Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Calul şi revoluţia de Ioan Lăcustă


Rareori mi s-a întâmplat să constat puterea adevărului oximoronic: "vacarmul tăcerii", "muţenia asurzitoare"...

Într-o sală pustie a Cinematecii - doar eu şi două puştoaice - urmăream derularea cavalcadelor de imagini mute din "Octombrie" ("Oktiabr", 1927) al lui Eisenstein. Filmul se vrusese atunci, în 1927, un fel de poem cinematografic omagial, spre slava celor care, în 1917, instauraseră dictatura bolşevică în Rusia.
În primele minute ale proiecţiei, fâşâitul zgrunţos al peliculei părea deranjant. în curând, ritmul trepidant al imaginilor derulate pe ecran a mistuit sforăiala aceea molcomă în tăcerea unui timp camforat. Ea însăşi, tăcerea, de fapt, este plămădită dintr-o infinitate de zgomote imperceptibile.

Priveam... mut şi încercam să desluşesc notele omagiale ale filmului. Priveam cu ochii şi mintea celui care trecuse el însuşi printr-o epocă îmbâcsită de omagii. Care el însuşi îşi potrivise de câteva ori cuvintele în texte forţat omagiale. Priveam "Oktiabr" de la capătul unei istorii omagiată tocmai prin falsitatea propagandistică a minciunilor pe care trebuia să le slăvim. Cunoscusem prea bine acel timp al minciunii, crescusem în el, mă hrănisem din osânza lui, îi lăudasem poleiala, crezând că, abia din spatele ei, începea minciuna...

Priveam cavalcada imaginilor din "Oktiabr", alese să sugereze o cronică elogioasă a bolşevicilor către putere. Ca să nu fie nici o confuzie între cine şi cine se dă lupta, inserturile avertizează. "Inamicii", burtoşi, caraghioşi, stupizi, ţinând şedinţe nesfârşite; dame în volanuri; pupături în bărci; pahare de ceai aliniindu-se după figuri de dans de salon: un bătrân senil mângâind corzile unei lire desenate pe o uşă; o delegaţie de bătrânei vine să salveze guvernul şi un zdrahon de soldat, profilat măreţ, le rânjeşte: "Niet", "Bolşevicii": agitatori cu feţe de samsari sau hoţi de buzunare; masele însufleţite; chipuri de mujici încrâncenaţi, înghesuindu-se la stacanele de votcă; mulţimea protestatară alergând bezmetică şi care, de la înălţimea de unde este filmată, pare un roi de muşte pe o felie de pâine cu marmeladă; femei-ostaş pipăindu-ţi fesele pe sub pufoaice.

Din când în când apare Lenin, sufletul revoluţiei. Prima dată în gara "Finlandia", vorbind de pe un car blindat; absent apoi, dar evocat de legendara colibă unde se refugiase (se sugerează că era înăuntrul ei, linişte! Lenin pregăteşte asaltul final); ascuns sub un fular, deghizat într-un bolnav de măsele; în fine, vorbind de la tribuna Congresului Sovietelor, proclamând triumful revoluţiei socialiste.

La începutul filmului, o şleahtă avântată se chinuie să răstoarne o imensă statuie a ţarului, legând-o cu odgoane şi tot trăgând cu revoluţionare "hei rup"-uri. (Nici o aluzie la soarta statuiei lui Lenin din Bucureşti, în 1990)...

Nu ştiu cât de omagial a fost considerat "Oktiabr" în urmă cu aproape 80 de ani. Nu-i cunosc istoria. Cunosc, puţin, din istoria celor opt decenii trecute din 1917. Calvarul început atunci a atins cote paroxistice, greu de imaginat. Multe dintre nespusele de atunci s-au aflat după ce "adevărurile" revoluţiei bolşevice au fost devoalate, iar "fericirile" ei s-au acoperit de crusta sângelui vărsat aiurea. După ce filmul mut de odinioară a început să devină sonor. Tot mai sonor. Pustiitor de sonor...

Pelicula lui Eisenstein, privită astăzi, mi se pare de o relevanţă istorică mai profundă decât multe pagini de demascare sau incriminare, oricât de zguduitoare, scrise de atunci şi până acum.

Salvat de prăbuşirea timpului, "Oktiabr" rămâne martorul mut al neputinţei de a schimba istoria. Constituit din imagini antitetice, sensul metaforelor de atunci a căpătat, astăzi, dimensiuni terifiante. Opincilor şonticăind în întâmpinarea istoriei li se opun şenilele cadenţându-şi impecabila înaintare. împuşcăturile care vor "schimba istoria" sunt urmărite de bufniţa policandrului, rotindu-şi impasibilă capul mecanic. Cavalcada cailor este preluată de învârtitul unor roţi de biciclete, multiplicate la nesfârşit, cu ritmuri ameţitoare.

Şi ritmul sacadat al mişcărilor tuturor. Aparatul şi operatorul de demult par să fi imortalizat istoria călcând pe jăratec, ţopăind şi grăbindu-se să iasă cât mai repede din scena-cadru.

Iureşul cadranelor de ceasuri. Ora revoluţiei la Sankt Petersburg, Moscova, Berlin, Paris, Londra, "Niu Iork". Ritmul revoluţionar al morţii prin înfometare. La un funt de pâine, cei care o aşteaptă la coadă ţopăie şi îşi suflă în mâinile îngheţate. Jumătate de funt: tremurat tot mai accentuat. Un sfert de funt: primii degeraţi, cu ochi privind pierduţi spre niciunde. O optime de funt: morţi prăbuşiţi sub omăt.

Din când în când inserturile se reped parcă speriate, strigate dintr-o gură urlând ca în cutare tablou de Munch.

Este halucinant, în filmul lui Eisenstein, puterea tăcerii de a vui, de a striga, de a urla, de a ţipa, de a invoca tot vacarmul istoriei care va veni. Din omagiu, "Oktiabr" s-a transformat în sumbru mesager al terorii, al dezastrelor. Textul tăcerii anticipează marea, nesfârşita, inutila tragedie care tot va veni.

O istorie sângeroasă ţâşnind din tăcerea unui film spre a se închide, revărsată acum, în muţenia unui timp nepăsător, indiferent.

Film rulat într-o sală pustie, urmărit de un prozator pornit spre bătrâneţe şi de două puştoaice, îmi place să cred, cinefile...

Uşile batante ale Comitetului revoluţionar se deschid şi se închid în ritm infernal. Intră-ies cohorte de inşi cu cele mai bizare fizionomii. O matroană, veselă nevoie, tot ştampilează petice de hârtie, eliberând certificatele de revoluţionar. (Nici o aluzie la al nostru Bebe...)

Mujicii soldaţi-revoluţionari cutreieră cele 1100 camere ale Palatului de Iarnă, într-o devălmăşie a jafului. Percheziţionaţi, la ieşire, îşi deşartă din buzunare trofeele - linguri, furculiţe, cuţite, câte un polonic. în sala Congresului socialist, Lenin se agită: "Revoluţia socialistă a triumfat!" Tacâmurile furate au fost recuperate la timp de noii stăpâni. "Konieţ".

În sală sunt eu şi două puştoaice. Ne ridicăm greoi. Aş vrea să o întreb pe cea din spatele meu ce a înţeles din film.

Deocamdată, nici eu prea bine nu ştiu ce am înţeles din istoria evocată de "Oktiabr".

Rămân cu imaginea unui cal alb spânzurat de imensa trapă a unui pod de peste Neva. Se tot ridică trapa. Când ajunge în poziţia verticală, împungând cerul, calul se desprinde.

Îmi sparge timpanele muta lui prăbuşire în valuri...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara