm până la râs şi lacrimi cu trăirile sale abracadabrante. Dimitrie sau Falsul Dimitrie e un Charles Chaplin postmodern, fragmentar, interpretând, la luminile stinse ale rampei aria sublimă a vagabondului idealist,într- un decor alcătuit din sticle, vase, farfurii murdare, furculiţe , cuţite şi linguri prăfuite ce joacă pe masă, lângă adidaşii găuriţi şi coatele goale, care stând într-o poziţie meditativă, în aşteptarea unei bărbii şi a unor sprâncene împodobite cu mustăţi, încep să joace foxtrot, blues şi chiar hip-hop. Între tehnica folosită de Chaplin în filmele sale mute şi poeziile, chiar şi prozele şi piesele de teatru ale lui Dumitru Crudu, există multe similitudini. Chaplin obişnuia să filmeze înainte de finalizarea scenariului. Premisa de la care plecau filmările era una vagă, care însă, pe parcursul desfăşurării acţiunii improvizate, căpăta proporţii neobişnuite. În timpul filmărilor regizorul se ghida după anumite etichete: „Charlie intră la saună” sau „Charlie lucrează la un magazin de amanet” sau ”Charlie mănâncă un şiret.” Apoi, Chaplin şi echipa sa dezvoltau ideea şi ajustau detaliile, adăugând sarea şi piperul umorului voluntar şi al celui dedus. În poeziile din Falsul Dimitrie ale lui Crudu se folosesc tehnici de prestidigitaţie ce au tangenţă cu arta marilor maeştri ai filmului mut. Falsul Dimitrie e singur ca un cuţit înfipt în pâine, ca un bocanc cu talpa desprinsă aruncat sub pat, ca un gândac de bucătărie ce merge dintr-un capăt în altul al mesei, holbându-şi antenele la luna plină. Precum personajul lui Chaplin din Goana după aur, cocoţat pe un scaun înalt, cu ochii năpădiţi de teamă, poetul îşi devoră tacticos pingele adidaşilor săi, îngurgitând şireturile ca pe nişte macaroane. Foamea îl împinge spre halucinaţii. Hainele sale au insomnii; zgribulite de frig, ele bântuie singure pe străzi, lăsând în urmă o groază de fermoare şi nasturi. Ele sunt prea strâmte pentru Dimitrie şi prea largi pentru Falsul Dimitrie. Cămaşa sa ca o furtună se abate deasupra oraşului. Plouă şi fulgeră. Tunetul însă nu răzbate din înălţimi. Atmosfera se umple de-o tăcere plină de sumbre presimţiri. Pentru el, cel mai greu lucru e să tragă uşa în urma sa şi să evadeze din sine. Dimitrie şi Falsul Dimitrie sunt ca doi fraţi siamezi legaţi de aceiaşi omoplaţi, care gândesc în acelaşi timp, dar cu noţiuni opuse. Ei se duc în cârcă unul pe altul, făcând gesturi neaşteptate, ciudate, încercând să scape de povara celuilalt. Ieşirile la rampă sunt hazlii, încărcate de tot felul de ticuri, frustrări şi sentimente contradictorii. Piesa bufă în care evoluează Dimitrie şi Falsul Dimitrie pare să nu aibă nici început, şi nici sfârşit. Poetul însuşi e personaj insolit, cu personalitate scindată şi reacţii neaşteptate, oscilând între râs şi plâns, între sincopă şi precipitaţie ideatică. Ieşirile lui publice stârnesc, de mult ori sfidează, ca şi personajele din epoca filmului mut, sublimul şi hilaritatea. Lirica sa sincopată are, de asemenea, puncte tangente cu poezia lui Bacovia, în special cu stanţele burgheze. Scriind aceasta, îmi vin în minte versuri disparate, telegrafice, din poezia Antrenare: „La locul întâlnirii/ am aşteptat/ de un timp/ ore trec/ dezolant./ Aceasta gândeam/ iar despre tine”, precedate de un lamento din volumul Plumb: „Iubito, şi iar am venit…? Dar astăzi de abia mă mai port -/ Deschide clavirul şi cântă-mi/ Un cântec de mort.” Şi acum, iată, câteva stanţe din ciclul Noi al lui Dimitrie Crudu: „Simt liniile cum alunecă încet/ Pe sticla geamului îngheţat, până departe/ Desigur, sunt liniile vieţii unui poet/ dar conturându-se apare motanul Petrache.” Acesta e cadrul, decorul, în spatele căruia se ascunde depresia: „Pe străzi observi cum oamenii se îndepărtează de copaci/ până se fac nervi/ dar tu încă taci?” Dimitrie Crudu îşi duce pretutindeni cu el „singurătatea în geamantane”, fapt pentru care îl cuprinde o silă imensă de sine. Pedalând pe bicicleta sa pliantă în formă de fluture, el ajunge, năclăit de sudoare şi praf, la magazinul de pompe funebre: „pompele funebre astăzi sunt închise/ e duminică şi-au luat zi liberă/ iar eu voiam să intru să mă/ interesez de anumite lucruri.” Lucrurile care-l interesează pe poet sunt legate de mărime, greutatea şi rezistenţa la putrefacţie a sicrielor. Curiozitatea tânărului e stârnită, totuşi, mai mult de vânzătoarea tânără care are obiceiul de-a privi plictisită pe geam. Prăvălia e închisă, astfel că poetul, rezemându-şi de gard fluturele, îşi aprinde o ţigară, contemplând rotocoalele de fum ce se ridică în aerul torid al amiezii de duminică.
Pedalând pe bicicletă sa în formă de fluture, cu umbrela desfăcută evantai deasupra creştetului, poetul Dimitrie Crudu pendulează (se învârte), asemenea unui cascador de la circ călare pe o motocicletă, făcând rotaţii din ce în ce mai largi, din ce în ce mai sacadate, în jurul propriului său abis existenţial. Pereţii golului de sus până jos sunt tapetaţi cu portretele autorului în chip de cavaler medieval, înarmat cu lance ce străpunge vidul. Rotindu- se în jurul acestui gol, poetul Dumitru Crudu din fuga condeiului culege portretele ca pe nişte cărţi de joc şi le răsfiră în mâini, căutând să deosebească pe Falsul Dimitrie de Dimitrie cel Crud. Când ajunge la marginea tribunei, observă feţele spectatorilor căzuţi în transă. Toţi îl aplaudă, îl ovaţionează ca pe-un învingător. Şi toţi seamănă cu el. Avântul său imagistic învinge tentaţia de-a se prăbuşi în gol. Ajuns în punctul maxim de iluminare, poetul aruncă o privire-n jos, contemplând chipurile şi imaginile ce se învârt în interiorul eului său. Nu-l interesează nici imaginile, nici chipurile ce se învârt în caleidoscopul memoriei sale fragmentate, ci reacţiile umorale pe care le stârnesc acestea în corpul său. Pentru el, obiectele, deci realitatea contează doar în măsura în care poate sau nu declanşa reacţii. Parcursul lor chimic, poate şi alchimic, îl obsedează pe poet. „Nu obiectul descris, spune el într-un interviu, e important, ci doar reacţiile celui care descrie. Obiectul contează doar în măsura în care poate sau nu declanşa reacţii.” Senzaţii, deci. Fără senzaţii realitatea nu poate fi percepută. Neputând fi percepută, ea nu poate fi nici descrisă. Singurii care o pot descrie cu adevărat sunt fracturiştii, descompunând materia în corpusculi şi vibraţii: „eu sunt la fel, scrie poetul, / ca aceste sticle goale/ doar degetele mele mai sunt ale mele/ întind în toate colţurile camerei/ ca pe nişte lame reci” sau ca pe nişte tentacule. În mare, teoria fragmentarismului, în poezie îşi are rădăcinile în stanţele şi versetele bacoviene publicate în anii postbelici, traversaţi de începutul totalitarismului. Prin trăirea acută a dezamăgirilor legate de tranziţie, poeţii generaţiei lui Crudu au făcut din trăirea abisală portdrapelul artei lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara