Numărul curent: 36

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Aniversare:
Cadouri pentru Monica de Ioana Pârvulescu


Născută în al cincilea an al cenaclului Sburătorul şi în aproape acelaşi moment cu agendele criticului din strada Cîmpineanu 40, Monica Lovinescu devine imediat un eveniment literar sau, mai bine zis, un prilej pentru literatură. În primii ani de viaţă este răsfăţată de doamnele care participă la întrunirile săptămînale ale Sburătorului, primeşte cadouri prin care cenacliştii îşi omagiază, în fond, gazda, şi îi sînt dedicate, la vîrsta la care abia învaţă să vorbească, versuri pentru mai tîrziu, “cînd va fi mare”. Sanda Movilă, viitoarea soţie a lui Aderca, vine frecvent “pentru Monica”, Ella Papadat îi aduce fetiţei o rochiţă, la nici trei ani este plimbată cu automobilul la şosea de Aida Vrioni ( ocazie pentru posesoarea automobilului “de a-şi dezlănţui parvenitismul”, după cum notează tatăl) sau este condusă la Moşi de trei guvernante improvizate: Hortensia-Papadat Bengescu, Ella Papadat şi Ticu Archip. Artista Pica Dona, născută Delavrancea, îi dăruieşte un tablou, Camil Petrescu vine în vizită pentru ea – locuieşte în aceeaşi clădire, astfel încît nu trebuie decît să coboare scările – Ramiro Ortiz se întoarce din Italia cu o icoană pentru Monica. La trei ani, fata este dusă la operă, la Zîna păpuşilor şi, se poate uşor presupune, este răsfăţata tuturor.

Deşi în însemnările din primele Agende Lovinescu îşi numără cuvintele şi-şi cenzurează sentimentele, mai ales pe cele pozitive, aproape tot ce ţine de Monica e închenarat şi dobîndeşte greutate. Luni, 19 noiembrie 1923, primul chenar: “Azi la 9 dimineaţa, după mari dureri, s-a născut Monica”. În după-amiaza aceleiaşi zile criticul primeşte, ca întotdeauna, vizite şi discută literatură, luînd hotărîri imposibil de respectat: “E ultima oară cînd îmi pierd vremea cu astfel de începători fără de talent şe vorba de tînărul Romulus Dianuţ”. Următoarea însemnare despre noul membru al familiei este făcută abia în anul următor, duminică 17 februarie, cînd, “în locul şedinţei XXIV”, are loc botezul Monicăi, la care iau parte 60 de invitaţi. Între ei soţii Rebreanu, Ramiro Ortiz, Camil Petrescu, Felix Aderca, Pica Dona. Trei persoane nu reuşesc să onoreze evenimentul monden, care se substituie celui literar, duminical: Gh. Brăescu, G. Murnu şi Emil Dorian. La 19 noiembrie 1924, zi de “mare viscol”, o altă însemnare închenarată de mîna criticului: “Monica a împlinit un an”. Din acest moment aniversările Monicăi şi, uneori, petrecerile legate de ele sînt însemnate cu stricteţe în notaţiile lui E. Lovinescu.

Anul 1926, al treilea an de viaţă al fetei, este important pentru tată măcar prin două evenimente: după o noapte de insomnie Lovinescu hotărăşte scoaterea noii serii a revistei Sburătorul, care apare în martie, şi începe tipărirea (în tipografia lui Benvenisti) Istoriei literaturii române contemporane. În acelaşi an, în albumul Monicăi sînt scrise primele poezii dedicate ei. Ritualul diferă de la poet la poet: unii citesc mai întîi poemul în cenaclu, apoi îl refac şi abia la urmă îl transcriu în album, alţii, mai inspiraţi, îl scriu pe loc, în buna tradiţie a poeziei ocazionale. Poemele sînt validate prin publicarea în Sburătorul. Verdictul lui Lovinescu este consemnat de obicei în Agende, iar judecata critică nu pare deloc influenţată de subiect: C. Narly scrie pentru Monica o poezie “mediocră” şi o ia înapoi “ca să-i refacă un vers”, Aderca, în schimb, compune stante pede o poezie admirabilă, Mia Frollo aduce cadou o poezie din păcate tot “mediocră”, iar poezia Sandei Movilă pe aceeaşi temă este citită în cenaclu de Lovinescu însuşi, cu mare succes. În iunie 1926, revista Sburătorul publică aproape două pagini de VERSURI PENTRU MONICA semnate de Hortensia Papadat-Bengescu, Felix Aderca, Mia Frollo, Sanda Movilă şi G. Nichita, în martie 1927 apare un poem semnat de Ion Barbu Pentru Monica, iar în aprilie, de Paşte, Gh. Brăescu face aceeaşi dedicaţie la începutul povestirii Ouă roşii. Nu sînt singurii sburătorişti care scriu versuri în albumul fetiţei de trei ani.

Există oare o doză de opotunism în a dedica versuri unui copil care nici nu ştie să citească, dar al cărui tată joacă un important rol în impunerea unui scriitor? Ceea ce astăzi, cînd poezia ocazională a fost aproape definitiv compromisă, poate fi pus sub un semn de întrebare, ţine, în fond, de tradiţia secolului al XIX-lea, cînd versurile de album sînt un joc de societate şi o adevărată probă pe care poeţii sînt obligaţi să o treacă, dacă vor să-şi păstreze bunul renume. Mallarmé rafinează la maximum tradiţia versurilor de album şi a poeziei ocazionale pe care o transcrie pînă şi pe evantaiul doamnelor. Este, desigur cea mai potrivită metaforă pentru zborul uşor, răcoros şi repede trecător al versurilor de circumstanţă. În acest context apar aşadar paginile din Sburătorul. Aderca, Mia Frollo, Sanda Movilă şi G. Nichita scriu poeme perfect înscrise în acest tipar, în care se adresează direct acelui tu mic cu ochi mari şi-i desenează cu delicate premoniţii un posibil destin. «Lumea ai s-o schimbi», scrie Aderca în poezia lui admirabilă, iar Mia Frollo, în poezia ei mediocră, afirmă că «Tîrziu îţi vei aduce aminte / De umbrele ce-n jurul tău au fost». Balada Sandei Movilă întrevede cum «În valea plângerilor» va muri «Basmul îngerilor», dar «Nu-ţi va mai fi frică/ Tu nu vei mai fi fată mică», iar G. Nichita urează şi el, într-un lung poem sufocat de metafore: «Rîsul tău să curgă-n sufletele noastre» şi prevede «Dar şi ţie-ţi rîd dureri pe undeva».

Între asemenea cadouri literare ocazionale, două poezii dobîndesc o greutate aparte şi ies din serie. Prima, scrisă în franceză, îi aparţine Hortensiei Papadat-Bengescu şi este cap de pagină în Sburătorul. Este un poem în proză, cu rime interioare probabil fortuite, în care cinica şi lucida romancieră strînge, în rama unei exclamaţii probabil cu subtext, o enormă rezervă de lirism. Versul care deschide şi închide poemul într-o simetrie a ambiguităţii şi a ironiei ascunse este: «Enfant si délicieusement unique: Monique!». Copilul adorabil de unic al lui Lovinescu este admirat de mama a cinci copii, aşadar adjectivul admiraţiei ar putea avea valoare de numeral, iar comparaţia implicită ar fi în favoarea unicităţii. «Enfant si délicieusement unique: Monique! // - Dire que je t’ai connue quand tu ne fus qu’un souffle à peine – un petit souffle avec des vastes yeux! // -Toute apeurée de vivre, et la vie – par tes yeux éblouis – clamant qu’elle t’avait voulue – dire que je t’ai connue! ş…ţ - Dire que pur te sentir vivre – mon âme attendrie a de ces mouvements, - que sur terre l’on appele divins – et que sans doute chez les Dieux mon “sentir” pour toi doit porter ce nom précieux: humain! Enfant si délicieusement unique: Monique!» Cum nu ştiu să se fi tradus vreodată poemul Hortensiei Papadat-Bengescu, raritate în creaţia ei, propun acum, după mai bine de trei sferturi de veac, mărunta mea contribuţie ocazională, aşadar o traducere aniversară:

«Copilă minunat unícă, Monică!

- Cînd te gîndeşti că te-am văzut pe cînd erai de-abia o răsuflare, nu mai mult – o răsuflare micuţă cu ochi imenşi!

- Înspăimîntată toată de viaţă, iar viaţa – prin ochii tăi uimiţi – strigînd că te dorise – cînd te gîndeşti că te-am văzut atunci !

- Cînd te gîndeşti că ţi-am auzit vocea subţirică, susurînd ca o muzică în surdină – cîntîndu-şi în mine cuvintele mici! Cînd te gîndeşti că te-am iubit din această pricină perfectă – că erai tu această blîndă rază plăpîndă.

- În fiinţa ta gingaşă – am admirat mii de graţii iţindu-se deja cu mare nerăbdare. – Şi pe-ovalul tău pur întreagă frumuseţea celei care vei deveni cîndva.

- Cînd te gîndeşti că pentru a te simţi trăind, inima mea înduioşată are ciudate porniri : pe pămînt sînt numite divine, iar între zei, fără îndoială că “simţămîntul” meu pentru tine ar trebui să poarte acest nume preţios: omenesc! Copilă minunat unícă, Monică!»



Al doilea poem ocazional care iese din serie, cel mai valoros de altfel, îi aparţine lui Ion Barbu. Poetul l-a reluat în volumul Joc secund cu minime transformări, cea mai importantă fiind înlocuirea titlului Pentru Monica (cînd va fi mare) prin Statură, substantiv proteic, cu două ipostaze: statura (inclusiv spirituală) a copilului căruia i se dedică poemul se va transforma în statura celei care va citi, la douăzeci de ani, urarea. Versurile sînt mai cunoscute decît cele ale Hortensiei Papadat-Bengescu: « Să nu prelingă, să nu pice / Viu spiritul, robit în ea, /La azimi albe să-l ridice: /Sfiit pruncia ei trecea. // Sori zilnici, grei, ardeau sub dungă,/ Uşor sunau în răsărit; / Şi nori ce nu ştiau s’ajungă / Şi munţii, câţi va fi-ntâlnit, // Suiau cu iezerii, să cate / La anii falnici, douăzeci. / Vedeau din ceasul ce nu bate / Din timp tăiat cu săbii reci. » Autorul are 32 de ani şi este unul dintre poeţii care-i dau bătăi de cap lui E. Lovinescu. Descifrarea este simplă, cînd ştii dedicaţia: o urare de a-şi spori spiritul (cuvînt de care se cam abuzează în epocă), de a aduna fiecare zi (sorii zilnici, deocamdată puţini, deci uşori) în douăzeci de ani falnici. Urarea lui Barbu nu se împlineşte. În 1943, exact la “anii falnici douăzeci”, lumea se schimbă pentru Monica. În iulie moare E. Lovinescu, războiul e în plină desfăşurare, iar cîţiva ani mai tîrziu, eroina atîtor poeme fuge din ţară, ascunsă sub cărbunii unui vagon de marfă, într-o aventură care ar putea părea scoasă din filmele de război, dacă n-ar ţine de filmul vieţii. Vremea cadourilor şi a poeziei se încheiase. Începea altă istorie.