Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cafenele şi bistrouri (II) - Despre literatură ca lucru serios de Constantin Zaharia

Pentru început, nu este lipsit de interes să ne oprim la Jacques Yonnet a cărui carte, Rue des maléfices, publicată mai întâi sub titlul Enchantements sur Paris la Editura Denoël în 1954, atribuie bistroului un rol esenţial. De pe coperta a patra a ediţiei Phoebus (1987), aflăm că Raymond Queneau considera lucrarea lui Yonnet drept „cea mai mare carte vreodată scrisă despre Paris” ; o carte care „îl împiedica să doarmă”, căci istoriile cuprinse în ea „nu sunt tocmai odihnitoare”.

Scris între 1941 şi 1954, volumul este consacrat aproape în întregime celui de-al V-lea arondisment al Parisului, pe care autorul l-a cunoscut mai bine ca nimeni altul în perioada Ocupaţiei. Ca membru al Rezistenţei, Yonnet s-a ascuns în Cartierul Latin frecventând cârciumile şi debitele de vin din cartierele Mouffetard şi Place Maubert, cu ai săi clochards şi biffins1, ba chiar cu tâlharii din zonă, al căror profil neaşteptat nu este tocmai lipsit de interes. În acest mediu de renegaţi şi de mizerie el trece prin experienţe stranii, care îi dezvăluie imagini necunoscute ale oraşului, perceput ca o entitate aparte, cu personalitate autonomă, benefică pentru cel ce se află în armonie perfectă cu zidurile vechi, uliţele medievale, circumvoluţiile şi tainele lui. E ca un fel de înţelegere tacită între oraş şi hoinar. Parisul îl protejează, căci ştie să se arate binevoitor faţă de insul care îi înţelege secretele şi nebuloasele, mai ales când devine complice şi nu ezită să răscolească prin arhive sau să-şi plece urechea la povestiri mai curând de legendă decât anecdotice. „Îmi asum riscuri grele în prezent”, notează autorul când trebuie să se expună pentru a transmite informaţii englezilor. Şi adaugă: „Dar norocul nu mă părăseşte: oraşul veghează asupra mea”2. Aceasta presupune un anume spirit de clandestinitate, indiscutabil la începutul anilor ’40, dar care se încarcă cu o semnificaţie suplimentară: cea a unei cunoaşteri profunde despre oraş. Mai mult chiar, a unei cunoaşteri ce nu poate fi divulgată în orice împrejurare.

Uneori o anumită stradă poate inspira gânduri sumbre şi un soi de reticenţă. Este cazul stărzii Zacharie, astăzi numită Xavier Privas, care face legătura între Saint-Séverin şi la Huchette. De-a lungul timpului, a fost cunoscută sub diferite nume: rue des Trois-Chandeliers, rue de l’Homme-Qui-Chante etc. Până într-o zi când autorul are ocazia să privească un document care îi va lămuri sentimentul de reţinere: un plan al Cartierului Latin desenat la începutul secolului al XVII-lea de nişte irlandezi care veniseră la Paris pentru a studia teologia. Pe acest plan, rue Zacharie apare sub numele de Witchcraft Street. Altfel spus, rue des Maléfices. Din ce motive – nu se ştie. Dar tocmai acest detaliu îl va determina pe naratorul-personaj să ia hotărârea de a deschide o anchetă: „Urma să constrâng strada, această făţarnică posomorâtă, să dea la o parte un colţ al vălului. Îmi savuram deja revanşa”3.

Nici unul dintre personajele lui Yonnet nu se poate compara cu Danse- Toujours, banditul îndrăgostit de Paris, care ştie multe şi mărunte despre străzile lui înguste şi depre tainicele-i tertipuri. Acesta este în asemenea măsură pasionat de François Villon încât poartă cu sine în tocul revolverului, în loc de armă, o ediţie rară a versurilor sale. Şi le recită cu fervoare împreună cu Yonnet, pe care tocmai l-a cunoscut în bistroul lui Quarteron, din rue Montagne Sainte-Geneviève. Deşi abia alfabetizat, Danse-Toujours corectează pronunţia prietenului său iar la sfîrşit adaugă, fiind vorba despre poetul favorit, într-o limbă suculentă deşi un pic cam verde: „Ăla gagiu mişto, nu te pui cu el! Să ne fi ciocnit noi pe scurtătură, eram la cataramă! Mandea-şi găsea fârtatul de care-avea nevoie”4. Conversaţia care se angajează este năucitoare, căci scoate la lumină o cunoaştere a Parisului diferită de cea savantă ori literară. Schimbul trebuie să fie confidenţial iar cei doi se tatonează înainte de a se hotărî să dea în vileag ce ştiu despre oraş. Astfel, aflăm că centrul „adevărat” al Parisului este fântâna din curtea Bisericii Saint-Julien-le-Pauvre, în jurul căreia se organizează o întreagă ţesătură de locuri magice, între care bistrourile Au Vieux Chêne (situat în rue Mouffetard) şi L’Arbre-à-Liège (rue Tiquetonne). Acestea au o particularitate: ambele sunt ornamentate cu câte o enseigne sculptată, după spusele lui Danse-Toujours, în lemn de epavă, care provine de la o navă eşuată în Sena cu secole în urmă. Lemnul, acoperit cu mai multe straturi de ipsos amescecat cu alaun, este inalterabil. Fiecare din ele este răspunzătoare de violenţe care se petrec periodic în localurile respective: „...din şapte-n şapte ani câte-o cafteală ţeapănă ori v’un şuriu în osânză, asta e, n-ai ce-i face, tre’să fie nasulie mare şi vărsare de sînge. Iar din unşpe-n unşpe, o crimă de omor, asta nu se discută, sunt probe! Şi-i măcar unu’ care-o mierleşte. Aşa-i strada, locu-o cere.”5. Cum se explică toate acestea? Lemnul de epavă este cel care se manifestă astfel, dincolo de ceea ce a fost: „Aşadar îţi închipui că lemnul ăsta nu ştie nimic, nu-şi aminteşte de nimic şi nu-i bun de nimic, că e doar o bucată de lemn dintr-o epavă, pe cât de tare, pe-atât de fără rost, ceva stupid ca... o bucată oarecare de lemn... Atunci să-ţi spun eu ceva, şi află că asta-i o chestie pe care marinarii o cunosc foarte bine: lemnul de epavă e lemnul răzbunării.”6, ceea ce înseamnă că tratamentul la care a fost supus lemnul destinat să devină corabie îi conferă forţă de acţiune dincolo de scopul pentru care fusese lucrat. Acesta este genul de cunoaştere care îl fereşte pe Danse-Toujours de acţiunile periculoase şi de diferitele primejdii care îl ameninţă. „Parisul, Parisul, vezi tu, asta-i datorită lui, datorită oraşului, nu a oamenilor, că n-am ajuns la ocnă pe viaţă. E grozav că Parisul mă are la inimă”7. În schimbul bunăvoinţei pe care Parisul i-o arată, Danse-Toujours dă dovadă de o atenţie care îl autorizează să se definească pe sine drept cel desemnat să apere Oraşul de acţiuni jignitoare la adresa lui: „Sunt unele locuri unde, când minţi ori ai gânduri rele, dai dovadă de lipsă de respect faţă de Paris. Iar aşa ceva mie-mi face rău. Şi-atunci mi se suie sângele la cap şi mă mînii. Ca şi cum chiar pentru asta m-aş afla la faţa locului”8. Nu mai este vorba de cineva pasionat de Paris, ceea ce este oricum vizibil în cuvintele lui, ci de o adevărată metamorfoză: Danse-Toujours devine o instanţă care îl situează deasupra hoinarilor şi a „meseriei” pe care o practică. Este un iluminat care are certitudinea că deţine o cunoaştere ezoterică despre Paris. De aceea el ocupă poziţia de Strajă pusă acolo pentru a păstra ordinea stabilită de secole, căreia el i-a înţeles semnificaţiile şi caracterul imuabil. Se află în posesia unui repertoriu de locaţii propice sau nefaste, care sunt în majoritate bistrouri, unde gesturile înfăptuite vor fi tolerate sau pedepsite de către Oraş în funcţie de diateza istorică ori legendară.

Tocmai această cunoaştere şi această conduită îl deosebesc pe parizian de locuitorii Parisului. Că toată această înţelegere şi toate aceste atitudini se constituie în jurul bistroului, iată un lucru excepţional şi neaşteptat, altminteri de negăsit la alţi scriitori despre Paris. A trebuit ca Le Vieux- Chêne să-şi dezvăluie autonomia în raport cu fiinţa umană, ca apoi să i se caute originea pentru a înţelege de unde-i provine nefasta libertate, cu riscul ca ancheta să conducă la epava din Evul Mediu, adică la un eveniment legendar şi istoric în egală măsură. Cunoaşterea oraşului este uneori solidară cu mitul, al cărui erou şi decor este Parisul, impenitent în ambele postúri, sporit cu fiecare fabulă care îl povesteşte. „Mitul Parisului prevesteşte puteri stranii ale literaturii” proclamă pe un ton grav Roger Caillois, care adaugă: „ceea ce se scrie, oricare ar fi nivelul la care am examina problema, manifestă o coerenţă nebănuită, apoi o capacitate de persuasiune, ba chiar de presiune şi de subjugare, ce transformă literatura într-un lucru serios”9. Poate că tocmai acest lucru îl împiedica pe Raymond Queneau să doarmă.

Note
1 Vânzător de haine vechi şi deşeuri textile.
2 Jacques Yonnet, Rue des Maléfices. Chronique secrète d’une ville, Ed. Phébus, 1987, p. 141.
3 Ibidem, p. 36.
4 Ibid., p. 100.
5 Ibid., p. 98.
6 Ibid., p. 101-102.
7 Ibid. p. 97.
8 Ibid. p. 106.
9 Le mythe de Paris, în Le mythe et l’homme, Gallimard, « Folio essais », 2002, p. 174.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara