Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
Cafenele și bistrouri de Constantin Zaharia

Jacques Yonnet, autorul celebrei cărți Rue des Maléfices, a publicat ani de-a rândul articole despre bistrouri pariziene în L’Auvergnat de Paris (Provincialul din Paris), mai mult de un deceniu, săptămână de săptămână, între 1961 și 1974: în total peste 700 de cronici tipărite în rubrica „Aubergistes et bistrots de Paris“ („Hangii și bistrouri pariziene“), pe care Yonnet ar fi vrut să le adune într-un volum, Paris ma légende (Parisul, legenda mea), din păcate niciodată dat la tipar. Lucrul acesta nu s-ar fi știut nici astăzi dacă nu ar fi existat pasionați de literatură și de poveștile despre Paris înșirate de autorul nostru, care au fost adunate în mică parte într-un volum, Troquets de Paris (Bistrouri pariziene), apărut la Editura L’Echappée, în 2016. Cum revista era finanțată de cei din Auvergne, iar Yonnet se considera prietenul lor, este limpede că majoritatea bistrourilor evocate erau ținute de cei proveniți din această regiune, pe care autorul îi ridică în slăvi pentru meniurile propuse sau vinurile alese cu grijă pentru delectarea parizianului de rând, căci nu e vorba aici de restaurantele de lux, ci de bistrourile populare, mai ușor de găsit și de apreciat în jumătatea de est a Parisului. Secretul bucătăriei de calitate nu este întotdeauna bine păstrat, asfel că pe lângă clientela obișnuită descrisă cu umor, Yonnet nu precupețește efortul de a trâmbița ce supă excelentă se mănâncă în cutare loc sau ce feluri mai deosebite sunt de apreciat în altul. Nimeni să nu-și închipuie însă că aceste locuri frecventate de autor în anii șaizeci mai există astăzi. Ele au dispărut în cea mai mare parte odată cu patronii, fiind înlocuite de altele, diferite desigur, cu altă bucătărie și cu altă clientelă. Este uimitor să constați ritmul alert în care acest spațiu de convivialitate se reconfigurează neîncetat. Cu excepția locurilor celebre, gen Lipp, Les Deux Magots sau Café de la Paix, un bistrou nu se menține mai mult de patruzeci de ani, care ar fi durata maximă de prezență la tejghea a unui patron bun cunoscător al tuturor dedesubturilor meseriei.
Aici se cuvine să dau un exemplu: David Rey, un admirator al lui Yonnet, relatează cu vădită satisfacție, în prefața la Troquets de Paris (Bistrouri pariziene), că și astăzi spiritul bistroului s-a păstrat așa cum apare el zugrăvit de autor. Drept dovadă, Zic-Zinc, de pe rue Decaen, la numărul 95, în arondismenul 12, nu departe de librăria Atout Livre unde David Rey este acționar (iubitorilor de carte le este permis să investească în ceea ce iubesc). Bistroul cu pricina ar avea o clientelă cât se poate de pitorească, cu patroni simpatici care sunt un fel de entuziaști ai meseriei. Câteva portrete schițate cu har mă conving că ar trebui să fac o descindere în bistroul cu pricina, doar se află la vreo câteva sute de metri de apartamentul nostru și mi se pare chiar ciudat că nu l-am remarcat până acum. Îl caut prin urmare, și-l găsesc cu ușurință, numai că este închis – definitiv închis, deși cu o jumătate de an în urmă părea să fie în plină activitate. Câteva luni mai târziu, într-o duminică, fiind cald și frumos, facem noi (soția mea și cu mine) o plimbare pe promenada plantată de pe Avenue Daumesnil până spre Gare de Lyon. Căldură mare, monșer, cum rar se întâmplă la Paris în luna iunie. La întoarcere, topiți de caniculă, ne așezăm la terasa unui bistrou pe bulevardul Reuilly cu intenția de a ne delecta cu răcoaritoarea bere estivală. Observăm clienții, par să fie toți din cartier, patronul este binevoitor, ne explică răbdător capacitatea fiecărui recipient, în acord cu tăria mărcii de bere. Interesant. După câteva minute, un tânăr cu aparență de habitué se aglutinează la masa de alături unde își găsește prietenii și exclamă ceva de genul în sfârșit un loc unde se poate întârzia după ce a închis Zic-Zinc...
Polarizările sunt așadar multiple, iar dinamica bistroului este permanentă, ea presupunând circumvoluțiuni de toate felurile, sinusoidale, centrifuge, rotitoare ori frânte, în funcție de compania sperată, de nivelul de dispersie al amicilor și de numărul de aperitive absorbite. Cât despre bistrou, el este în esență imuabil, iar în particular în continuă prefacere.
Să revin însă la articolele lui Yonnet. Ele cuprind adesea relatări cu caracter istoric, dacă nu legendar, culese de prin prăfuitele arhive ale muncipalității sau și mai bine inventate, cum ar fi povestioara pe care Yonnet i-o susură lui Chagall despre vioara care zboară (una din temele de predilecție ale artistului), și care s-ar fi petrecut cu secole în urmă în imobilul din Place Dauphine în care pictorul tocmai se mutase. Pură coincidență, nu-i așa? Alteori, șăgalnica pană devine serioasă când este vorba de a retrasa istoria Halelor, a căror soartă fusese hotărâtă la începutul anilor 70, ori când sunt evocate cafenele renumite, cum ar fi Tortoni, Café de Paris sau Café Hardy, a căror celebritate se prelungește în secolul XX nu neapărat prin prestigiul intrinsec al respectivelor localuri, ci din pricina clinetelei alese: scriitori, artiști, nume cu rezonanță în spațiul parizian s-au perindat prin aceste locuri distinse. Să nu fiu însă nedrept: se cuvine subliniat faptul că Yonnet are o asemenea cunoaștere a bistrourilor evocate încât adesea o pagină de istorie se suprapune actualității, înnobilând prezentul cu aura trecutului. Aproape fiecare articol trimite la un moment anume din istoria mai veche sau mai recentă a străzii, a cartierului ori a imobilului, reamintind cititorului că bistroul despre care este vorba nu e rupt de un trecut memorabil. Un edict regal, o legendă, un fapt divers petrecut cu secole în urmă împrumută o strălucire aparte locului cu pricina, cu atât mai interesant cu cât puțini sunt contemporanii autorului care mai cunosc aceste curioase istorii.
De fapt, pana lui Yonnet se distinge tocmai prin această înclinație către o mitologie pariziană ad-hoc, iscusit prinsă în rama de cleștar a narațiunii. Periplul prin bistrourile lutețiene sunt un pretext pentru parcurgerea atentă și fastuoasă a unui tezaur de istorie și cultură de o densitate extraordinară, cum rareori i-a fost dat unei cetăți să posede. Totul pare să-l intereseze pe Yonnet; între cele mai caraghioase povești medievale și situații sau evenimente mai recente, ori personaje demne de atenție, pe care autorul le-a cunoscut la tejgheaua veneratelor stabilimente, distanța este adesea parcursă printr-o singură întorsătură de frază. Ar fi de amintit aici scurta și extravaganta disertație despre cele patru specii de șobolani care populează subsolurile Parisului, între care prima, cea neaoșă, se distinge prin caracterul laborios al negricioasei rozătoare. Celelalte, de import, debarcate odată cu lăzile de obiecte destinate diverselor expoziții universale ori din convoaiele de furnituri ale armatelor străine în epoca războielor napoleoniene, au introdus „moravuri“ noi, deși nu se poate spune că nu s-au adaptat traiului parizian.
Umorul face parte, spune Yonnet mai în glumă mai în serios, din patrimoniul național. Genul lui proxim este râsul rablaisian, cu tot ce înseamnă el: farsa, zeflemeaua, deriziunea se conjugă într-o dinamică unitară, cea a „examenului de conștiință“ între șase și opt seara, la tejgheaua bistroului de cartier. El se poate ivi în orice circumstanță și mai ales distanța pe care o impune chiar și în situațiile tragice este semn de sănătate durabilă a unei colectivități. Râsul este purificator, imponderabil, aerian și în același timp profund serios. A fi jovial nu exclude o anumită formă de sobrietate: ambele alcătuiesc echilibrul și armonia lăuntrică a parizianului.
Gaston Bachelard, evocat de Yonnet din motive care țin de ordinul evidenței (locuiau în „Maube“, adică în place Maubert, se întâlneau adesea la cumpărături prin cartier), ne invită – nu este singurul – să navigăm pe marea pariziană. Când insomnia (boala filosofului), este potențată de vacarmul orașului, de vuitetul automobilelor și al camioanelor, noaptea târziu, acesta și găsește tihna retrăind metaforele oceanului. Parisul este o mare tumultuoasă, în miez de noapte zgomotul citadin este comparabil cu murmurul valurilor și mareelor. Filosoful se închipuie atunci pierdut între talazurile atlantice, în mijlocul furtunii, certat de trăsnete, bătut de vânt și în felul acesta își dă curajul de a adormi, considerându-se fericit pe divanul plutitour care rezistă furiei dezlănțuite a elementelor1.
Robert Giraud, prietenul lui Yonnet, va recurge la rândul lui la aceeași metaforă pentru a descrie bistroul din Carrefour Buci.

__________
1 Gaston Bachelard, La poétique de l’espace (Poetica spațiului), P. U. F., col. « Quadrige », 1984, p. 44.