Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cafenele şi bistrouri de Constantin Zaharia

Poate fi surprins specificul unui oraş dacă îi cunoaş- tem în detaliu bistrourile? Întrebare frivolă la prima vedere – şi oarecum inutilă – la care Léon- Paul Fargue răspunde cu o umbră de ironie atunci când scrie: „Nu mai ştiu care umorist pretindea pe bună dreptate că se poate scrie o istorie a civilizaţiei limitând studiul acesteia la cafenele. Cred că este de ajuns să recunoaştem că avem de-a face desigur cu cea mai solidă dintre instituţiile Franţei”1.

Oricare ar fi denumirea pe care adoptăm : han, tavernă, bufet, tractir sau spelucă, bistroul-cafenea are aceeaşi funcţie de-a lungul timpului şi polarizează aceleaşi energii = anonime, discrete şi inalterabile. Deşi spaţiul public al bistroului nu aparţine nemijlocit Istoriei, el este un fel de termometru care îi permite observatorului să ia temperatura evenimentelor ce înscriu existenţa cotidiană într-un spaţiu mai vast, pe care îl putem numi, deocamdată, epocă. Aceasta, bineînţeles dacă-i acordăm lui L.-P. Fargue privilegiul (de care s-ar folosi imediat) de a limita „istoria civilizaţiei” la fenomenul parizian. Prin urmare, nu Istoria este implicată atunci când se pune problema de a explica funcţionarea spaţiului anonim al bistroului, unde poţi ramâne zece minute sau câteva ore fără ca nimeni să observe acest lucru (în afară de chelner, desigur).

În 1941, când se refugiază în Sudul Franţei, în zona liberă, Léo Larguier, membru al academiei Goncourt, se instalează comod pe terasa de la Cafeneaua Universului, la Villeneuve- lez-Avignon şi începe să depene amintiri legate de bistrourile pariziene, cărora le ducea dorul, căci acestea lipseau cu desăvârşire în Provenţa2. Cu această ocazie revede cele mai importante loc(al)uri pe care le cunoscuse şi în care se lăsase purtat pe aripele visării, bucurându-se de un moment de singurătate ori, dimpotrivă, având parte de întâlniri neprevăzute, cu prieteni sau chiar cu persoane necunoscute, care nu aşteptau decât un pretext pentru a începe o conversaţie. Amintirile ţâşnesc şi odată cu ele întreg universul parizian, constituit în regiuni urbane devenite celebre rând pe rând, în funcţie de momentul lor de glorie : Marile Bulevarde, Cartierul Latin, Montparnasse, Odéon, Saint- Germain pentru a nu le pomeni decât pe cele mai cunoscute. Perioada care-l fascinează şi pe care o evocă plin de nostalgie este cea a începutului de secol, acel miraculos „Paris 1900”, în care modernitatea nu făcuse încă ravagii (ceea ce avea să se întâmple după Primul Război, ne spune autorul). După cum ne putem aştepta, amintirile îndrăgite de Léo Larguier sunt legate de literatură şi de scriitori pe care i-a cunoscut de-a lungul anilor. Figurilor lui Jean Moréas şi Emile Faguet de la Café Vachette, a lui Raoul Ponchon la Café de Cluny li se adaugă zeci de alte personaje astăzi complet uitate ori pur şi simplu de anomini rămaşi în memoria scriitorului datorită aparenţei lor originale, cum ar fi notarul de provincie care revine al Paris după treizeci de ani de absenţă pentru a regăsi Boul’ Mich’ aşa cum îl cunoscuse în tinereţe. Schimbările survenite între timp vor fi luat o asemenea amploare, încât notarul cu pricina va fi nu numai dezamăgit de dispariţia peisajului urban păstrat în amintire, ci de-a dreptul stupefiat.

