Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Caleidoscop coregrafic (II) de Liana Tugearu


Promised Land

De la o vreme, începe să se contureze încă un filon al dansului contemporan autohton, altul decât cel care se desfăşoară în cadrul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, chiar dacă între cele două există unele punţi de legătură. După Teatrul Odeon şi Teatrul Nottara, scena Teatrului Foarte Mic s-a deschis şi ea dansului şi anume unor tineri creatori de dans contemporan, formaţi, în principal, în cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Coregrafie. Arcadie Rusu, absolvent al UNATC Coregrafie, la clasa profesorului Sergiu Anghel şi masterand la Raluca Ianegic, a prezentat în această primăvară la Teatrul Foarte Mic spectacolul Promised Land, într-o concepţie şi coregrafie proprie, scenografia fiind semnată de Ioana Pashea, încă studentă, iar light design-ul de Alin Popa. Pe doi dintre interpreţii spectacolului, Istvan Teglas şi Attila Bordas, i-am mai urmărit în calitate de dansatori şi am şi scris despre ei în paginile acestei reviste, apreciindu-le în mod deosebit plastica corporală de o deosebită valoare. Dar toţi cei patru interpreţi, primilor doi deja amintiţi alăturându-li-se şi Ioana Marghidan şi Casandra Stelea, par a forma o familie artistică, împreună cu autorul spectacolului, fiecare fiind pe rând coregraf sau dansator sau actor în creaţiile celorlalţi. Celor patru artişti pomeniţi li s-a alăturat în Promised Land şi micuţa interpretă Elisabeta Mihai.

Arcadie Rusu a fost la rândul său dansator în spectacolul lui Attila Bordas, Nu-i nimic, mai înainte fiind membru al companiilor Orion Balet şi Gigi Căciuleanu Romanian Dance Company, dar şi actor de film în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, de Cătălin Mitulescu, iar înainte de Promised Land a semnat regia şi coregrafia a încă două spectacole: Mind Control (spectacol de diplomă premiat) şi Proces cu uşile închise. Tematica ultimei sale creaţii este una gravă, aceea a deciziilor noastre, care de cele mai mute ori nu ne aparţin, ceea ce face ca viaţa însăşi să nu ne mai aparţină, precum şi a spectrului singurătăţii care pândeşte în spatele gesturilor noastre. Iar acestui dramatism al tematicii îi corespunde şi dramatismul modalităţilor de expresie scenică, situate la interferenţa dansului cu teatrul, fapt ce caracterizează întreg acest filon de dans contemporan căruia îi aparţine Arcadie Rusu şi familia sa de artişti. Dacă la Centru Naţional al Dansului Bucureşti experimentul este pe prim plan, iar expresia corporală pe planul ultim, în acest grup, pentru care Promised Land este un bun exemplu, cumpăna între cele două posibile direcţii este bine echilibrată. Atât Attila Bordas, cât şi Istvan Teglas au dansat şi în producţii de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, aducând de fiecare dată, prin contribuţia lor, tocmai această pregnantă expresivitate corporală, care le este caracteristică. Cu nota adăugată de propria lor personalitate, şi cele două interprete feminine, Ioana Marghidan şi Casandra Stelea se integrează aceleiaşi direcţii a unei mişcări dansante ample, complexe, de o puternică corporalitate. Această diversificare a opţiunilor creative, ilustrată de spectacolul Promised Land, înseamnă o lărgire a ariei dansului contemporan de la noi, întotdeauna bine venită.


Iluzionistele

La Centrul Naţional al Dansului Bucureşti joaca de-a curentele avangardiste din prima jumătate a secolului XX este, în continuare, în plină desfăşurare. Mădălina Dan a pus de curând în scenă, pe o dramaturgie semnată de Rui Catalao, o fermecătoare piesă suprarealistă, cu un titlu adecvat, Iluzionistele. Cu libertate deplină sunt alăturate stări, mişcări, sunete, frânturi de frază care nu se pot întalni decât după logica suprarealistă a visului, sub dicteul gândului din acel moment, fără nici un control al raţiunii. Din fuziunea visului cu fărâme de realitate se naşte, ca în orice lucrare suprarealistă, miraculosul, care în cazul Iluzionistelor, are ca notă proprie o marcată delicateţe, care este de fapt caracteristică fiecăreia dintre cele patru interprete, Maria Baroncea, Carmen Coţofană, Mihaela Dancs şi Mădălina Dan însăşi. Cu multă dezinvoltură şi deplină libertate se manifestă Carmen Coţofană şi Mihaela Dancs, urmate de Mădălina Dan şi mai puţin de Maria Baroncea, care pare a se regăsi mai greu pe sine, în stare pură şi aducând în câteva momente şi o nuanţă de uşor dramatism, neînrudit cu zburdălnicia degajată a celorlalte trei interprete. În succesiune, o fază a discursului este încredinţată mişcării, o alta împerechierii aleatorii a unor fragmente de propoziţie (după formula dadaistă a scoaterii unor cuvite din căciulă) şi, în fine, o alta introducerii unor obiecte şi folosirii lor, bineînţeles inadecvat realităţii, dar adecvat unei logici iluzioniste: o interpretă leagănă la piept un crocodil, alta îl îndeasă într-o oală cu rufe, o a treia desfăşoară un ghem de sforă pe o întreagă diagonală a scenei, sfoară ce va începe să fie împletită apoi cu două andrele formate din două raze smulse unui soare adus ceva mai devreme în scenă şi tot aşa până în final, când, după atâta joacă, se introduce şi o notă de tristă filozofare. Mădălina Dan spune că cele patru fete îmbătrânesc (cam devreme credem noi), iar Maria Baroncea adaugă că îmbătrânesc degeaba (părere pesimistă pe care nu o împărtăşim, dovada contrară fiind şi acest spectacol şi nu numai el), după care tot ea anunţă: Sfârşit! Puţine spectacole de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti au reuşit să creeze spectatorilor o stare de destinsă şi autentică visare, precum această creaţie a unor încântătoare Iluzioniste.