Numărul curent: 36

Istorie Literară:
Canon după canon de Ion Simuţ

Rupturile dintre epocile literare româneşti sunt foarte mari, până la a se crea incompatibilităţi între valorile uneia şi ale celeilalte care îi urmează. Disjuncţiile sunt amplificate de conflictele sau diferenţele politice, evidente dacă amintesc anii de cumpănă sau de graniţă între epoci: 1918 desparte epoca marilor clasici (a epigonilor lor şi a simbolismului incipient) de perioada modernismului interbelic; 1945 anunţă proletcultismul. Următoarele două date pe care le invoc nu sunt atât de ferm şi nici atât de clar conotate politic: după 1960 urmează neomodernismul, iar aproximativ după 1980 se declanşează (la noi) ofensiva explicită a postmodernismului, prin scriitorii optzecişti. Lucrurile sunt îndeobşte cunoscute. Ceea ce vreau să subliniez e că fiecare din aceste epoci îşi edifică un canon literar propriu, aproape independent de cel din epoca anterioară. De pildă, pur şi simplu se creează impresia că în perioada comunistă (fisurată, despărţită în proletcultism şi neomodernism) sau în perioada postcomunistă (un amestec de postmodernism cu o cultură de divertisment) iau naştere alte literaturi faţă de epocile anterioare (ştiu că nu spun o noutate). Iar fiecare altă literatură îşi creează, după îndelungi şi dramatice cristalizări, propriul canon.

Prin urmare, schimbarea de epocă atrage schimbarea de canon, în două sensuri: pe de o parte epoca nouă operează mici modificări sau ajustări în vechiul canon, pe de altă parte se constituie un nou canon, în funcţie de spiritul noii epoci. Imediat după 1918, E. Lovinescu impune un program de revizuiri (început mai devreme), în care contestă validitatea poeziei filosofice a lui Eminescu, îi contestă succesiv pe Caragiale, Maiorescu, Gherea, Vlahuţă şi pregăteşte terenul pentru afirmarea unei noi literaturi. Rezultatul acestei acţiuni critice este că se consolidează de fapt, oarecum paradoxal, canonul literaturii noastre clasice (pentru că rezistă contestărilor) şi se prefigurează o nouă ordine de valori, cu alte nume, de la Rebreanu la Hortensia Papadat-Bengescu şi de la Arghezi la Ion Barbu. Acest al doilea sistem de valori nu i se substituie celui dintâi, ci se întemeiază alături, la concurenţă. Primul sistem, adică primul canon, deja bine configurat, nu poate fi anulat, în ciuda contestărilor, care nu fac decât să-l consolideze.

La fel s-a întâmplat în raportul (peste hiatusul proletcultist) dintre neomodernism şi modernismul interbelic. La fel se întâmplă în conflictul dintre postmodernism şi neomodernism. Postmodernismul are tendinţa (prin unele puseuri de contestări) să anuleze neomodernismul sau să i se substituie. Rezultatul nu poate fi decât unul singur: canonul neomodernist va ieşi consolidat, clarificat şi simplificat din această bătălie canonică (adică redus la valorile lui esenţiale). Epoca postmodernă vrea să opereze modificări drastice şi răsturnări în canonul neomodernist. Vrea să-şi impună propriile valori într-un sistem cu care acestea nu sunt compatibile. Cel puţin aceasta este impresia mea: Nichita Stănescu înlocuit cu Mircea Ivănescu; sau Marin Preda şi Nicolae Breban înlocuiţi cu Mircea Horia Simionescu şi Dumitru ?epeneag înseamnă dorinţa de infiltrare a unor valori postmoderne într-un sistem/un canon neomodernist. De aici apar confuziile, care devin şi mai mari când scriitorii consacraţi ai postbelicului sunt substituiţi (în imaginaţia critică a unei campanii radicaliste) de scriitori mult mai tineri, cum sunt Mircea Cărtărescu, ?tefan Agopian sau Gheorghe Crăciun, fără îndoială valoroşi, dar care fac parte dintr-o altă literatură decât Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nicolae Breban şi Augustin Buzura. Canonul deja solid constituit spre sfârşitul epocii comuniste, prin efortul unei critici estetice lucide şi înţelepte, nu poate fi destructurat. El nu este, de fapt, canonul epocii comuniste (cum cred contestatarii postdecembrişti, care vor să-l pună pe seama regimului politic), ci este canonul estetic al neomodernismului, în care nu se mai poate interveni pentru ajustări decât în foarte mică măsură. Repet: canonul neomodernist, cu Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Nicolae Breban în vârf, nu este opera regimului comunist, ci opera criticii estetice şaizeciste (Nicolae Manolescu, Eugen Simion etc.). După 1980 sau după 1989 se întemeiază, pur şi simplu, alături, alt canon, dacă nu cumva postmodernismul acţionează dizolvant faţă de mentalitatea canonului literar unic. O elegie pentru canon putem murmura şi noi, pe urmele melancoliei lui Harold Bloom. În postmodernismul pluralist şi relativist nu există un canon unic, nici ierarhii severe, unanim acceptate, pentru că nu există doar un public de elită (al cărui rol decisiv se pierde în democraţia dizolvantă a grupurilor de interese estetice sau non-estetice limitate). Mai multe tipuri de public cer mai multe tipuri de literatură, după principiul consumului şi al plăcerii. Un canon unanim acceptat este, de altfel, o pură iluzie. Postmodernismul trimite, de fapt, canonul estetic spre lada de gunoi a teoriei şi a istoriei literare.

Pentru perioada postcomunistă (extrem de nerăbdătoare pentru consacrarea unei schimbări, ca şi perioada imediat de după 1918, după 1945 sau după 1960) este prea devreme să vorbim de un canon al ei, fundamental nou şi bine consolidat (dacă nu cumva e chiar impropriu). Prefigurări există, putem întrevedea ce va fi, încotro se va îndrepta selecţia. Înverşunarea cu care se contestă configuraţia vechiului canon arată, în fond, că deocamdată ideea de canon nu e întru totul perimată.

Canonul literaturii interbelice (=canonul modernismului) nu a fost afectat pe termen lung (ci numai destabilizat pentru scurtă vreme) de noua literatură (sau falsa literatură) ce apărea după 1945. Proletcultismul a făcut tabula rasa din modernismul interbelic, dar nu pe un principiu estetic, ci în virtutea unei contestaţii politice anti-burgheze. Am înregistrat o severă punere în criză a modernismului, o contestare radicală a lui în anii imediat postbelici (1948-1959), iar după aceea asistăm la o restauraţie a esteticului, perspectiva critică se limpezeşte şi-i reabilitează pe Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi pe ceilalţi. În deceniul 1960-1970 am asistat la desfăşurarea în paralel a două fenomene: pe de o parte, canonul literaturii interbelice a fost restaurat şi confirmat în termenii lui esenţiali de către noua critică, pe de altă parte apăreau marii scriitori ai noii epoci, scriitori care candidau pentru un loc într-un nou canon ? cel al neomodernismului. Criticii şaizecişti au fost rezonabili în edificarea noii construcţii (noua ierarhie de valori), căci nici o clipă nu s-au gândit să-i substituie pe Marin Preda, Nichita Stănescu sau Nicolae Breban lui Liviu Rebreanu, Arghezi sau Camil Petrescu. Prin comparaţie, ne apare ca nerezonabilă tentativa unor critici de a-i aneantiza sau de a-i diminua considerabil pe Marin Preda sau Nichita Stănescu şi de a-i înlocui cu scriitori postmoderni sau optzecişti. Adevărata miză, după cum ne învaţă istoria literară, constă în construcţia unui nou canon (dacă se poate), iar nu în distrugerea celui vechi. Căci acţiunea critică distructivă a ierarhiei neomoderniste se dovedeşte imposibilă, pentru că e foarte bine constituită. De aceea am vorbit de rezistenţa vechii ierarhii de valori sau a vechiului canon ? opinie care i-a intrigat teribil pe unii critici. Nu eu sunt conservator, ci acest canon are inerţia de a rezista, indestructibil. Eu nu am făcut decât să constat acest fenomen, care scapă celor cu o cultură literară precară. Pentru că e mai aproape de noi, acest canon pare mai la îndemâna nervozităţii unor contestatari improvizaţi. Dar, în fond, acest canon mai recent are aceeaşi rezistenţă ca şi canonul modernismului interbelic sau canonul literaturii clasice. Contestarea totală a lui Nichita Stănescu, a lui Marin Preda, a lui Nicolae Breban sau a lui Marin Sorescu mi se pare o curiozitate de acelaşi fel cu contestarea lui Arghezi, a lui Blaga sau a lui Rebreanu: o simplă bizarerie. Evident că un critic are tot dreptul să nu agreeze literatura unuia sau altuia dintre cei menţionaţi, dar dacă un mare scriitor nu e pe placul lui şi criticul îşi exprimă acest dezacord nu înseamnă că face revizuire de canon. Canonul clasic, canonul modernismului interbelic sau canonul neomodernismului postbelic au tendinţa să se instaureze în timp ca realităţi estetice obiective, stânci nedislocabile şi neerodabile, înălţate într-o mare de incertitudini şi de instabilităţi.

Câţiva ani postdecembrişti am asistat la contestarea radicală a întregii literaturi din perioada comunistă ? fenomen echivalabil, după părerea mea, cu negativismul proletcultist, îndreptat împotriva ?literaturii burgheze? a interbelicilor. Vina burgheză (inventată şi acuzată ca un păcat fără mântuire) a fost substituită de noii contestatari de vina comunistă (de asemenea inventată, dacă este pusă în seama unei valori realizate fără compromis politic). În discuţie era, deci, într-o primă instanţă, nu doar o schimbare a canonului, în sensul de a opera remanieri în interiorul lui, ci o negare radicală, o substituire integrală a lui cu alte valori sau chiar în sensul de reducere la zero. ?i contestatarii proletcultişti, şi contestatarii postdecembrişti considerau, cu o la fel de vinovată obtuzitate şi cu o la fel de înverşunată politizare a atitudinii, că totul este compromis, putred, în epoca anterioară şi nici o valoare nu a scăpat neiradiată şi neinfestată ? prin urmare, nimic nu ar mai fi de recuperat. E celebra opinie a lui Ioan Petru Culianu (opinie a cărei paternitate s-a pierdut cu timpul), conform căreia România comunistă a fost ?o Siberie a spiritului?. Ne putem întreba ce e comunist în cele mai bune romane ale lui Nicolae Breban, Augustin Buzura, George Bălăiţă sau în poezia lui Leonid Dimov, ce e comunist în cele mai bune poeme de Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, ce e comunist în Cartea Milionarului de ?tefan Bănulescu sau ce e comunist în judecăţile lui Nicolae Manolescu, care au impus sau au contribuit decisiv la impunerea unei ierarhii de valori durabile, care constituie canonul neomodernist? Deci nu toată literatura scrisă în timpul comunismului a fost infestată, nu toată e compromisă. Perioada comunistă nu a fost, din fericire, un deşert al literaturii române sau o Siberie a spiritului (au mai spus-o şi alţii). Acum ştim mai bine acest adevăr decât în 1990-1995 şi suntem mai pregătiţi să-l acceptăm.

Cine confundă canonul neomodernist, unul esenţialmente estetic, cu un canon ce ar fi fost creat de regimul comunist, pe un principiu politic, greşeşte, după părerea mea, fundamental. Canonul neomodernist nu e comunist din pricină că s-a născut în timpul comunismului. E o falsă deducţie.

Canonul neomodernist se înalţă în urma noastră din ce în ce mai limpede, ca un munte profilat pe un cer senin (trecutul s-a limpezit). În faţa noastră, spre un orizont nu prea îndepărtat, obturat de un cer noros, se profilează un nou canon ca o movilă deocamdată modestă (viitorul e tulbure). Misiunea nobilă a criticii actuale e să facă să crească un munte din moviliţa din faţa noastră (deziderat posibil şi obligatoriu), nu să facă o moviliţă din muntele din spatele nostru (lucru, de altfel, imposibil).