Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Caligrafiile memoriei de Iulian Boldea

Într-un articol din „România literară” (nr. 17/ 2010) Nicolae Manolescu sintetizează, într-o schemă analitică triadică, profilul poetic al lui Ion Horea: „Trei lucruri sunt izbitoare în versurile lui Horea. Primul este o ureche muzicală absolută. Cum, iarăşi, ardelenii n-au avut decât rareori. Al doilea este simţul formei, nici el ţinut la mare cinste de către ardeleni, care au scris rareori sonete sau rondeluri.

Singura «concesie» pe care Horea o face tradiţiei de dincolo de munţi constă într-un sentimentalism al locurilor, pe care îl găsim, de pildă, şi la Goga. O geografie epurată însă, mai degrabă de sugestii decât de preciziuni. Stilizat muzical este şi folclorul local. Iar al treilea este lungimea antenelor, adică întinderea culturii poetice, comparabilă doar cu a lui Blaga şi Doinaş”. Un pillatian de Ardeal face din Ion Horea Al. Cistelecan, pe urmele lui Nicolae Manolescu din Istoria critică…, atunci când scrie, în postfaţa la Bătaia cu aur, antologia reprezentativă din 2009: „Ion Horea e unul din cele mai clare cazuri de metempsihoză poetică. În el şi-a găsit sălaş sufletul lui Ion Pillat, retrăind astfel un nou ciclu al «reveriilor campestre» [...] Identitatea de structură se relevă nu numai în reluarea genuină a repertoriului tematic şi a repertoriului gestual al devoţiunii, ci mai cu seamă în ritualul imaginativ, care nu e altceva decât un ritual anamnetic. Memoria ţine funcţiile imaginaţiei şi ea e cea care decide asupra toposurilor imaginative, ca şi asupra dicţiei imnifore a reveriei. Nu s-ar putea zice că Ion Horea n-a făcut exerciţii de exorcizare a acestei identităţi, dar tot ce i-a ieşit, până la urmă, a fost o simplă transpunere ardelenească a sufletului pillatian peregrin. Un Pillat de Ardeal, acesta e, în esenţă, Ion Horea”.
Caligrafii ale avatarurilor memoriei sunt poemele lui Ion Horea, transcrieri suave ale neliniştilor şi avânturilor eului, pe urmele unei tradiţii transilvane bine precizate, fapt observat de I. Negoiţescu: „Ion Horea continua firul poeziei ardelene ce şi-a decantat specificul la un moment dat în generaţia lui Emil Giurgiuca, poezie în care puternicul sentiment al peisajului local s-a turnat în forme ce profitau de evoluţia generală a lirismului românesc modern. Forme care părăsiseră tradiţia eminesciana spre a-l urma pe Macedonski…”. Sensibilitatea poetului, născută din „grâne, din fân, din cucuruz”, este conectată la, „mireasma pământurilor sfinte” din Câmpia Transilvaniei, vibrând totodată la „cântecul de greieri”, la „behăitul turmei” sau la „mugetul de vite”. Muzicalitatea versurilor, armoniile lăuntrice ale poemelor nu exclud gravitatea subtextuală, reculegerea, retranşarea în sine, căinţa sau sentimentul cvasireligios al naturii din unele versuri.
Irizările memoriei transcrise de Ion Horea în recentul său volum Scribul (Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2011) reflectă sugestivitatea unui imaginar poetic care îşi conservă în articulaţiile versurilor asumarea adevărurilor tradiţiei şi ale istoriei, într-o tonalitate discretă şi învăluitoare, fără exhibări ale eului sau inflamări retorice: „Eu nu sunt decât scribul. Voci oculte/ Îmi spun să le-nsemnez şi să vă las/ Din câte-au fost pe vremuri, mult mai multe,/ Măcar din urma lor care-a rămas,/ Poate va fi şi cineva s-asculte./ Eu nu-s decât scribul fără glas. [...] Eu nu-s decât un martor care-aleargă/ Şi zvârle-n calea roiului ţărână/ Până la rât în adumbrirea largă/ A unui trunchi de salcie bătrână,/ Foşniri şi zumzet crucea zilei leagă/ Sub coşniţa ce-aşteaptă într-o rână. [...] Eu nu-s decât drumeţul, pentru-o oară/ Oprit să însemnez, să mai ascult/ Oculte voci cât nici nu pot să moară/ Şi nici să-ntoarne stinsul lor tumult/ Din uruirea pietrelor de moară/ În măcinişul lor de mai demult” (Scribul).
Depozitar al unui timp revolut, poetul/ scribul îşi asumă datoria morală a neuitării („Să uit de câte-au fost e foarte greu”), a recuperării unui spaţiu-timp privilegiat al obârşiilor („Pereţii casei văruiţi de lună./ Pe înserat ograda rourată/ Şi-n conie, la cină, împreună.../ Nu vor mai fi acestea niciodată!”). Geografia transilvană favorizează reverberaţii nostalgice, transferându-şi în cuvânt domoala sa alcătuire, tectonica ei armonioasă: „Şi să le-arăţi tăbliţe scrise, de lut, de piatră şi de scânduri/ Prin care laşi în lumea asta fărâma ta de vis şi gânduri/ Şi să întrebi de unde-i pasul greoi când nu ajungi la nime/ Prin încâlcirea de cuvinte din versuri searbede şi rime,/ Când ce-i de spus e spus de ele, de dealurile tale-n dungă/ Până la margini transilvane învălurirea lor s-ajungă” (Halucinaţii). Evocarea, simplă şi gravă totodată, susţine arhitectura calmă a acestui peisaj, refăcut în liniile unui imaginar nostalgic de rostirea poetică ce-şi asumă un rol anamnetic, evocator şi invocator totodată: „Mai lasă-mi, Doamne, măcar jarul de după deal, din asfinţire,/ În vatra cerului, la cină, s-atârn ceaunul meu lunar/ Pe când păianjenul sub grindă îşi toarce firul lui subţire/ Din ce în ce mai fără noimă precât din ce în ce mai rar” (Rugăciune). Adesea, gândul efemerităţii propriei condiţii se desenează în volute retractile, amăgitor şi nestatornic ca însăşi existenţa: „ca un bolid/ prin spaţii goale/ un gând perfid/ îmi dă târcoale// plutind prin vid/ în rotocoale/ eu îl desfid/ că-mi dă târcoale// să-mi pună-n blid/ să umple oale/ un gând timid/ îmi dă târcoale// stângaci, livid/ cu vorbă moale/ dar nu-i deschid/ să-mi dea târcoale/ de nopţi avid/ să-l scriu pe coli/ un gând stupid/ îmi dă târcoale” (Un gând). Starea de alienare, de îndepărtare de lumea copilăriei, dorul de trecut, povara amintirii se asociază mereu cu o limpede şi grea de sensuri conştiinţă a efemerului: „Într-o zi pe drumul ţării ai trecut în altă lume/ şi-ai rămas într-o câmpie să duci dorul lor de-atunci/ Să te-mbeţi în amintire de livezi şi de legume/ Pân’ la dealurile tale aşteptând să mai ajungi” (Vedere).
Lumea satului, matrice arhetipală a viziunilor lirice, e conturată în versuri limpezi şi precise, eliberate de orice rafinament inutil, de orice artificiu retoric, versuri ce refac o întreagă atmosferă, un întreg ritual al copilăriei, prin exerciţiul evocator al cuvântului frust, cu arome regionale (nime, blid, fereşti, ler, cărpător): „Acele nopţi de iarnă se-ntorc, acele nopţi/ Când aromeau în casă din ler bostanii copţi/ Şi parcă lemne-n sobă pocnesc să mai anunţe/ Cum fierbe de cu seară şi oala de grăunţe./ Pe la fereşti, sclipire de ger şi-ntunecime/ Şi nime nu-i s-aducă vreo ştire de la nime./ Acele nopţi de iarnă în casa din hotar/ Când liniştea te-ncinge şi-o porţi ca un pieptar/ Şi parcă-n jurul mesei uităm c-afară-i frig/ Cum fierbe mămăliga şi-n hârb jumări se frig./ Pe grinzi umbreşte lampa şi-o vorbă când mai spui/ O soarbe fiecare încet din blidul lui./ Acelor nopţi de iarnă le mai rămân dator/ Când mămăliga-n abur cădea pe cărpător/ Şi laptele din oală şi varza cu ulei/ Cum aşteptau alături să iei şi să mai iei,/ Şi totul, ca o rugă nespusă în zadar./ Pe un perete, lumea sfârşea în calendar” (Remember). Irina Petraş are, fără îndoială, dreptate: „Ion Horea este poet al locuirii definitive, marcat nu de plecări şi exiluri, ci de întoarceri şi recuperări calm-obstinate ale rădăcinii (…) fără nostalgii, fiindcă nu se îndepărtează niciodată de locul poetic al câmpiei mureşene şi nici de timpul nu neapărat al amintirii, cât al activării asidue a unei stări quasi-paradisiace”. Versurile lui Ion Horea, cu ritmica lor învăluitoare, cu arhitectura lor fluidă şi cadenţa riguroasă, reconstituie o întreagă lume, a tradiţiei, a rădăcinilor simbolice, a istoriei şi a unei mitologii personale în care satul, hotarul sunt repere încărcate de nostalgie şi sensibilitate ale geografiei transilvane.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara