Numărul curent: 50

Literatură:
Cai, călăreţi şi atelaje hipo de Horia Gârbea

Sînt soldat şi călăreţ,
Uite, am un cal isteţ!
N.Batzaria

"C'est une belle chose mon ami, que les voyages...". Aşa sună un moto din Diderot la Craii de Curtea-Veche. Dar personajele lui Mateiu I. Caragiale călătoresc mai mult în timp, cu gîndul, decît în spaţiu. "Călătoriile formează spiritele şi deformează geamantanele" susţine un personaj al lui Kiriţescu. Autorii contemporani nu mai dau atenţie călătoriilor pentru că s-au banalizat. Înainte vreme, un voiaj însemna însă ceva special şi din cauză că dura enorm din pricina vitezelor reduse. De aceea s-a dezvoltat o literatură a călătoriei.
Pentru Nică a lui Ştefan a Petrei drumul cu căruţa la Fălticeni sau cu pluta pe Bistriţa pare lung şi aventuros, deşi e vorba de cîteva zeci de kilometri. Cînd se plimbă, personajele secolului XIX o pot lua pe jos, iar trăsurile îi urmează la pas în vreme ce caii ascultă şi ei "menuetul lui Pederaski". Literatura clasică de la noi dă seama despre vehicule faţă de care timpul are o nesfîrşită răbdare.
Pînă să apară, ca factor de progres, trenul, chiar deputaţii se deplasau cu birja cîte cinci poşte şi soseau năuciţi de clopoţeii acesteia, ca Dandanache. Nu mai vorbim de "telegarii" costelivi care îl duc pe Nică la şcoală cu viteza melcului.
Asta nu înseamnă că atelajele nu rămîn la preţ pînă la ultimul război, cu toată intervenţia trenului şi a automobilului. La ţară, căruţa e obligatorie în gospodărie, mai ales în satele de cîmpie. La munte, pe relief accidentat, poate fi folosit calul fără atelaj. Ion Creangă călătoreşte, copil, în desagă, pe cal. Fefeleaga lui Agârbiceanu exploatează calul ca mijloc de transport al pietrei, fără a încăleca.
În satele moromeţiene, căruţa este însă absolut necesară şi pierderea cailor, o tragedie. Fără ei, personajele s-ar duce "la secere" pe jos! Disconfort şi umilinţă publică. Ilie Moromete nu e stupefiat de fuga fiilor săi, ci de faptul că aceştia i-au luat caii. Căruţa devine corabia lui Ulise. Paţanghel şi Miai din O adunare liniştită fac o expediţie la munte ca să vîndă porumb. Ca şi Moromete, Paţanghel va relata drumul şi aventurile lui ca pe o călătorie spre Indii. Dotat cu căruţă, Paţanghel devine, la întoarcere, un Marco Polo. Bărbaţii din sat se strîng în "adunare liniştită" ca să îi asculte fermecătoarea poveste. Iar el nu e obiectiv, ci "le înfloreşte" homeric.
O căruţă costă în Siliştea-Gumeşti patru mii de lei. Iocan o face cu trei mii, a la vivat concurenţa! Şi se îmbogăţeşte. Deci o căruţă costă 60-80 de baniţe (mertice) de grîu. Scump, dar fără atelaje hipo nu se poate supravieţui.
La polul de sus al societăţii, atelajele sînt şi mijloace de plăcere. Moşierii de la Medeleni au trăsură fără număr de înmatriculare, dar şi "bihuncă" pe două roţi şi se întrec spectaculos cu ele. Ionel Teodoreanu se duce din Casa bunicilor la şcoală cu sania trasă de cai. La fel se plimbă iarna Felix şi Otilia în Bucureşti la 1910. Pascalopol deţine la moşie trăsuri şi cai de călărie. O femeie sătulă de soţul ei, într-o povestire de G. Brăescu, alege brusc libertatea coborînd din sanie şi fugind pe cîmpul înzăpezit.
Sania o trag caii. Doar Messerul astrolog îl plimbă pe Princepele lui E. Barbu într-o sanie trasă de cerbi. Aceştia au coarnele garnisite cu nestemate, uluind Bucureştiul şi snobînd supuşii.
Echitaţia e o artă pe care personajele de secol XIX şi chiar XX o stăpînesc la perfecţie. Vitoria Lipan călăreşte probabil la fel de bine ca Sămădăul Lică al lui Slavici. Acesta e un profesionist al deplasării călare, precum haiducii lui Panait Istrati sau cei din alte poveşti de gen.
Chiar orăşeni ca Felix şi Otilia ştiu să călărească pe cai. O copilă de boieri ieşeni, din Iubim de Octav Dessila, dă clasă bucureştenilor, cîştigînd repetat curse de cai pe hipodromul Capitalei. Idealul unui copil de burghezi la 1900 e să devină maior de roşiori, cavalerist deci, şi îşi anticipează cariera şarjînd asupra slujnicei care prepară cafeaua. La balurile garnizoanelor, roşiorii sînt vînaţi cu deosebire de infatigabilele silfide, măritate sau feciorelnice. Un ofiţer de roşiori al lui Bacalbaşa epatează societatea "ţivilă" cu versuri, dar la instrucţie îşi maltratează sălbatic soldaţii.
Fred Vasilescu deţine cai de curse, dar nu e admis în Jockey Club, fiind un parvenit. Traian, din Titanic-Vals devine şi el patron de cai, dar fără performanţe notabile. Gigi, tatăl copilului Mizei din aceeaşi piesă, e cavalerist şi plînge doar cînd îi moare calul şi cînd îşi vede fiul. Prinţesa Maxenţiu a doamnei Hortensia Papadat Bengescu se lasă sedusă de Lică Trubadurul pentru că el arată bărbăţie în strunirea echipajului princiar care era să-l calce pe stradă. Din grajd în patul stăpînei e doar un pas!
Cel mai celebru cal al literaturii române, chiar înaintea lui Voitiş al lui Ştefan cel Mare, rămîne probabil Faraon al V-lea, prefăcut de încrederea şi meşteşugul stăpînului său Chirică din mîrţoagă în campion absolut, victorios la zeci de lungimi de adversari.
Puţin înainte de ultimul război, un boier sadea dintr-o povestire a lui Radu Albala are fantezia de a dărui unui profesor un exemplar cabalin superb: Soleil d'Avril. Dar profesorul locuieşte în Bucureşti la etajul trei şi îşi vinde darul proprietarului iniţial.
În oraşe, în secolul XIX, sania cu cai şi trăsura devin mijloace de transport public, dar nu şi comun. Roţile încep să aibă cauciuc. Vizitiul e de regulă muscal. O doamnă din Caragiale mînă muscalul cu umbreluţa, iar acesta transmite comanda la cai curat ca o cutie de viteze. Vizitiii nu sînt avizaţi în legătură cu planul oraşului şi nu ştiu unde e strada Sapienţei, de pildă. Medicii, obligaţi să facă deplasări profesionale, au de regulă trăsură proprie. Moaşele merg şi cu birja de piaţă.
În Bucureşti, staţie de trăsuri e la Universitate, dar şi la Rosetti, unde Ştefan Gheorghidiu are norocul ca soţia sa, cu care voia să se împace, să nu găsească vehicul.
Chiar comisarul de poliţie dispune de trăsură cu vizitiu şi sergent pentru a ajunge în mahalaua chivuţelor şi a căuta "beletele" de loterie rătăcite de neglijentul Lefter Popescu.
Un vizitiu poate deveni personaj de nuvelă şi după al doilea război. La Ion Băieşu, o familie de intelectuali invită în intimitatea ei un căruţaş ca să facă o baie de vulgaritate. Acesta se poartă prea firesc, dezamăgindu-i.
La Fănuş Neagu, în vreme de secetă, în 1947 bănuim, o ceată de ţărani porneşte călare pe firul albiei secate, sperînd să întîlnească apa. Renunţă pe rînd toţi călăreţii şi se întorc din drum cu excepţia unuia care continuă să galopeze, avînd astfel iluzia că simte răcoarea valurilor.
În proza contemporană, ca şi în lumea de azi, calul îşi estompează imaginea şi devine un animal aproape fabulos.