Numărul curent: 47

Cronica ediţiilor:
Calvarul lui Liviu Rebreanu – romanul unei disculpări (I) de Ion Simuţ


În 1919, când apare volumul Calvarul, la Editura universală Alcalay, Liviu Rebreanu avea 34 de ani, era un publicist cunoscut îndeosebi din cronicile de teatru şi un prozator puţin creditat şi comentat, care publicase câteva volume de nuvele: Frământări (1912), Golanii şi Mărturisire (ambele în 1916), Răfuiala (1919). în 1919 Liviu Rebreanu era creditat ca un nuvelist modest, despre care, până atunci, cele mai riscante aprecieri superlative formulase numai Mihail Dragomirescu. Luând în seamă, pe deasupra, şi condiţiile nefaste ale războiului, ale absenţei unei vieţi literare coerente care abia se reorganiza, nu e deci de mirare că volumul Calvarul nu s-a bucurat de nici o receptare semnificativă. Cartea beneficiază doar de o notiţă de semnalare a apariţiei în revista "Sburătorul", unde Liviu Rebreanu era un fel de secretar de redacţie, mâna dreaptă a lui E. Lovinescu. Şi mai ciudat este că prozatorul nu-şi va mai reedita niciodată cartea, care se va pierde pentru contemporani într-un fond pasiv aproape neglijabil.

Calvarul i s-a impus scriitorului ca o urgenţă de redactare, fără vechime de sertar, determinându-l să lase deoparte toate celelalte proiecte, în miezul cărora trăia. Liviu Rebreanu lucrează repede şi eficient la Calvarul, cam din decembrie 1918, când începe redactarea la Iaşi, unde se afla refugiat în ultimul an de război, şi până în martie 1919, când manuscrisul e gata pentru tipar, la Bucureşti. în Avertisment, un fel de prefaţă a cărţii, autorul îşi numeşte de câteva ori naraţiunea drept "povestire" ("povestirea unei agonii zbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată"), dar în final schimbă categorisirea, oricum foarte discutabilă, cu aceea de roman: "Dacă totuşi pe alocuri cartea pare un roman, de vină este numai viaţa - care, orice s-ar zice, este cel mai iscusit romancier din lume". Cu alte cuvinte, Calvarul "pare un roman" pentru că transcrie întâmplări rupte din viaţă.

E de observat conştiinţa construcţiei pe care o are prozatorul, vizibilă şi în organizarea secvenţială a nuvelei Catastrofa şi în ingenioasa arhitectură a romanului Ion - aparţinând aceluiaşi interval de creaţie. în "avertismentul" la Calvarul, autorul îşi declară (în virtutea unei convenţii) intervenţiile operate pe manuscrisul recuperat de la personajul său: a schimbat numele reale cu altele inventate, a suprimat pasajele parazitare care "îngreuiază fără folos mersul povestirii", a îndreptat stângăciile stilistice "şi, în sfârşit, spre a înlesni citirea, am grupat povestirea în capitole cu titluri pe care le-am desfăcut iarăşi în părţi numerotate". Se vădesc deci planul şi minuţiozitatea constructorului, care îşi va dovedi măiestria arhitecturală în viitoarele romane. Cu toate că redactat extrem de rapid, autorul ţine să-şi etaleze supravegherea atentă a textului.

E de asemenea important de reţinut că prozatorul se menţine în raza aceleiaşi tematici a dramei războiului, care-i ocupa, în mod firesc şi explicabil, în aceşti ani, atât conştiinţa, adică viaţa, cât şi literatura, adică proiecţiile compensatorii. Calvarul face parte din aceeaşi sferă de preocupări cu Catastrofa, Iţic Ştrul, dezertor şi Pădurea spânzuraţilor. Pentru că "războiul e o tragedie uriaşă, alcătuită dintr-o complexitate de tragedii mărunte", acest episod e un eşantion revelator din marea dramă universală:

"în paginile acestea, găsite în faţa unui mort, războiul nostru, prea bogat în dureri, e mai mult decât un laitmotiv sforăitor. Nu i se văd zvârcolirile muiate în bălţi de sânge, nu i se aud fanfarele eroice, nici vaierele de doliu, dar i se simt pretutindeni palpitaţiile vijelioase, atotcuprinzătoare. Trece peste om, îl calcă în picioare, i se încuibează în inimă, îl stăpâneşte şi, în cele din urmă, îl aruncă în ocna morţii".


Lectura morală a ficţiunii

Povestirea sau romanul nu vor depune mărturie despre măcelul fizic, despre "zdrobirea trupurilor", ci despre "strivirea sufletelor", mai exact despre "suferinţele sufleteşti şcareţ rod îndelung temelia vieţii". Explicitarea orientează foarte bine lectura, în sensul unei suferinţe morale, deci al unei drame psihologice profund semnificative pentru un timp tragic.

Calvarul lui Liviu Rebreanu a fost sortit, fără abatere, unei lecturi biografice a confesiunii, prin care Remus Lunceanu ar fi identic cu autorul. Propun acum o lectură independentă de investiţia subiectivă a scriitorului, ca o naraţiune citită în sine, prin valenţele ei morale, relevabile în regimul estetic al ficţiunii.

Calvarul se prezintă ca mărturisirea testamentară a unui poet şi gazetar, Remus Lunceanu, de 31 de ani (deci cu o mică diferenţă în minus faţa de vârsta autorului), frământat până la istovire de suspiciunile confraţilor, în timpul primului război. Plecat din Ardeal în urmă cu zece ani, e suspectat la Bucureşti, în timpul ocupaţiei germane, de lipsă de loialitate faţă de statul austro-ungar; refugiat la Iaşi, din teama de a nu fi arestat şi probabil condamnat la moarte pentru eschivă de la recrutare, e bănuit de confraţi ca spion al regimului de ocupaţie. Suspiciunea generalizată îl copleşeşte, îl împinge la sinucidere, după cum se explică resorturile acestei drame în avertismentul autorului:

"Un om şi-a curmat viaţa în clipa în care a înţeles limpede că, între el şi oamenii spre care năzuise din toate adâncimile sufletului său, s-a deschis o prăpastie - atâta tot".

Întregul roman nu va fi deci altceva decât confesiunea unui învins, adresată unei posterităţi incerte, scrisă de-a lungul unei nopţi, înainte de a se sinucide, "povestirea unei agonii zbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată, în ultimele ceasuri ale scriitorului". Un manuscris însângerat e recuperat ca o mărturie acuzatoare pentru un timp nefast: "în urma poetului mort de bunăvoie a rămas un teanc de file stropite cu sânge". Remus Lunceanu îşi descrie calvarul moral cu pistolul pe masă, gata să-şi pună capăt zilelor îndată ce va isprăvi această mărturisire prin care mai speră vag să se facă înţeles, cel puţin postum, dacă nu a izbutit în timpul vieţii sale nefericite. Moartea sa îi va acuza, îi va culpabiliza pe cei care l-au împins la gestul ultim. Un tânăr de treizeci şi unu de ani (exact atâţia are şi David Pop din nuvela Catastrofa, scrisă în aceeaşi perioadă), convins că are talent, poate chiar geniu (David Pop era un mediocru care refuza să gândească şi să-şi asume existenţa), suferă că nimeni nu l-a iubit cu adevărat niciodată, că nu a avut noroc, că a fost obligat la compromisuri, că a fost tot timpul înţeles greşit, că idealismul său a fost contrazis - ceea ce l-a împins pe buza prăpastiei.

Calvarul este deci drama unei profunde şi fatale neînţelegeri. Nu e neapărat nevoie să fie conectată proiectiv la existenţialismul camusian, printr-un fel de modernizare forţată sau prin inventarea unui protocronism inutil. Psihologia unei conştiinţe morale sfâşiate are în ea germenele unei modernităţi implicite. Disperarea lui Remus Lunceanu e rodul otrăvit al unei alienări individuale într-o societate bolnavă, devastată de coşmarul războiului. Remus Lunceanu e predestinat să fie victima unei lumi nedrepte. O recunoaşte el însuşi: "Se vede că mă născusem în zodia învinşilor lipsiţi de îndrăzneală şi de vigoare" (v. Opere 3, text ales şi stabilit, note, comentarii şi variante de Niculae Gheran şi Nicolae Liu, Editura pentru literatură, 1968, p. 10). Remus Lunceanu trăieşte secolul XX, de la începuturile sale, ca pe o "eră a suspiciunii", cum am spune după Nathalie Sarraute. El are "conştiinţa cinstei" (p. 11), însă nu şi capacitatea de a insufla altora această convingere despre onestitatea sa. De aici decurge toată drama sa, din faptul că e o victimă sigură a suspiciunii, ca regim moral maladiv.

Citind atent şi cu o anumită generozitate, acestea sunt conexiunile ce pot fi făcute (posibile trimiteri firave spre un existenţialism abia întrezărit), poate puţin cam abuziv. E o bună doză de supralicitare într-o astfel de conexiune, dar ea nu e cu totul nemotivată. Desigur, sunt de acord că aş putea fi acuzat de prea multă imaginaţie critică atunci când inventez pentru literatura română din anii primului război mondial şi, în mod special pentru Rebreanu din Calvarul, un existenţialism avant la lettre. Dar eşecul moral şi existenţial al lui Remus Lunceanu poate fi înscris în această genealogie a modernităţii, ca o pură şi foarte probabilă intuiţie psihologică a scriitorului nostru. Nu e mai puţin adevărat că acest caracter de posibilă generalitate a destinului nefericit al lui Remus Lunceanu este subminat din cel puţin două direcţii. Una este romanţiozitatea şi patetismul dramei, limbajul foarte datat, apăsarea pe caracterul senzaţional şi acuzator al unei sinucideri anunţate. E prea puţină deschidere filosofică şi prea mult sentimentalism în lamentaţiile sinucigaşului.