Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cadoul lui Kundera de Ioana Pârvulescu

Os-o spun fără ocolişuri: cronicile de întâmpinare franceze pe care le-am găsit pe internet la Sărbătoarea neînsemnătăţii de Milan Kundera m-au dezamăgit. După citirea lor, sunt tentată să imit în aceste rânduri procedeul pe care Daniel Arasse îl aplică tablourilor, să fac detectivistică, nu plastică, ci critică, şi s-o pun sub acelaşi titlu: Nu vedeţi nimic. Nu pentru că n-aş fi deloc de acord cu ce s-a spus, nu pentru că n-aş împărtăşi admiraţia comentariilor din Le Monde, L’Express, Le Nouvel Observateur, Libération, Télérama şi de pe bloguri sau de pe site-ul La république des livres (aici am citit textul care mi-a plăcut, poate, cel mai mult, semnat de Pierre Assouline). Cronicarii sunt spirituali, pun lucrurile în context şi se vede că-şi fac bine meseria. Dar n-au timp să zăbovească pe detalii. Vrând-nevrând, traducătorul citeşte cu încetinitorul: petrece mult timp înăuntru în carte şi are astfel ocazia să observe multe, aşa cum şi pentru a înţelege un tablou şi a vedea ce nu văd alţii, trebuie să stai ore-n şir înaintea lui, mai bine zis, în el. Sărbătoarea neînsemnătăţii este un asemenea tablou, cere zăbavă. Iar asta în ciuda faptului că romanul se poate citi în câteva ore şi că titlul lui pare să îndemne la a nu fi luat cu totul în serios.

Ce s-a spus. Ce se vede
După ce, în 2011 i s-a publicat toată opera în ediţie ne varietur, în „Pléiade”, Milan Kundera a devenit un clasic în viaţă. Cum se ştie, puţini autori sunt publicaţi „de leur vivant” în „Bibliothèque de la Pléiade”, care include cele mai importante piese ale patrimoniului cultural mondial, în cele mai îngrijite ediţii. (Ca să folosesc termenii lui Kundera e un strop de nemurire gustată, paradoxal, înainte ca ea să înceapă, o statuie ridicată în timpul vieţii). Nimeni nu se mai aştepta, aşadar, la ceva nou. Însă prozatorul, care nu mai publicase roman de la Ignoranţa (2003), le-a făcut cititorilor o surpriză: şi-a scris al patrulea roman în limba franceză, La fête de l’insignifiance. A apărut mai întâi în traducere italiană, La festa dell’insignificanza, la Adelphi, în 2013, şi abia în 2014 la Gallimard. Unii s-au grăbit să vadă şi în asta un joc, alţii un omagiu adus lui Fellini.
Cartea este, spun cronicarii, o punere în aplicare a teoriilor lui Kundera din Arta romanului şi o reluare a unora din temele lui principale din celelalte romane, cum ar fi Gluma, Lentoarea şi Insuportabila uşurătate a fiinţei. S-a remarcat, de asemenea, că romanul are ceva de sotie, de farsă sau de joc în aer liber, că se petrece în câteva locuri strict delimitate din Paris, că aduce în scenă un număr de prieteni. Însă, atât în privinţa numărului, cât şi a prezentării prietenilor, cronicarii se contrazic: numărul variază între 4 şi 7, iar caracterizarea merge de la a-i socoti greu de distins unul de altul, până la decuparea trăsăturilor fiecăruia. Vârsta prietenilor, cu schepsis, pare să le fi scăpat cu totul recenzenţilor. De pildă, de pe Culturebox aflăm că cei patru prieteni „Par să fie liberi de orice căutare chinuitoare (privilegiul vârstei), trăiesc şi contemplă lumea fără a se lua în serios.”1. Înţelegem de aici că toţi cei patru ar avea aceeaşi vârstă (bătrâni), că sunt cu toţii liberi de orice grijă / căutare, că nu se iau în serios. Câte afirmaţii atâtea inexactităţi, după cum vom vedea.
Se vorbeşte despre construcţia simplă, cu cele 7 părţi cu care autorul ne-a obişnuit din alte romane şi cu urmărirea, pe rând, a câte unui personaj principal. Despre lipsa de intrigă romanescă propriuzisă, despre mişcarea dezordonată a personajelor, despre economia de mijloace literare şi concizia remarcabilă, „nici un cuvânt în plus” şi, nu în ultimul rând, despre partea voit „neserioasă” a cărţii. Se mai subliniază absurdul vieţii, iar una dintre cronici pomeneşte, spre satisfacţia cititorului român, de un Cioran vesel: „un Cioran care, măcar o dată, s-ar fi trezit bine dispus – un Cioran juvenil, zglobiu şi farsor”2. (Trimiterea la Ionesco ar fi fost mai simplă şi mai nimerită.)
Cu titluri sau întorsături de frază care reprezintă în genere variaţiuni pe formulările celebre ale lui Milan Kundera, „Inevitabila neînsemnătate a fiinţei”, „Insuportabila absurditate a existenţei”, „Formidabila uşurătate a lui Kundera”, „Ultimul vals al lui Kundera”, cronicile apărute în Franţa citează, mai toate, ca o concluzie fermă a cărţii, fraza spusă de Ramon (unii îl văd pe acesta ca alter ego al autorului): „Neînsemnătatea, prietene, e esenţa existenţei. E cu noi peste tot şi tot timpul”. Neînsemnătăţii i se opune, în recenzii, ideea bunei dispoziţii pe care o caută explicit personajele lui Kundera şi, desigur, aceasta e promisă în fraza finală şi celui care va citi romanul.
Am făcut destul timp cronică de întâmpinare ca să ştiu că într-o recenzie nu se poate spune totul, cronicarul sacrifică, inevitabil, multe lucruri, chiar dacă le remarcă, iar regulile publicistice presupun o anumită grabă, dacă nu chiar neglijenţă. Este reacţia la cald, cu bunele şi relele ei. Tocmai de aceea îmi permit aici să pun lupa critică pe câteva detalii de conţinut şi de construcţie pe care nu le-am găsit în recenzii. Mărturisesc că lipsa unora dintre ele sau pomenirea lor în treacăt mă surprinde totuşi, pentru că, fără acestea, pare că e vorba de alt roman. Sunt şi personaje importante – toate cele feminine, dar şi cele politice, lăsate complet pe dinafară în comentarii, ca şi cum n-ar exista.
O ultimă remarcă despre primejdia cronicii literare astăzi: ispita internetului face ca, în afară de primul, toate articolele să pară variaţiuni. Ideile de pe coperta a patra trec în prima cronică, iar de acolo sunt nuanţate indefinit. Rareori oamenii îşi asumă riscul de a spune altceva despre o carte.

Ce nu s-a spus. Ce nu s-a văzut la lectura rapidă
Cel dintâi detaliu este al vârstei celor patru prieteni (prieteni între ei, dar şi prieteni ai maestruluicreator), Alain, Ramon, Charles şi Caliban. Nu e lipsit de importanţă, în jocul de înţelesuri al cărţii, că vârsta li se poate calcula numai în funcţie de anul morţii lui Stalin. Există o scenă în roman în care Charles face calculul: el însuşi e născut cu 17 ani după moartea lui Stalin, Alain la 30 de ani distanţă, iar Caliban aproape de el. Ramon e cel mai bătrân, era deja născut în anul morţii lui Stalin. Prietena lui Alain, Madeleine, e născută la 40 de ani după moartea lui Stalin şi are 20 de ani. Cu ocazia asta aflăm (indirect, ca-n jocurile matematice) când se petrece acţiunea: la 60 de ani după moartea lui Stalin, în anul 2013! (Luna e precizată din prima frază: iunie, iar expoziţia Chagall chiar a fost deschisă în acea perioadă la Musée du Luxembourg.) Cartea poate fi, aşadar, un fel special de a sărbători împlinirea a 60 de ani de la moartea lui Stalin, o sărbătoare care e şi ea, azi, a neînsemnătăţii, chiar dacă generaţii întregi au pătimit atâtea când Stalin era încă viu şi puternic. Dar cuvântul sărbătoare apare în carte şi în alte contexte, astfel că, până la urmă, cam tot ce sărbătorim în viaţă este sub semnul derizoriului.
Aşadar: Ramon are peste 60 de ani şi reprezintă vocea omului pe cale de a îmbătrâni, proaspăt pensionar, care-şi trăieşte primele eşecuri sentimentale şi care ştie ceva despre „glumele” Istoriei. Charles, la 43 de ani e maturul, citeşte şi înţelege bine Amintirile lui Hruşciov şi visează la o piesă pentru teatrul de păpuşi. Alain are 30 de ani, e încă tânăr şi foarte preocupat de femei, între care un loc aparte îl ocupă propria mamă, care nu l-a dorit şi l-a părăsit. Iar Caliban, actor fără roluri, cam de aceeaşi vârstă cu Alain, nu e încă aşezat în viaţă şi nici în cultură (Kant şi Stalin îi sunt deopotrivă de străini). De ce e importantă vârsta lor? Pentru că cei patru prieteni ilustrează teoria lui Ramon, a punctelor de observaţie istorice plasate în vârfuri temporale diferite şi care, deci, îi fac pe oameni să nu se înţeleagă cum trebuie între ei, chiar când se referă la acelaşi eveniment: „Oamenii se întâlnesc de-a lungul vieţii, pălăvrăgesc, discută, se ceartă, fără a-şi da seama că se adresează unii altora de la depărtare, fiecare dintr-un punct de observaţie ridicat într-un alt loc al timpului.” Remarci cu privire la lipsa de cultură istorică, filozofică din lumea de azi apar în carte, mai mult constatativ, nu ca judecată de valoare. Dar prietenia şi încrederea fac legătura dintre aceste perspective diferite şi e singura cale de comunicare bună, solidă. Nu întâmplător, într-o frază, se face elogiul prieteniei ca valoare sacră.
Aceşti patru amici sunt legaţi de un maestru, povestitorul, creatorul, păpuşarul. Este personajul absent, a cărui voce din off se aude la câte un început de capitol, dar care are un rol important: aduce în rama actualităţii istoria secolului trecut: cartea lui Hruşciov, Amintiri. Prin ea, de la ea, din ea, se deschide jocul cu trecutul, cu tiranii deveniţi păpuşile noastre, ale tuturor. Ca şi în piesele lui Eugène Ionesco, oamenii istorici sunt marionete spânzurate de sforile istoriei. De aici, metafora care se deschide în roman şi care, uneori, înghite toată cartea: teatrul de păpuşi. Nu e vorba deci de povestire în povestire, ci de teatru în povestire. Sau, mai aproape de Kundera, care a scris o sotie în 1969, e vorba de nişte intermezzo-uri în pauzele acţiunii principale, menite să-i distreze pe spectatori, între acte. De altfel Grădina Luxembourg, unde începe şi se termină acţiunea, avea pe vremuri, gherete de teatru în aer liber. Grădina mai este importantă pentru jocul cu statuile (o parte din istoria Franţei e aici), aşadar cu nemurirea. Perspectiva asupra acesteia este uşor schimbată faţă de precedentele cărţi ale lui Kundera, unde apărea ca o forţă adesea nedreaptă, ironică până la grotesc. De data aceasta nemurirea este îmblânzită, e privită cu calm şi cu mai multă îngăduinţă. Cum ar putea fi altfel, la o celebrare a neînsemnătăţii?
Jocul narativ este, la rândul lui, de o mare fineţe. Ştim cu toţii principiul zen conform căruia bătaia din aripi a unui fluture dintr-un capăt al lumii provoacă o catastrofă la celălalt capăt al ei. Aici lucrurile nu se întâmplă în spaţiu, ci în timp. Bătaia cu pumnul în masă dintr- un capăt al istoriei provoacă efecte în viaţa personajelor din alte planuri temporale, căci totul se leagă în convenţia unei simultaneităţi generale. Pumnul lui Stalin, care se aude pretutindeni în timp, îl face pe Caliban să cadă de pe scaun şi să spargă sticla de armagnac, o trezeşte pe Julie din somn etc. Micuţa pană pe care încearcă s-o prindă La Franck e legată de îngerii din discuţia lui Charles şi Alain, precum şi de „îngerii” căzuţi în Uniunea Sovietică, foştii membri de partid.
Subtilitatea din acest roman merge chiar mai departe, naratorul, ca orice maestru, se mulţumeşte uneori să zâmbească în sine, fără a ţine neapărat să fie înţeles. Astfel e întâlnirea lui Ramon, în parc, cu un adolescent care vinde măşti. Fraza despre vânzătorul de măşti, pentru cititorul român (sau orice neparizian) ambiguă, este o trimitere la o statuie, Le marchand de masques (Vânzătorul de măşti), dată Grădinii Luxembourg la sfârşitul secolului 19, care reprezintă, în bronz, un adolescent în nişte pantaloni scurţi aproape transparenţi (ca şi cum ar fi uzi) şi încălţat în sandale împletite. (În mâna stângă, sus, ţine masca lui Victor Hugo, iar jos, pe soclu, se află, în cerc, încă 8 măşti: Gabriel Fauré, Corot, Barbey d’Aurevilly, Delacroix, Balzac, Dumas-fiul, Hector Berlioz, Jean-Baptiste Carpeaux. Tânărul mai avea în mâna dreaptă alte trei măşti, astăzi pierdute: „nemuritorul Gambetta”, Charles Gounod şi Théodore de Banville.) În textul original apare o ambiguitate voită: se vorbeşte despre un adolescent bronzé, ceea ce înseamnă atât „bronzat” cât şi „din bronz”. Râsul lui Ramon pare un „clin d’oeil” pentru cei care înţeleg sau o dare cu tifla celor care se păcălesc, oricum un joc cu cititorul, pe de o parte, şi, pe de alta, un joc cu feţele sau mai bine zis măştile nemuririi. De aceeaşi natură a unei subtilităţi ultime este stopul care se face roşu când e vorba de interdicţia (nejustificată, consideră Alain) de a-ţi lua viaţa din proprie voinţă. La fel „pakistaneza” – limbă inventată de amorul artei, precum şi punerea faţă-n faţă a Istoriei (lui Stalin) şi a istoriei. Legătura de enorm rafinament dintre explicit şi ascuns este una dintre noutăţile din ultimul roman al lui Kundera.
Cealaltă noutate este tema femininului, care se deschide ca un evantai şi dă naştere celor mai puternice şi mai surprinzătoare idei din carte. Celebra La Franck, greu de ignorat, pare un avatar de azi al preţioaselor ridicole din Molière; Julie şi Madeleine sunt ilustrări ale tinerelor fete în floare din anul 2013 (care umblă cu buricul gol), mama lui Charles, încurcată între măgari şi îngeri este ipostaza maternă sfântă, poetică, ivită parcă dintr-un vers de Francis Jammes, servitoarea portugheză e bunătatea întruchipată, inocenţa caldă. Însă personajul cel mai complex este mama lui Alain, un personaj dublu: real, prezent în memoria fiului printr-o secvenţă îndepărtată, şi imaginar, construit în moduri diferite de acelaşi fiu care-i duce dorul şi o transformă în prezenţă. De aici un paradox: mama îşi ocroteşte copilul chiar şi atunci când îl părăseşte pentru că nu l-a vrut, pentru că nu-i pasă de el. Vocea mamei lui Alain (feminină), se transmite prin intermediul vocii fiului (masculină). Mama lui Alain este aşadar un fel de Diotima a zilelor noastre, care dezvăluie însă adevăruri mult mai dure, iar arborele Evei descris de ea este o imagine dintre cele imposibil de uitat, din patrimoniul imaginilor durabile ale literaturii. La fel scena teribilă a mamei care trece de la moarte la viaţă omorând. Omorând ca să dea viaţă. (Că e o scenă imaginară aflăm abia mai târziu.) În fine, a treia noutate este transcrierea istoriei pentru teatrul de păpuşi, iar toate scenele cu Stalin, Hruşciov, Kalinin şi ceilalţi sunt de un grotesc aflat între sadic şi înduioşător. Nici o secvenţă din acest roman nu se uită.
Sărbătoarea neînsemnătăţii are forţă, ca toate cărţile lui Milan Kundera, şi datorită ideilor care-i formează osatura. Idei uşor de înţeles, dar greu de gândit pentru că îţi arată o faţă nouă a realităţii. Chiar dacă aici ele sunt oferite mai mult în glumă, pentru a sfida o epocă tot mai încruntată şi care a uitat să râdă. Ideea care dă titlul cărţii e aproape testamentară, consolatoare nu numai pentru vreun D’Ardelo (fiind vanitos, plin de el, acesta n-o apreciază), dar pentru toate neîmplinirile şi eşecurile şi crâncenele încercări prin care trece omul. Şi iată cum se naşte aporia neînsemnătăţii: căci într-o lume în care totul e neînsemnat, neînsemnătatea devine singura însemnată. Ideea că Stalin e reprezentant al ideilor filosofice ale lui Schopenhauer, deşi comică prin felul în care ne e servită, nu e deloc oarecare. Ideile „picturale” – îngerii care n-au buric, la fel ca Eva – sunt, de asemenea, uluitor de proaspete. Precum şi simbolul buricului, ca semn al lipsei de individualitate. Îi las cititorului bucuria de a le descoperi singur pe celelalte.

Un roman care merită citit
Sărbătoarea neînsemnătăţii e un roman însemnat, subtil, care adună laolaltă teme esenţiale din scrisul lui Kundera, dar aduce şi multe noutăţi de perspectivă şi noutăţi pur şi simplu. Filtrează viaţa. Filtrare înseamnă aici simplificare, încercare de a esenţializa la maximum în plan filozofic, aşadar, conform propriului principiu, scriitorul practică în el „morala esenţialului”. Milan Kundera nu e şi n-a fost niciodată dintre autorii care să-l măgulească pe cititor, pe contemporanul şi semenul nostru.
Romanul acesta nu pare scris în aşa fel încât să placă sau să facă pe plac. Pare scris ca să te pună pe gânduri. Ceea ce, oricum, ar trebui să ne măgulească. Romanul lui Kundera face elogiul bunei dispoziţii şi e cu râsul în colţul gurii, dar lumina îi vine de la soarele negru al melancoliei. Ca în piesele lui Eugène Ionesco, râsul şi strigătul de disperare se contopesc. Masca pe care o ţine în mână muza comediei are pe faţă un rictus care se confundă uşor cu rictusul măştii pe care o arată publicului muza tragediei. Asta nu le reuşeşte decât celor mai mari.

P.S. I-aş trimite lui Vladimir Putin La fête de l’insignifiance, cu pasajele despre rebotezări şi despre Kalinin şi Kaliningrad (fostul Königsberg) traduse, în caz că nu ştie franceză. Poate l-ar convinge să schimbe totuşi numele oraşului lui Kant.

____________
1 Laurence Houot, „La fête de l’insignifiance”: Milan Kundera sur les hauteurs, Culturebox – Livres, 2
mai 2014. 2 La fête de l’insignifiance, Nathalie Crom, Télérama, 5 apr. 2014

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara