Numărul curent: 39

Comentarii Critice:
Canonul literar proletcultist de Ion Simuţ

De ce nu există o istorie completă a literaturii române pentru uzul epocii proletcultiste? Una care să vină până în prezentul imediat. Răspunsul mi se pare simplu: din acelaşi motiv pentru care nu exista o istorie a Partidului Comunist Român. Cum o pluralitate de versiuni nu era admisibilă, era greu, dacă nu imposibil, ca forurile decizionale să cadă de acord asupra măsluirii istoriei într-un singur fel. Nu putea exista decât o istorie oficială, acceptată, difuzabilă, fie că era vorba de partidul comunist, fie că era vorba de literatură. Recomandări despre cum să se scrie istoria, inclusiv istoria literaturii, existau în epocă, dovadă fiind manualele, reeditările extrem de precaute, selecţiile de autori şi de opere. Aşa cum se practicau ediţiile de "opere alese" pe un criteriu primordial ideo­logic, se imagina o istorie pe alese, în funcţie de exigenţele construcţiei comunismului, numai că era greu de pus în pagină. Academia R.P.R. era însărcinată să scrie o istorie a literaturii române, lucrul a început sub coor­donarea lui G. Călinescu, au şi apărut, într-un ritm extrem de lent, primele trei volume, dar sinteza academică nu a putut să se apropie de prezent dincoace de limita lui 1900.

Avem, totuşi, o mostră de cum ar fi trebuit să arate o istorie completă a literaturii române în versiunea oficială a anilor '50. Ea nu a apărut niciodată într-un volum separat, ci numai într-o revistă, o culegere de studii şi articole, "Limbă şi literatură", volumul V din 1961, o publicaţie editată de Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R. Studiul, senzaţional (după părerea mea) prin îndrăzneala sintezei totale, se intitulează Prezentare succintă a istoriei literaturii române şi acoperă aproximativ 40 de pagini din revistă: paginile 89-126. Autorul este conferenţiarul universitar Emil Boldan (n. 1909), de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, fost decan în 1953-1954, rector al Institutului de Limbi Străine în 1954-1955, secretar general al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice în anii 1960-1968, deci un personaj de o oarecare importanţă în domeniul învăţământului din acel moment, creditat de oficialităţi de vreme ce şi-a asumat misiunea unei asemenea sinteze pentru care nimic nu-l recomanda, decât obedienţa şi mediocritatea. Dicţionarele noastre de scriitori de până acum îl cuprind pe Emil Boldan, dar îi ignoră această contribuţie de istorie literară, mai importantă decât monografia schematică despre Alecu Russo din 1948 sau decât invesigaţiile sumare de teorie literară. Fiind un istoric literar fără personalitate, tabloul său reprezenta cu atât mai bine (adică mai fidel) epoca. Neutralitatea lui tocmai de aceea fusese căutată: pentru a înlătura riscul subiectivismelor şi pentru a camufla vocea propagandei. Istoria (prezentarea) succintă a lui Emil Boldan, rămasă în paginile revistei, este, fără îndoială, rezultatul unei comenzi politice.

Prezentare succintă a istoriei literaturii române de Emil Boldan ne dă o imagine clară a tabloului de valori în viziunea politică a deceniului şase. Tot ce am putea culege din presa literară a timpului, din manualele şcolare, din producţia editorială a anilor '50, din valorizările date de premiile de stat, avem aici într-o singură sursă documentară, extrem de preţioasă tocmai prin fidelitatea faţă de epoca proletcultistă, prin vehicularea clişeelor conjuncturale de istorie literară, prin manipularea ideologică a valorilor literare.

După o prezentare inevitabil schematică şi expeditivă a începuturilor, după trecerea în revistă a cronicarilor, a lui Dimitrie Cantemir, a lui Antim Ivireanu, a reprezentanţilor Şcolii Ardelene, a Văcăreştilor, istoricul literar improvizat reliefează meritele literare ale lui Eliade Rădulescu, Anton Pann, Vasile Cârlova şi Grigore Alexandrescu, consacrând apoi o secvenţă specială "Daciei literare" şi romantismului românesc (Kogălniceanu, Negruzzi, Alecu Russo), pentru a se opri cu mai mult entuziasm la paşoptism (N. Bălcescu, Cezar Bolliac, D. Bolintineanu, V. Alecsandri) şi la "scriitorii care continuă tradiţiile democratice ale generaţiei de la 1848" (Ion Ghica, N. Filimon, Al. Odobescu şi B. P. Hasdeu). De aici încolo încep polemicile ideologice şi instrumentalizările făţişe.

Tema celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea ar fi, după Emil Boldan, biruinţa realismului critic. "Junimea" este prezentată ca o grupare reacţionară, "în frunte cu Titu Maiorescu", combătută - chipurile! - de clasicii cunoscuţi (sustraşi astfel junimismului), de providenţialul Gherea şi de scriitorii socialişti de la revista "Contemporanul". Istoria literaturii române este astfel împărţită în două: până la Gherea şi revista "Contemporanul" - şi după ei. Emil Boldan inventează aici o cezură istorică, ruptura pe care ar aduce-o realismul critic, prezentat teoretic disproporţionat, cu apel la Lenin, pe aproape două pagini (p. 103-104). Precursorul absolut al realismului critic ar fi Nicolae Filimon. Elemente de realism critic sunt identificate şi la scriitorii paşoptişti, continuaţi în această direcţie de clasici, dislocaţi astfel din gruparea junimistă. Este cea mai importantă intervenţie de rescriere a istoriei literaturii române, repudiind junimismul şi incluzându-i pe Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, separaţi de Maiorescu, în tradiţia realismului critic, a cărui "sarcină estetică fundamentală era să submineze încrederea în valabilitatea capitalismului, să denunţe racilele acestuia, să-l facă odios în ochii mulţimilor asuprite" (p. 104). Baza operei eminesciene o constituie poezia socială, în care poetul "exteriorizează în versuri de o rară frumuseţe revolta împotriva unei societăţi în care valorile muncii intelectuale şi fizice sunt strivite de o mână de exploatatori" (p. 105); "Caragiale a expus batjocurii şi dispreţului public atât orânduirea, sistemul politic, partidele şi instituţiile statului burghez, cât şi figurile cele mai reprezentative ale claselor exploatatoare - care formează o galerie întreagă de canalii, de proşti şi de înfumuraţi, venali şi făţarnici, nemernici şi ticăloşi" (p. 106). Mari continuatori ai clasicilor, în linia realismului critic, sunt consideraţi Al. Vlahuţă şi D. Th. Neculuţă, "primul poet muncitor din ţara noastră, şcareţ foloseşte metoda de creaţie a realismului critic la un nivel superior" (p. 108). Următoarele paragrafe sunt consacrate, în ordine, lui G. Coşbuc, Duiliu Zamfirescu şi Delavrancea. Surprinde, desigur, din perspectiva de astăzi, valorizarea lui Neculuţă, în rând cu Coşbuc şi ceilalţi scriitori menţionaţi. Vlahuţă va da o piesă de rezistenţă în manualele proletcultiste în poemul 1907, ce debutează cu versul devenit... proverbial "Minciuna stă cu regele la masă", transformat în lozincă a antimonarhismului comunist.

A doua mare temă a istoriei literaturii, problematizată simplist, maniheist, de Emil Boldan, pentru sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea este "o înverşunată luptă între realism şi antirealism". Simbolismul, poporanismul şi semănătorismul sunt considerate "curente literare antirealiste" şi, mai grav, "diversioniste" (p. 109). În timp ce toată ideologia lor e diabolizată, considerată fie decadentă (simbolismul), fie reacţionară (poporanismul), fie naţionalistă (N. Iorga), unii dintre scriitori (Al. Macedonski, G. Bacovia, G. Ibrăileanu) sunt salvaţi prin critica societăţii burgheze, "prin refuzul artistului de a se înregimenta în coloana împăcaţilor" (cum se spune despre Bacovia) sau prin "accentele materialiste" (în cazul lui Ibrăileanu).

Peisajul este concretizat fugitiv cu câte o frază despre scriitorii minori, lăsându-i deoparte pe marii scriitori, dar nu pentru a-i valoriza individual, ci pentru a-i pune, cu totul fals, sub semnul ecourilor stârnite de "transformările revoluţionare petrecute în marea ţară vecină de la răsărit, Rusia", ce ar fi fost resimţite la noi încă din deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, şi sub "influenţa covârşitoare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie" (p. 113). E a doua falsă cezură istorică pusă de Emil Boldan în evoluţia literaturii privită din perspectivă proletcultistă. Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu sunt înfăţişaţi ca scriitori realişti, fără alt determinativ, scoşi din contextul infamant al curentelor literare. Mihail Sadoveanu e monumentalizat ca maestru desăvârşit, istoricul literar invocând toate clişeele posibile: "fruntaş printre scriitori", ilustrator al concepţiei marxist-leniniste, opera lui este o "impresionantă oglindire a luptei poporului pentru dreptate socială şi libertate", "cântăreţ neîntrecut al naturii patriei sale şi cel mai mare povestitor după Creangă", "scriitor-cetăţean strălucit" etc. (p. 113). Rebreanu este apreciat îndeosebi pentru romanul Răscoala, considerat "un maestru în romanul social rural prin Ion", dar taxat sever pentru "alunecările naturaliste" din Adam şi Eva sau Jar, ca şi pentru "ideile reacţionare pe care le-a îmbrăţişat în perioada de fascizare a ţării" în Gorila şi Amândoi. Camil Petrescu este valorizat fără rezerve pentru creaţia epică şi dramatică în care înfăţişează "drama intelectualului în societatea burgheză" şi elogiat pentru "operele create de pe poziţia ideologiei clasei muncitoare" după 23 august 1944, limită sacrosantă. Cezar Petrescu lărgeşte aria romanului românesc, surprinzând "diferite aspecte ale putreziciunii societăţii burgheze" (p. 114). Cei patru maeştri privilegiaţi beneficiază de paragrafe separate şi e evident că singurul tratat cu reproşuri grave e Liviu Rebreanu, căruia i se aduc imputări de incompatibilitate ideologică. În continuare, sunt prezentaţi succint sau doar enumeraţi alţi prozatori interbelici: Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu I. Caragiale, Gib I. Mihăescu, Gh. Brăescu etc. etc., iar în finalul paragrafului G. Călinescu.

Poezia interbelică are, în viziunea lui Emil Boldan, un singur protagonist: Tudor Arghezi, valorizat superlativ la acelaşi nivel cu Mihail Sadoveanu şi, într-un mod neaşteptat, fără nici un reproş, ca şi în cazul prozatorului. Nicăieri nu e vorba de misticism, dimpotrivă, Arghezi e un "antimetafizic". Privirea globală a operei e întru totul favorabilă, fără nici o umbră: "Universul poetic arghezian e de o colosală bogăţie şi varietate, fiind străbătut de cele mai diverse afecte omeneşti, de la durere la bucurie, de la gingăşie la ură, de la compasiune la revoltă - toate ducând la o imensă dragoste de om, la o bucurie de a trăi şi un optimism sănătos proprii poetului" (p. 115). Ca şi Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi e, în 1961, pe deplin asimilat de regimul comunist, găsind justificări pentru aspecte care la alţii sunt mari defecte. Mai departe, poezia interbelică e prezentată uniformizator, la grămadă, o devălmăşie derutantă, în următoarea ordine a numelor, cu câte o frază pentru fiecare: Demonstene Botez, Al. Philippide, Ion Barbu, Camil Baltazar, B. Fundoianu, Ilarie Voronca... şi atât. Celor care lipsesc (Lucian Blaga, V. Voiculescu, Ion Pillat) li se rezervă, ceva mai încolo, un paragraf special, cuvenit diversioniştilor şi reacţionarilor.

Dramaturgia interbelică este prezentată fără a implica probleme ideologice, caracterizându-i sec, enunţiativ, pe Victor Eftimiu, Mihail Sorbul, Mihail Sebastian, Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, Al. Kiriţescu şi G. Ciprian. Problemele grave ale literaturii interbelice abia urmează (avangardismul, modernismul lovinescian şi gândirismul), puse acuzator sub semnul negaţiei ideologice şi estetice totale.