Numărul curent: 42

Comentarii Critice:
Canonul literar proletcultist (II) de Ion Simuţ

Trei sunt monştrii literaturii interbelice în viziunea dogmatică a epocii proletcultiste: avangardismul, modernismul şi ortodoxis­mul. Emil Boldan îi tratează ca atare, cu o nedisimulată repulsie, în Prezentare succintă a istoriei literaturii române, apărută în "Limbă şi literatură", volumul V, 1961, publicaţie a Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R. Ei apar ca reacţie la literatura realistă. Uneltitorii acestor anomalii trebuie denunţaţi tribunalului ideologic: sunt - după cum îi dezvăluie Emil Boldan - "clasele stăpânitoare ale statului burghez, ajutate de influenţa tot mai simţită a unei anumite literaturi decadente din Occident" (p.117). Avangardismul şi modernismul sunt acelaşi lucru, "curente decadente, ilustrând descompunerea artei şi literaturii burgheze". Acţiunea distructivă a modernismului a fost orchestrată de Eugen Lovinescu, prin grupul de la "Sburătorul". Principala lui vinovăţie derivă din faptul de a-l fi urmat pe Titu Maiorescu, continuând astfel "cu sfinţenie linia estetizantă şi cosmopolită a Junimii" (p. 118). Drept consecinţă, apreciază Emil Boldan, E. Lovinescu "şi-a manifestat în bună parte dispreţul pentru literatura clasică realistă românească, a denigrat literatura cu orientare realistă contemporană, a promovat în poezie decadentismul, numind creaţia simboliştilor Ťpoezie nouăť, iar în proză psihologismul". Tot programul estetic lovinescian e răstălmăcit de interpretarea refractară a lui Emil Boldan şi a proletcultismului. O altă monstruozitate ideologică, apărută tot ca o "reacţiune împotriva orientării realiste a literaturii", este "literatura mistico-religioasă, obscurantistă şi naţionalist-şovină, răspândită mai ales prin publicaţia cu caracter fascist "Gândirea" (p. 118).

Interesantă (adică ciudată) este viziunea critică a lui Emil Boldan văzând repetarea unei simetrii la interval de câteva decenii: aşa cum simbolismul, poporanismul şi semănătoris­mul au bruiat şi contrabalansat realismul critic afirmat de marii noştri clasici - avangardismul, modernismul şi gândirismul se opun realismului susţinut de Sadoveanu, Rebreanu şi cei doi Petreşti, Camil şi Cezar. Fraza întortocheată a lui Emil Boldan, care imaginează aceste similitudini, merită reţinută pentru forma alambicată a proletcultismului ce-şi distilează veninul ideologic, cu riscul de a se intoxica în propriile emanaţii: "Aparenta diversitate şi chiar adversitate reciprocă sub care toate aceste curente se prezentau nu puteau ascunde linia lor comună ideologică, duşmănoasă realismului, diversio­nistă şi reacţionară, numeroase variante ale modernismului ca şi ortodoxismul ŤGândiriiť nefăcând decât să afirme, sub forme şi mai pronunţate de descompunere, toate trăsăturile reacţionare ale diverselor curente literare burgheze din deceniile anterioare, de la cosmopolitismul, antiumanismul şi formalismul simboliştilor până la naţionalismul şovin şi falsul tradiţionalism al semănăto­riştilor" (p. 118). Avem aici o mostră a gândirii proletcultiste, un dogmatism încordat într-o frază musculoasă ca un boa constrictor împotriva pradei sale multiple, devorată cu o mânie lentă, dar necruţătoare. O a doua frază, încă mai dezvoltată, colectează cu o blândeţe simulată personalităţile care concretizează aceste deviaţionisme: Lucian Blaga, "poet panteist mistico-bucolic, în versuri de un imagism delirant", Nichifor Crainic, Ion Pillat, Adrian Maniu, V. Voiculescu, neuitându-i pe moderniştii Ion Barbu şi N. Davidescu - cu toţii fiind "partizani zeloşi ai diferitelor curente decadente de la simbolism la expresionism şi ermetism". Dar realismul nu doarme! În timp ce "reacţiunea se dedă la atacuri tot mai înverşunate împotriva clasei muncitoare şi a intelectualităţii care se alătură, pe-o cale sau pe alta, luptelor revoluţionare ale acesteia, filonul realist mereu dominant, însă, este menţinut în literatura română" de M. Sadoveanu, Gala Galaction, N. D. Cocea, Cezar şi Camil Petrescu, G. Călinescu, Tudor Arghezi, G. Topîrceanu, Ion Agârbiceanu, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian "şi alţii" (Liviu Rebreanu este omis din această înşiruire), la care Emil Boldan îi adaugă pe A. Toma, Al. Sahia, Ion Călugăru, evidenţiaţi în mod deosebit, plus Geo Bogza, M. Beniuc, Miron Radu Paraschivescu, Magda Isanos, D. Corbea, Virgil Teodorescu, "îndrumaţi şi influenţaţi de partidul clasei muncitoare, de P.C.R." (p. 119). Se pregăteşte o nouă epocă, aceea cu adevărat importantă, pentru care s-a frământat şi s-a opintit toată istoria noastră: comunismul.

Să rezumăm liniile de forţă ale istoriei literaturii române de la începutul secolului al XIX-lea până la 23 August 1944, în viziunea proletcultistă. Istoria literară a lui Emil Boldan îşi etalează fără nici o ezitare dogmatismul ideologic. Din tot romantismul românesc, "curent literar activ, militant, social, legat mai ales de revoluţia paşoptistă" (p. 98), rămâne valabil paşoptismul, punând în valoare, din punct de vedere literar, "inspiraţia istorică, folclorică şi social-umanitară", dincolo de care nu merită reţinut nimic altceva. Mersul înainte al literaturii române este asigurat de apariţia realismului critic, căruia Emil Boldan îi subsumează a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici sunt desprinşi, printr-o manipulare stângistă evidentă, de "caracterul reacţionar al politicii junimiste, ascuns sub paravanul aşa-zisului apolitism" (p. 102), şi puşi sub semnul realismului critic. Gherea, "critic de formaţie marxistă", şi direcţia revistei "Contemporanul", factori de progres, sunt mai importanţi decât Maiorescu şi direcţia revistei "Convorbiri literare", factori reacţionari. Realismul critic va fi umbrit spre sfârşitul secolului al XIX-lea de antirealismul unor curente diversioniste, decadente, cum s-au dovedit simbolismul, poporanismul şi semănătorismul. Va renaşte însă, în confuzia ideologică a epocii interbelice, sub forma unui nou realism, susţinut şi exemplificat de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil şi Cezar Petrescu. Teza întregii istorii a literaturii române este enunţată de Emil Boldan cât se poate de clar şi cacofonic: "Dispărând ca curent literar, realismul critic va fi folosit ca metodă de creaţie însă, menţinându-şi, totuşi, mereu întâietatea încă multă vreme, în literatura noastră - şi anume până la impunerea noii metode de creaţie, cea mai desăvârşită din câte au existat, realismul socialist" (p. 104). Cu alte cuvinte, aşa cum istoria noastră a mers inevitabil şi triumfător spre comunism, avându-şi izvorul principal în paşoptism, istoria literaturii române a curs, cu unele meandre (rătăciri decadente), spre realismul socialist, derivat şi dezvoltat din realismul critic antiburghez. Emil Boldan săvârşeşte a doua manipulare flagrantă când pune istoria noastră sub o influenţă rusească de la începutul secolului al XIX-lea (!) şi sub influenţa decisivă a revoluţiei socialiste sovietice încă de la începutul secolului XX (p. 113), hipertrofiind importanţa publicaţiilor socialiste. Modernismul lovinescian, avangardismul şi gândirismul sunt percepute şi prezentate ca odioase diversiuni burgheze împotriva clasei muncitoare.

Salvarea vine de la eliberarea de sub jugul fascist. Istoria şi literatura se instalează pe un făgaş de "transformare revoluţionară", tendinţă exprimată din nou printr-o frază aluvionară, gerunzială, triumfalistă, capabilă să adune şi să depoziteze toate clişeele: "Participând cu însufleţire la măreaţa revoluţie culturală inaugurată şi condusă de partidul clasei muncitoare, care se manifestă mai ales prin lupta de lichidare a analfabetismului şi prin răspândirea culturii în largile mase ale poporului; valorificând critic, potrivit concepţiei marxist-leniniste, moştenirea literară a trecutului, punând la baza operelor lor spiritul de partid, orientându-se în concepţia lor despre lume şi viaţă după ideologia clasei muncitoare, având mereu în faţă marele exemplu al literaturii sovietice, scriitorii de după 23 August 1944 păşesc cu tot mai multă siguranţă pe drumul realismului socialist, nouă metodă de creaţie care afirmă, în sectorul artistic, idealul socialist" (p. 119-120). Noua literatură, singura admisibilă, se recomandă prin caracteristici ce derivă din "lupta pentru construirea socialismului şi pentru apărarea păcii": "Aceste trăsături sunt orientarea spre realitatea multilaterală a vieţii şi modul de exprimare realist, împletirea dragostei de ţară, a transformărilor revoluţionare pe care le realizează poporul pe drumul spre socialism cu conştiinţa de luptă împotriva acelora care ar intenţiona să distrugă ceea ce poporul construieşte" (p. 120).

Urmează tabloul literaturii române contemporane, aşa cum se vedea el în 1961, dintr-o perspectivă proletcultistă încă neabandonată. Un prim paragraf prefigurează imaginea de ansamblu, ce urmează a fi detaliată. E canonul proletcultist reunind toate genurile literare. Realismul socialist i-a făcut să se convertească pe scriitorii din vechea generaţie, puşi de Emil Boldan şi, desigur, de regimul comunist, la loc de cinste, ca maeştri desăvârşiţi, vârfuri ale ierarhiei proletcultiste cu acea parte a operei lor care a fost scrisă după 23 August 1944: Mihail Sadoveanu cu Mitrea Cocor, Nicoară Potcoavă, Nada Florilor, Aventură în lunca Dunării; Tudor Arghezi cu poemele 1907 şi Cântare omului; Camil Petrescu cu dramele istorice Bălcescu şi Caragiale în vremea lui şi romanul-frescă Un om între oameni, dedicat, după cum se ştie, tot lui Bălcescu. Aceştia sunt maeştrii supremi, reprezentând panteonul realismului socialist, având menţionate şi titlurile sacrosancte, modelele. G. Călinescu lipseşte din această cea mai înaltă sferă, după cum putem observa. Al doilea cerc este format din: Cezar Petrescu, A. Toma, I. Călugăru, Geo Bogza şi Mihai Beniuc - scriitori menţionaţi fără evidenţierea unor titluri de opere. Ierarhia e foarte severă. Al treilea cerc e format din scriitori a căror activitate a început înainte de război şi s-au adaptat mulţumitor la exigenţele realismului socialist (păstrez ordinea înşiruirii): Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Demonstene Botez, Marcel Breslaşu, Maria Banuş, Eusebiu Camilar, Lucia Demetrius, Aurel Baranga, Horia Lovinescu, M. Davidoglu. În sfârşit, al patrulea cerc al ierarhiei proletcultiste e format din scriitorii cei mai tineri, afirmaţi după 1944: poeţii Dan Deşliu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Mihu Dragomir, Eugen Frunză, A. Baconski; prozatorii Valeriu Em. Galan, Marin Preda, Eugen Barbu, Titus Popovici, Francisc Munteanu, Al. Ivan Ghilia; dramaturgii Laurenţiu Fulga (şi prozator), N. Tăutu (şi poet), Al. Mirodan (adaosurile din paranteză aparţin lui Emil Boldan). Aşa arăta panteonul proletcultist în 1961, într-o sinteză a genurilor literare şi într-o ierarhie riguros ordonată în funcţie de vârstele scriitorilor, vârste care măsoară, prin vastitatea şi exemplaritatea ideologică a operei, contribuţia la legitimarea şi triumful realismului socialist.