Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Cale coregrafică inedită de Liana Tugearu

Spaţiul de manifestare al dansului contemporan din ţara noastră s-a lărgit substanţial odată cu înfiinţarea Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. În schimb, modalităţile de expresie artistică ale acestei arte s-au îngustat dramatic, mergând până la anularea mişcării ca potenţial mijloc de exprimare a sensibilităţii şi ideilor unui creator din sfera dansului. Cu atât mai importantă devine una dintre posibilele căi de manifestare ale acestei arte, care nu neagă virtuţile expresive ale mişcării, cale construită cu consecvenţă de dansatoarea şi coregrafa Vava Ştefănescu, printr-o succesiune de spectacole create de-a lungul anilor, fie cu dansatori, fie cu actori deschişi către posibilitatea afirmării prin mişcare, fie pentru ea însăşi. Dintre acestea vom menţiona drept semnificative Despre tine (1998), Dezastrele amorului (2003), Visele călătorilor de pe Titanic (2005), L'Oubli/Uitarea (2006).
Dintre spectacolele amintite, ultimele trei au fost create pe canavaua constituită de inspiratele scenarii ale lui Mihai Mănuţiu şi în regia acestuia. De curând, la Sibiu şi la Cluj, m-am bucurat de încă două daruri artistice pe care le-am primit de la cei doi artişti ai scenei, un alt rod al conlucrării lor, Experimentul Iov, parte a Trilogiei evreieşti şi O vară fierbinte pe Iza. Aparent, cele două lucrări nu au nimic de-a face una cu cealaltă. În realitate însă, fire nevăzute leagă, în stăfunduri, aceste piese, care coboară până la rădăcinile unor civilizaţii, pentru a scoate la iveală frământări şi aspiraţii etern omeneşti.
Am aşteptat cu oarecare teamă întâlnirea cu Experimentul Iov, realizat la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, datorită încărcăturii şi dificultăţii temei sale. Ce poate fi mai greu decât să abordezi problema existenţei răului în lume şi să încerci să îi găseşti o noimă? M-am apropiat de Iov cu ajutorul traducerii şi comentariilor lui Petru Creţia, dar acest ajutor nu a simplificat subiectul. Ba, din contră, citind că adâncimea suferinţei lui Iov s-a datorat şi faptului că ea a fost fără răgaz, fără speranţă, fără liman, gândul mi s-a dus de îndată la încarceraţii de la Închisoare din Piteşti. Aşa a fost şi suferinţa lor. Cum să îi poţi găsi un rost? Nu poţi decât să repeţi cuvintele lui Iov dinspre final, despre neputinţa ta de a înţelege o seamă întreagă de rosturi. Dar, revenind la spectacolul lui Mihai Mănuţiu, scenariul a redus la esenţă istoria lui Iov, regia, deosebit de ingenioasă, ne-a deschis nenumărate orizonturi de înţelegere, mişcarea gândită de Vava Ştefănescu a subliniat şi a potenţat substanţial textul. Din acest motiv, ar fi greu de separat calitatea rostirii textului spus de Marian Râlea, interpretul lui Iov, de calitatea dramatică a gesturilor sale. Forţa interioară a mişcării şi puterea ei de expresie este mai bine pusă în valoare de multe ori, în acest moment, de către o serie de actori, decât de mulţi dintre dansatori. Actori ca Marian Râlea salvează dansul, în sensul lui cel mai cuprinzător, acela de mişcare învestită cu capacitate de expresie artistică, de uscăciunea sufletească şi de goliciunea ideatică. Care îl ameninţă. Dar şi atitudinea şi gestica celorlalte personaje, unele care rosteau text, altele care erau numai prezenţe fizice evocatoare, a fost la fel de adecvată raţiunii lor scenice, fie că era vorba de soţia lui Iov, Diana Văcaru Lazăr, de îngerul lui Iov, Ofelia Popii, de Satana, Pali Vecsei sau de cei trei prieteni ai lui Iov, interpretaţi de Florin Coşuleţ, Cătălin Pătru şi Adrian Neacşu. Ei toţi au evoluat pe un strat de bulgări de pământ (artificial), într-un spaţiu închis cu pereţi înalţi. Spectatorii, aşezaţi pe câte un scaun în afara pereţilor, priveau, prin nişte fante decupate la nivelul ochilor fiecăruia, la ceea ce se petrecea dincolo, adică limpede în altă lume, aceea în care, cândva, Iov şi-a strigat nevinovăţia şi a cerut să i se spună de ce suferă fără vină. Deosebit de sugestivă era şi mişcarea îngerului care se agita în jurul lui Iov, purtând în spate un aparat de oxigen pentru acesta şi mai ales atitudinea distantă şi fin dispreţuitoare a întruchipării răului care se plimba cu satanamobilul, dar care, semnificativ, de fapt stătea pe loc şi doar într-un târziu îi sărea în spinare lui Iov. Ceea ce a încărcat însă întregul spectacol cu o frumuseţe cutremurătoare, abia sugerată în textul original, a fost finalul, în care Iov îşi exprimă dorul purtat în sufletul pentru divinitate, dincolo de toate pătimirile.
Cu spectacolul O vară fierbinte pe Iza, de la Tea­trul Naţional din Cluj-Napoca, ne aflăm într-un spaţiu apropiat nouă, dar ale cărui rădăcini coboară în vremuri străvechi, de unde îşi extrage întreaga sevă ritmică şi tot conţinutul incantatoriu despre dragoste şi moarte. Am fost uimită şi m-am bucurat nespus, acum câţiva ani, când Mihai Mănuţiu a asociat unei tragedii antice Grupul "Iza" din Maramureş. De astă dată l-a confruntat cu viziunea unui artist de dans contemporan şi din nou rezultatul este remarcabil. Vava Ştefănescu a creat pentru sine şi, în seara când am văzut eu spectacolul, pentru actriţa Irina Wintze, o suită de partituri coregrafice, pornind, ca şi în Dezastrele amorului, de la gestul mărunt, obişnuit, cotidian, învestit însă cu capacitate de expresie artistică. De astă dată însă, având ca parteneri artişti de forţă evocatoare a suferinţei, dar şi a dragostei de viaţă, precum Ioan Pop, Anuţa Pop, Voichiţa (ce rezonanţă au şi numele lor) Tepei, Ioachim Făt, Grigore Chira şi Gheorghe Pîrja, întreaga fiinţă a Vavei Ştefănescu s-a încărcat, la rândul ei, de dramatism. E drept că dramatismul zilelor noastre este unul alcătuit mai mult din zvâcniri şi tresăriri, dar ăştia suntem şi, dincolo de linia stilistică, coregrafei i-au reuşit câteva ţesături de mişcare de o aleasă frumuseţe compoziţională, remarcabilă fiind şi partitura construită în sistem minimalist, în care durerea fără margini era exprimată doar prin aruncarea la pământ, mereu în aceeaşi poziţie. Spaţiul sobru al scenei aproape goale, jocul scaunelor mutate uneori din loc în loc pentru a porni un nou dialog între dans şi muzică şi cele două oaze de odihnă stăjuite de pomi minusculi au constituit scenografia tocmai potrivită acestei confruntări între arhaic şi contemporan, scenografie de Mc Ranin şi asistentul său Valentin Codoiu. Floria Capsali, de acolo de unde este, se bucură desigur că, în rândul noilor generaţii de coregrafi, există, din nou, preocuparea pentru izvorul autohton, sigur, în maniera zilelor noastre. Din acelaşi motiv, eu nu m-am bucurat deloc că lui Florin Fieroiu nu i s-au oferit condiţiile necesare pentru a putea monta la Opera Naţională Bucureşti baletul La piaţă de Mihail Jora. Minţi înguste, fără nici o strategie pentru viitorul dansului, vor doar să bifeze acţiuni, crezând că, astfel, lucrând la întâmplare, au acoperire că au introdus o piesă românească în Festivalul Internaţional George Enescu.
Neabdicând de la linia sa stilistică, care cunoaşte totuşi mici fluctuaţii şi acordând în continuare mişcării creditul pe care îl merită, Vava Ştefănescu este unul dintre coregrafii care trasează astăzi una dintre căile inedite ale dansului contemporan de la noi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara