Numărul curent: 39

Istorie Literară:
Camil Petrescu furios de Ion Simuţ


Camil Petrescu nu a fost înţeles prompt de E. Lovinescu, al cărui cenaclu l-a frecventat şi în a cărui revistă "Sburătorul" a publicat poezii. O dovedesc agendele criticului, unde abundă comentariile negative, privitoare mai ales la megalomania camilpetresciană. Scepticismul criticului faţă de scriitor (exprimările sale reticente sunt foarte clare în legătură cu poetul, dramaturgul şi publicistul) e oarecum paradoxal, dacă ne gândim că E. Lovinescu miza pe Camil Petrescu ca pe unul din protagoniştii importanţi ai modernismului pe care îl promova. Relaţiile celor doi, nici cele strict umane, nici cele literare, nu au fost dintre cele mai bune. Datorită defectelor omului Camil Petrescu, marcat de o excesivă mândrie personală despre care au depus mărturie şi alţii, E. Lovinescu nu avea o mare încredere nici în scriitor. Forma cea mai deschisă şi mai acută pe care a atins-o expresia antipatiei lovinesciene s-a dezvăluit public în volumul II al Memoriilor, apărut în 1932. Portretul începe cu mici ironii despre "ofiţeraşul" Camil Petrescu (prima ipostază în care l-a cunoscut criticul), despre nervozitatea lecturilor sale în cenaclu, care punea în evidenţă defectele piesei Jocul ielelor, deşi "cititorul nu-şi explica Ťinsuccesulť decât prin insuficienţa lecturii", despre naivităţile gazetarului în ziarul trilingv "Timişoara" şi despre ridicolul unei înfrângeri electorale. Toate aceste elemente aparent disparate se adună însă într-un portret vitriolant al celui care are obsesia întâietăţii sau "frenezia preeminenţii", considerându-se "şampion irezistibil în toate domeniile activităţii omeneşti", cum îl gratulează memorialistul: "înainte de a mi se fi afirmat ca scriitor de talent, cum avea să o facă mai târziu, Camil mi s-a fixat în atenţie prin această spaimă admirativă de tot ceea ce făcea; ca tuberculoşii ce se complac în propria sudoare, tânărul meu prieten îmi părea menit de a se răsfăţa în propria-i personalitate". Criticul, nu întru totul confiscat de rea-voinţă, dar nici eliberat vreodată de ironia muşcătoare, spera ca nervii încordaţi ai scriitorului să se destindă dacă nu după catastrofa Mioarei, măcar după succesul meritat al romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Pedagogia recomandării finale va fi avut darul să arunce în aer răbdarea clocotitoare a scriitorului umilit: "Ar fi şi timpul ca omuleţul acesta pripit, iritat, pururi grăbit, cu privirea în jos ca şi cum ar căuta ceva pierdut, cu podul palmei aprins, incendiat de febre, hărţăgos, plin de talent, dar şi de fatuitate, să se oprească din cursa lui frenetică, pentru a se regăsi pe sine şi liniştea, fără care nimeni nu se poate realiza desăvârşit".

Pus în faţa unei astfel de imagini caricaturale a omuleţului pripit şi iritat, orgoliul lui Camil Petrescu a luat foc. Răspunsul său imediat a fost un lung şi furios articol, intitulat Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile, publicat în 1932 în mai multe numere din "România literară", aflată sub conducerea lui Liviu Rebreanu, şi cules în 1933 într-un volum pus sub sigla "Caietele Cetăţii literare". Scandalul era gata, în toţi termenii lui publicistici. Era clar de ce s-a supărat Camil Petrescu şi avea dreptate să se supere ca unul din stâlpii de rezistenţă ai "Sburătorului" şi ai modernismului, recunoscut ca atare de către amfitrion şi de către criticul militant. Florica Ichim restituie integral pentru prima dată, după 70 de ani, acest text, însoţit de o amplă prefaţă, unde analizează în detaliu, mai ales pe baza agendelor lovinesciene, istoria relaţiilor tensionate dintre cei doi. Nu aş trage însă concluzia generală că pe E. Lovinescu Camil Petrescu "îl exaspera ca om, nu-l interesa ca scriitor şi publicist", cum afirmă cu hotărâre Florica Ichim (p. 9). Dacă e clar că E. Lovinescu îl antipatiza profund pe Camil Petrescu (aici Florica Ichim aduce dovezi cu asupră de măsură), nu se poate susţine că "nu-l interesa ca scriitor". I-a recunoscut talentul (e adevărat, după amânări şi reticenţe), i-a consacrat paragrafe onorabile în sintezele sale (a se vedea Istoria literaturii române contemporane, în varianta din 1937, unde poetul, prozatorul şi dramaturgul beneficiază de pagini speciale în trei din cele patru secţiuni ale cărţii). Dar, trebuie să observăm, E. Lovinescu a avut întotdeauna o problemă (sau chiar mai multe) cu omul şi scriitorul Camil Petrescu, înţeles puţin mai târziu decât primele lui manifestări - ceea ce nu înseamnă că nu l-a interesat. Dimpotrivă. Amândoi au fost foarte sensibili unul la reacţiile celuilalt. Între ei era o relaţie mult mai complexă decât antipatia.

A fost o ingratitudine răspunsul violent al lui Camil Petrescu? În principiu - nu, dar prin unele din excesele lui - da. Camil Petrescu are în vedere numai Memoriile lui E. Lovinescu, ca ţintă directă, dar îşi extinde de aici contestarea asupra întregii personalităţi a criticului. Cea mai mare parte a răspunsului camilpetrescian este ocupată cu denunţarea mecanismului de ficţionalizare a memoriilor lovinesciene, având drept consecinţă denaturarea portretelor, inautenticitatea lor, invenţia în marginea realităţii până la calomnie. Semnalul critic al prozatorului ar merita comentat mai pe larg, ca un efect de falsificare a realităţii sociale şi morale în procesul "creator" al oricăror memorii, susceptibile de lipsă de exactitate şi de onestitate. Narcisismul memoriilor lovinesciene face ca autorul să denunţe numai vanitatea altora, dar nu şi vanitatea proprie, prezentă în germene în chiar numele său "Eugeniu", ascuns zadarnic sub iniţiala E. şi dezvăluit cu satisfacţie ironică de scriitorul ofensat. Mergând mai departe, Camil Petrescu i-a contestat lui E. Lovinescu "acuitatea psihologică", insistând pe "totala incomprehensiune" datorată carenţelor în "facultatea de a intui" (p. 60-61). În fond, exasperat de denigrări şi de împingerea sa în ridicol, Camil Petrescu se apără, îşi protejează imaginea (cum am spune astăzi), arătând că portretistul său e (aproape) un impostor. Accentele pamfletare duc răspunsul lui Camil Petrescu spre ingratitudine, atunci când E. Lovinescu e numit "copil dolofan şi cărunt al scrisului românesc" (p. 60), "balaur de cauciuc umflat" (p. 63), "amphitrionul voluminos, cu capul mare de copil de săpun unsuros şi cărunt" (p. 78). Tuşele caricaturale se amplifică repulsiv: "E naiv de serios, gura arcuită ca de prunc e proiectată de la comisura buzelor spre bărbie, în jos, prin două fire de salivă, gulerul şi umerii hainei sunt cu ochiuri de pete de grăsime şi mătreaţă" (p. 78). Răzbunarea se hrăneşte dintr-o furie neagră, în febra căreia pamfletarul repetă la nesfârşit adjective menite să îngroaşe ridicolul adversarului: "voluminos, dolofan, cărunt, naiv, sedentar, umflat" etc. Analizând portretul nedrept şi inadecvat făcut de critic lui Aurel Vlaicu, Camil Petrescu numeşte foarte bine tehnica portretelor din Memorii: "ferocitate candidă" (p. 80). Dar miza şi frumuseţea polemicii (dacă polemică e uneori, când nu e pamflet) ar fi stat în altă parte decât în acest regim superficial al atacării vieţii particulare şi a aspectului fizic al adversarului. Ar fi fost Camil Petrescu mai puţin ingrat dacă ar fi răspuns direct la observaţiile portretistului său? Dar asta ar însemna să subestimăm furia unui scriitor jignit, nervozitate imposibil de zăgăzuit în fraze onorabile.

În răspunsul său, Camil Petrescu depăşeşte cu prea puţin cadrul limitat al Memoriilor, deşi se străduieşte să extindă aria contestaţiei la întreaga personalitate lovinesciană. Nu era cel mai bun lucru să se întoarcă la faza impresionistă a criticului, de care el însuşi s-a despărţit. Prozatorului îi displace profund speculaţia despre sursa muzicală a ideilor, vituperând necruţător: "în sens clinic numai cretinii şi euforicii au idei muzicale" (p. 53). Camil Petrescu repetă cu obstinaţie că E. Lovinescu nu are idei (afirmă chiar că e steril), nu are intuiţie, nu are gust estetic, nu are talent - şi deci părerile lui nici nu ar trebui să conteze. Ca un corolar, Camil Petrescu încearcă să demonstreze că E. Lovinescu nu are receptivitate estetică, facultate esenţială pentru un critic (p. 98) - ceea ce ar însemna că E. Lovinescu nu are tocmai vocaţie de critic, fiind mai degrabă istoric literar, "menit să devină, fără îndoială, un emerit savant, profesor universitar, academician" (p. 98-99). Criticul E. Lovinescu nu poate fi însă desfiinţat atât de uşor, cum ar vrea Camil Petrescu. Căci e izbitor să constaţi din toată activitatea lui E. Lovinescu (şi ar fi la îndemâna oricui) că tocmai istoria literară tradiţională, savanteria universitară şi academismul nu i-au fost menite. Răsturnarea de percepţie încercată de Camil Petrescu e total neconvingătoare, chiar dacă uneori criticul, după cum recunoaşte el însuşi, era cu un pas în urma poeziei noi sau a modernismului. E. Lovinescu avea capacitatea extraordinară de a recupera decalajul, capacitate specifică unui critic prin vocaţie, nu unui istoric literar. Neinspirat e Camil Petrescu şi când atacă problematica revizuirilor şi a mutaţiei valorilor estetice. Interesantă este, fără îndoială, contrapunerea unei estetici fenomenologice împotriva unei estetici psihologice, dar asta se întâmplă prea târziu, în ultima parte a articolului, când furia s-a potolit, iar energia de a continua discuţia s-a epuizat. Alimentarea şi dezvoltarea unui conflict ideologic, mult mai util în peisajul criticii româneşti, sunt ratate de supraestimarea unui conflict temperamental, de umori incompatibile. Furia lui Camil Petrescu se consumă la suprafaţă, ratând confruntarea de profunzime cu E. Lovinescu, abia întrezărită în datele ei esenţiale prin câteva scântei ce se sting repede în frenezia vanităţilor rănite.