Ce rol are însă cafeneaua pentru Larguier ? Aceasta este un loc pentru răgaz, care introduce în vacarmul oraşului o ruptură : un fel de promisiune de linişte şi tăcere, într-un înlăuntruînafară care ţine de intimitatea casnică şi care se propune în acelaşi timp ca un spaţiu de sociabilitate. „Cafeneaua este o oază. Când intri în ea, laşi afară mare parte din grijile care te frământă. Răcoroasă vara, încălzită iarna, e fântâna de pe drumul monoton, hanul cel bun şi călduţ unde ţi se aduce grogul fierbinte ori vreo băutură răcoritoare. Cafeneaua are ceva din piaţa publică şi din salon. Individul care zăboveşte pentru o vreme pe muşamaua canapelei devine sociabil şi binevoitor. Atmosfera este puternic opiacee, iar cei care au respirat-o nu se pot lipsi de ea decât cu mare greutate”3. Cafeneaua pariziană aparţine unei topologii particulare: este un spaţiu alternativ care creează ruptura necesară între punctul de plecare şi cel de sosire al unui traseu uneori prea scurt pentru a le suporta proximitatea. Aici se poate pătrunde într-un univers care ţine la distanţă cele două puncte ale traseului; poţi sta de vorbă cu vecinul de la masa de alături sau te poţi retrage într-o singurătate care te expune tuturor privirilor. Schimbul amical, în oraş, înainte de a săvârşi ceva împreună devine posibil (nimic mai simplu decât să-ţi dai întâlnire cu cineva la bistroul din colţ), ori să te regăseşti la un expreso cu un cunoscut pe care nu l-ai mai văzut de mult. Îţi dăruieşte câteva momente de repaus, în mijlocul unor trasee epuizante sau se propune ca un spaţiu de lucru, cu cafeaua alături (Sartre nu scria la cafeneaua Les Deux Magots?), în spatele geamului care permite soarelui să pătrundă odată cu imagini din cartier, fără a mai pune la socoteală spectacolul ameţitor al trecătorilor care aleargă în toate direcţiile.

După cum se vede, bistroul îndeplineşte o mulţime de funcţii. Se adaptează necesităţilor de moment şi oferă de fiecare dată utilizatorului un confort pe care acesta este singurul în măsură să-l obţină în funcţie de postura pe care o adoptă şi de felul de a proceda odată instalat pe „moleschin”. Într-un cuvânt, totul depinde de ceea ce clientul doreşte să obţină. Pentru Huysmans, citat de Michel Vernes, motivele care îi determină pe oameni să meargă la cafenea sunt diferite: „să bea, să discute afaceri, să joace biliard sau à la manille4, să mai scape de o căsnicie posacă, să uite de o nevastă arţăgoasă, să facă economie de curent şi de cărbune, să găsească inspiraţia”, însă toate converg către o unică preferinţă: „predilecţia pentru exterior”5. Am putea adăuga că suntem într-un exterior care mai păstrează ceva din intimitatea căminului, în ciuda deschiderii spre stradă a cărei aparenţă este sugerată, sau chiar reprodusă de dispoziţia meselor, a scaunelor şi a banchetelor, dar şi de o ornamentaţie uneori fantezistă, orientată către public. Altminteri, cafenelele dau adesea impresia unei standardizări care afirmă un soi de „cosmopolitism” prin „indiferenţa rafinată a arhitecturii”, dublată de o „supleţe care le recomadă hoinarilor de cea mai felurită condiţie”6. Ele sunt un concentrat urban, prin ceea ce este mai pitoresc şi mai dificil de răpit unui oraş, anume deplasarea permanentă a indivizilor supuşi voinţei impenetrabile a hazardului.

Discursul asupra spaţiului public şi cu atât mai puţin teoria urbanismului nu pot da seamă despre toatea acestea, în afară de situaţia în care ar simplifica elementul-cheie care însufleţeşte spaţiul numit, şi anume individul anonim şi anodin care îl ocupă temporar. Nu se poate postula că ar exista o serie de compartimente şi că fiecare ipochimen care intră într-un bistrou s-ar aşeza într-unul de bunăvoie, ocupând aleatoriu unul din ele în detrimentul celorlalte. Aceasta înseamnă că trebuie să privim în altă direcţie, către o altă categorie de discurs, care scapă etichetelor convenţionale. Rol care convine perfect literaturii.

Dacă, începând cu Louis-Sébastien Mercier, autor al unui impresionant Tableau de Paris (1781), literatura despre oraş este considerabilă, scriitorii care au consacrat bistrourilor cărţi întregi nu sunt chiar atât de numeroşi înainte de anii ’50. În afară de Léon-Paul Fargue, cu volumul său Poisons şi de referinţele constante din Piéton de Paris, autorii care s-au aplecat asupra acestei probleme şi care au realizat anatomia unui loc atât de comun dar atât de deschis extravaganţelor de tot felul sunt mai curând rari. În schimb, numeroşi sunt scriitorii care au transformat cafeneaua în scenă de roman. Până una-alta, rolul preponderent de punere în scenă a bistroului îi revine ficţiunii, care nu are nevoie de prea mult sprit de invenţie pentru a promova ceea ce este reprezentativ în spaţiul parizian.

Note
1 Poisons, Le Temps qu’il fait, 1992, p. 73.
2 Au Café de l’Univers, Avignon, Edouard Aubanel, 1942.
3 Ibidem, p. 24-25.
4 Numele unui joc de cărţi.
5 Michel Vernes, «Cafés de Paris», în Divagations, Orléans, Ed. HYX, 2001, p.78.
6 Ibidem.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara