Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cafenele şi bistrouri (III) - Francis Carco (1886-1958) de Constantin Zaharia

Francis Carco a fost unul din clienţii fideli ai cabaretului Le Lapin Agile. Prima sa descindere la faţa locului este memorabilă. Abia sosit la Paris din sudul Franţei, în iarna anului 1910, Carco locuieşte la un prieten pe Quai des Grands Augustins. Nu are bani în buzunar, în schimb este beneficiarul unui cupon decupat din revista La Nouvelle Plume care, în schimbul unui abonament, promite o consumaţie gratuită într-un loc plin de şarm, Le Lapin Agile. Drept pentru care într-o seară tânărul Francis se înfiinţează la cabaretul lui Frédé, fascinat de reputaţia artistică a locului, cu gândul că va asista la una din reuniunile boemei montmartreze.

Nu-i cunoaşte pe cei prezenţi, abia mai târziu avea să afle că, printre alţii, a stat alături de Picasso, André Salmon, Pierre Mac Orlan, André Warnod, Jules Depaquit, Roland Dorgelès şi sculptorul Manolo. Obiceiul este ca fiecare să cânte ceva, Frédé acompaniază pe cântăreţ la ghitară dacă este cazul. Deşi iniţial trezise suspiciuni datorită ţinutei prea elegante pentru a fi onestă (în general, bandiţii şi proxeneţii se prezentau la patru ace, spre deosebire de artiştii boemei care erau mai originali în vestimentaţie, dacă nu mai neglijenţi), când îi vine rândul Carco se produce cu un cântec din Midi pe care îl învăţase de curând, Le Cabanon. Succesul este imediat, e invitat să mai cânte unul, după care îşi primeşte supa şi tartinele cu pateu pregătite de Berthe, soţia lui Frédé1. Adoptat de grupul de scriitori şi artişti – cu unii dintre ei se împrieteneşte pentru restul vieţii – Carco este prea puţin cunoscut la vremea respectivă. Publicase puţin, doar poeme, iar numele său nu reţinuse atenţia. Cântecul a făcut şi el parte din destinul său artistic. Puţini mai ştiu astăzi că autorul romanelor care pun în scenă Parisul interbelic a înregistrat discuri cu şansonete cântate de el însuşi – unele din ele adevărate şlagăre, cum ar fi Le Doux Caboulot2. Vor trebui câţiva ani pentru ca succesul să-i răsplătească eforturile.

Abia odată cu Jésus-la-Caille (1914), Carco ajunge să fie apreciat ca scriitor. Încă din prima pagină a romanului, cititorul pătrunde în lumea interlopă a Parisului de la începtul secolului XX. Ne aflăm într-un bistrou pe Boulevard de Clichy, la poalele colinei Montmartre, argoul este la el acasă iar personajele, Jésus-la-Caille şi Pépé-la-Vache, cum nu se poate mai dubioase, poartă în ritm alert o conversaţie bizară, în care vine vorba despre „puştiul” Bambou, Fernande şi „susţinătorul” acesteia, Dl. Dominique zis şi Corsicanul. Universul romanelor lui Francis Carco îl constituie pegra şi prostituţia, care au început să apară în literatură de puţină vreme. Iniţiatorul temei este Charles-Louis Philippe (prieten cu Léon-Paul Fargue) al cărui roman Bubu de Montparnasse (1901) aduce în prim plan un tip literar cu totul nou – proxenetul. Carco are succes cu prima versiune a romanului său, întregită câţiva ani mai târziu, la insistenţele invertiţilor şi peştilor din cartierul Pigalle, pe care autorul îi cunoştea prea bine. M’sieur Francis, care cobora agale la patru dimineaţa de la Le Lapin Agile, se oprea adesea într-una din cafenelele frecventate de cei din „mediul” respectiv, uneori asumându-şi riscuri reale, căci a asistat în mai multe rânduri la încheieri de socoteli („reglări de conturi”, cum li se spune astăzi) terminate cu sclipiri de lame de cuţit şi împuşcături. A studiat mai bine ca nimeni altul mecanismele sociale care guvernau comportamenul claselor „primejdioase” formate din prostituate, homosexuali şi proxeneţi. El însuşi se deghiza adesea adoptând costumaţia de rigoare: eşarfă colorată la gât, pălărie aşezată într-o parte, costum şi raglan, pantofi cu glanţ şi nelipsita ţigară în colţul gurii. Poet al străzii şi al ploii pariziene, aşa cum a fost descris, Carco rămâne un aventurier al nopţilor misterioase şi al luminilor de felinar sub care se petrec lucruri greu de povestit, dar după care publicul se dădea în vânt. Şi nu este vorba de orice public; cărţile sale nu erau citite numai de vietăţi acvatice cu aripioare înnotătoare şi de flora de asfalt, ci şi de mica şi marea burghezie, în căutare de experienţe inedite.

Între timp publică Les Innocents (1916), povestea romanţată a aventurii trăite cu Katherine Mansfield, L’Équipe (1919) ş. a. care îi confirmă reputaţia de scriitor. Succesul continuă într-o conjunctură cu totul aparte : la începutul anului 1920, Carco pune în scenă o piesă scrisă de André Picard intitulată Mon homme. Cum universul invocat este cel al prostituţiei, Francis este solicitat pentru indicaţii de regie, dar şi pentru adaptarea textului la argoul care trebuia să dea culoare locală, căci o bună parte din acţiune se petrece în balurile de pe rue de Lappe, frecventate de lumea interlopă. Povestea este simplă: Clara, fostă prostituată din cartierul la Roquette, a devenit soţia unui personaj important de origine rusă. Acum o cheamă Claire, este bogată, nu-i lipseşte nimic, doar şarmul vieţii de dinainte, cu toate neajunsurile ei... Revine deci incognito în acelaşi cartier, „la locul crimei”, însoţită de o prietenă plictisită şi ea de exigenţele vieţii burgheze. Aici, pe rue de Lappe, îl întâlneşte pe Fernand, un voyou dubios în genul lui, de care se îndrăgosteşte în asemenea măsură încât este gata să se lase răpită din palatul în care locuieşte pentru a regăsi senzaţiile trăite cu ani în urmă. Scena finală este însă tragică: intrat în palace-ul cu pricina, Fernand este ucis de un prieten al soţului care nu voia decât... bijuteriile Clarei. Cu ultima suflare, Fernand îşi asumă intenţia furtului. Iar Claire, răvăşită, scoate un strigăt sfăşietor: Mon homme! Este limpede că piesa nu are calităţi ieşite din comun, altmiteri ar fi intrat glorios în panteonul literar. Succesul ei este însă nemăsurat.

În acelaşi an, Mistinguett lansează un nou cântec intitulat – pur hazard – Mon homme3. Succesul imediat accentuează interesul pentru mediul prostituţiei: personajul feminin care în acest cântec se arată dependent de ”omul ei”, de care paradoxal nu se poate lipsi, este o femeie de stradă. Se poate uşor închipui că piesa şi cântecul cu acelaşi titlu au fost repede asociate, sporind interesul pentru Paris voyou, noţiune care a evoluat în epoca respectivă – se va vedea imediat în ce fel – în Paris canaille.

Atracţia pe care o exercită rue de Lappe devine irezistibilă. Lumea bună migrează seară de seară dând buzna în balurile (bal-musette) de pe această stradă: cupluri deghizate – ele în gigolete, ei în peşti – vorbind argou şi înhăitându-se cu personaje dubioase pentru a vedea ce poate ieşi din situaţiile echivoce în care intrau de bunăvoie. Unele doamne, chiar în prezenţa unor soţi mai complezenţi, sperau în aventuri mai violente şi se pare că uneori aveau loc violuri liber consimţite4. Numai că adevăraţii membri ai ”mediului” (les vrais de vrais) se retrag în zone mai puţin turistice, unde afacerile nu se încheiau sub privirea generală a clientelei răsfăţate, iar faţă de generalizarea argoului reacţionează prompt: abandonează limba verde (il’jactent plus le jars) şi adoptă franceza literară pentru a se deosebi o dată în plus de cei care se prefac că aparţin lumii lor.

Patronii îşi dau repede seama de importanţa acestei migraţii şi de profitul comercial pe care îl pot scoate de pe urma ei. Încurajează pe tinerii artizani şi vânzători de fructe să se deghizeze la rândul lor în peşti, organizează false descinderi ale poliţiei, percheziţii inopinate, ba chiar pun la cale reglări de conturi factice între presupuşi peşti care scot browningul, trag... dar cu gloanţe oarbe, totul pentru a oferi senzaţii tari asistenţei, în timp ce afară agenţii prefecturii veghează binevoitor. Fenomenul durează ani de zile, iar afluenţa este atât de mare încât unele stabilimente se simt obligate să ţină porţile deschise chiar şi în unele după-amieze, când soţiile puteau veni singure, profitând de absenţa consorţilor chemaţi la datorie...

Înalta societate se amestecă, la propriu, cu clasele laborioase şi cu cele periculoase – totul este posibil în Paname, cum i se spune Parisului imediat după Primul Război.


Note
1 Cf. J.-J. Bedu, Francis Carco au coeur de la bohème, Ed. du Rocher, 2001, p. 95-97. Carco povesteşte el însuşi acest episod în Le Paris de M’sieur Francis, Arcadia Editions, 2005, p. 242 sqq.
2 www.youtube.com/watch?v= 1mLfDKqw9YY
3 www.youtube.com/watch?v= BFvYjlgqh4Q
4 Claude Dubois, La Bastoche. Une histoire du Paris populaire et criminel, Perrin, „Tempus”, 2011, p. 471-472.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara