Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cabaret Voltaire - 100 de ani - Marc Dachy în dialog cu Farkas Jenö de ---

Marc Dachy (1952-2015), specialist eminent al dadaismului. A editat opera lui Clément Pansaers, un dadaist prea puţin cunoscut; a tradus şi a publicat textele fundamentale ale lui Kurt Schwitters, Gertrude Stein, John Cage sau Piet Mondrain. A decedat la vârsta de 62 de ani. Din 1975, la numai de 23 de ani, a început să publice, la Bruxelles, revista de avangardă literară şi artistică Luna- Park, pentru care Eugen Ionescu i-a conferit „Prix des créateurs” (1978). Printre lucrările sale fundamentale amintim: Journal du Mouvement Dada 1915-1923 (Marele Premiu al Cărţii de artă, 1990) Tristan Tzara, dompteur des acrobates (1992); Dada au Japon (2002), Dada, la révolte de l’art (2005), Archives Dada / Chronique (2005), Il y a des journalistes partout. De quelques coupures de presse relatives à Tristan Tzara et André Breton (2015). Interviul de faţă s-a născut la Paris, în timpul faimoasei expoziţii DADA din toamna anului 2005. Ne-am văzut în faţa librăriei din Montparnasse. Un bonom deosebit de simpatic, fără urmă de ciudăţenia despre care mi s-a vorbit înainte de a-l întâlni. M-a dus în biroul lui de 3x2 metri, aflat într-o dezordine inimaginabilă, şi mi-a arătat ediţii noi, cărţi rare, documente, scrisori legate de dadaism. Astfel am ajuns în posesia unor lucrări traduse sau editate de el:Merz de Kurt Schwitters (1990), Bar Nicanor de Clément Pansaers, mai multe exemplare din Luna-Park şi cele două cărţi despre Dada, apărute în 2005. Interviul de faţă aşteaptă de zece ani într-un fişier să fie publicat. Autorul spunea: să mai aşteptăm puţin. El a considerat interviul, probabil, prea direct, pe alocuri prea dur. Însă, într-un admirabil auto-interviu, intitulat Apologie du Canac survivant din revista Plein chant (1988), el afirmase aproape aceleaşi lucruri. Iată că acum, exact la o sută de ani de la întemeierea Cabaretului Voltaire la Zürich (în februarie 1916), după decesul lui Marc Dachy, intervenit în octombrie 2015, am decis să public pentru prima dată acest interviu, ca un omagiu adus acestui om de o imensă cultură, care a avut curajul, aproape demenţ ial, să nu se supună mainstream- ului epocii. (F.J.)

Farkas J.: În toamna lui 2005, DADA a revenit cu forţă în viaţa artistică parisiană. Se văd peste tot afişele expoziţiei*, librăriile etalează lucrările despre mişcarea DADA, printre care se află multe titluri noi, precum şi reeditări ale unor studii fundamentale. Cu această ocazie aţi publicat numeroase articole în reviste, şi două lucrări importante, despre care se vorbeşte mult în presă.

M. Dachy: Cartea intitulată «Dada, la révolte de l’art» (Découvertes Gallimard) este o prezentare sintetică, cu multe reproduceri, a mişcării Dada în lume, într-o colecţie ideală pentru acest gen de studii. Ea s-a tipărit în Statele Unite (Abrams) şi în Marea Britanie (Thames and Hudson) şi este în curs de apariţie în Japonia, unde în vara trecută am organizat o mică expoziţie, în care am pus în paralel activitatea lui Murayama, dadaist japonez, cu cea a lui Kurt Schwitters, inventatorul conceptului complex de Merz în sfera de acţiune a dadaismului. A doua lucrare, Archives Dada / Chronique, este un volum de şase sute de pagini, mai puţin spectaculos, dar mai ambiţios. Am vrut să aduc la cunoştinţa cititorilor francezi toate sursele mele de istoric al artei, din toate limbile. Este o istorie a mişcării Dada prin istorisirile artiştilor dadaişti. Este o arhivă (cu lucruri în mare parte inedite sau cu totul de negăsit), una dintre cele mai complete despre mişcarea Dada. Astfel cititorul poate retrăi epoca Dada cu ajutorul manifestelor, al declaraţiilor teoretice, al rememorărilor şi convorbirilor.

Interesul faţă de Dada şi faţă de avangardă are vreo tangenţă cu viaţa dumneavoastră privată? Cum aţi început să studiaţi dadaismul?

Foarte normal. Teritoriul mişcărilor de avangardă trebuie pur şi simplu descoperit şi, odată ce avansezi, trebuie să-l acoperi pas cu pas şi să-ţi faci cu mare grijă o hartă, asemenea primilor exploratori. De atunci tot descopăr lucruri noi. Ideea cărţii Archives Dada, mi-a venit, fără îndoială, citind splendida lucrare a lui Motherwell, Dada Painters and Poets (publicată New York, la Editura Wittenborn, în 1951), care lipsea dureros din spaţiul francez. În cei cincizeci de ani următori au fost publicate nenumărate lucrări, de exemplu o ediţie germană, cu totul deosebită, a textelor lui Schwitters; deci se putea face mai bine, mai mult decât a făcut Motherwell, în 1951. Nu am vrut să fac o antologie a unor texte deja publicate, cum a procedat Motherwell, ci să oglindesc cercetările în curs. De aici vine cuvântul archives (lucruri nepublicate, prin definiţie), ceea ce presupune o serie de documente inedite. Iar de atunci această idee şi-a urmat cursul spre finalizare. Am creat o mică firmă cu câţiva prieteni fideli, ca Monique Fong, pentru traducerile din engleză, şi Corinne Graber pentru cele din germană.
Dar partea importantă a muncii s-a făcut timp de douăzeci de ani prin descoperiri norocoase, răzleţe. Când am publicat în 1994 o scriere inedită valoroasă a lui Aragon (Projet d’histoire littéraire contemporaine, 1923), când am descoperit în 1959 interviul lui Edouard Roditi cu Hannah Höch, sau convorbirea, din 1982, între Marcel Janco şi Francis Naumann, la fel ca amintirile lui Ben Hecht, cu fiecare etapă m-am simţit mai aproape de finalizarea acestei cărţi utopice. Găsind multe articole şi mărturii, totul a început să se ordoneze, să-şi afle locul la fel cum se întâmplă în viaţă.

Prezentaţi dadaismul ca o revoluţie absolută, ca o încercare de sustragere din starea de nebunie din epoca respectivă, ca un refuz al distrugerii apropiate a artei, cu preferinţă pentru „o artă plus artă”.

Prin artă plus artă (e formula lui Tzara) trebuie să înţelegem o artă mai intensă, mai exigentă, mai radicală. Formularea mi se pare foarte reuşită: artă plus artă. În contextul din care este extrasă această expresie, Tzara a încercat să dea un răspuns la conceptul de distrugere, de nimicire a artei şi, foarte semnificativ, să apere arta faţă de interpretările negative şi demoralizatoare la adresa dadaismului, atunci când acesta nu era conceput decât ca negare. Însă operele dadaiştilor arată că, dacă ele servesc distrugerea, această distrugere este un moment al construcţiei. Prin revoluţie absolută, înţeleg distanţa pe care Tzara a luat-o faţă de epoca sa, un fel de linie de apărare, un moment cvasi-budist în care el vorbeşte de indiferenţa absolută, şi nu o revoluţie ca un proiect, ci ca o expectativă.

Afirmaţi că „Dada a produs realul, a creat viaţa şi a găsit arme chiar în viaţă de zi cu zi”. Este adevărat?

Fără îndoială. Pentru că Dada este o stare de criză şi de urgentare a abstracţiei, un refuz al modernităţii, şi pentru că Dada constituie valoarea salvatoare de referinţă de fiecare dată când arta devine un produs alienat, de consum, de fiecare dată când arta ezită să exprime un protest.

Dadaismul rămâne una din mişcările cele mai importante de avangardă pentru că este aproape mereu de actualitate.

Cele afirmate de mişcarea Dada niciodată nu au fost atât de actuale ca acum. Dadaiştii şi-au exprimat, chiar de la început, ideea că maniera în care lumea înaintează pe calea civilizaţiei este o glumă sinistră; că a fost manipulat creierul oamenilor; că individului i s-a luat dreptul la o gândire proprie; că limbajul a devenit un instrument pentru a-l obliga pe individ să se supună; că el trebuie să devină din nou expresia manifestărilor personale şi creatoare; că omul trebuie să sfideze comunitatea; că arta este o armă pentru eliberarea gândirii şi a individului. Aceste idei sunt mai actuale ca niciodată, cu atât mai mult cu cât omul nu mai poate stăpâni acest galop demenţial al lumii care înaintează pentru a se da cu capul de perete. La fel ca în 1914-1918. Astfel dadaismul este mai necesar ca oricând, deoarece ne învaţă că trebuie să ne revoltăm şi că revolta este un lucru frumos şi salvator. [...]

După părerea Dumneavoastră, dadaismul din Ungaria ar fi meritat o sală aparte în cadrul expoziţiei DADA de la Centrul Georges Pompidou cu personalităţi, ca L. Kassák, L. Moholy- Nagy, M. Breuer, von Laban coregrafdansator, Sándor Barta, Béla Uitz, Emil Szittya?

Aveţi dreptate. Deşi Kassák** este prezent în catalog, este prea puţin. Kassák este un artist sugestiv, care m-a pasionat întotdeauna, ca personaj şi apoi ca editor de excepţie al revistei „MA”. Eu l-am pus în valoare pentru operele sale dadaiste, dar şi pentru replica lui foarte elegantă la atacurile lui Béla Kun. Mă întrebaţi care este părerea mea? Când lumea vorbea de exhaustivitatea acestei expoziţii, să nu zic de marea ei cuprindere, ea s-a dovedit incompletă. Sunt cu atât mai sensibil la această chestiune cu cât, după părerea mea, pentru înţelegerea dadaismului legătura cu Europa de Est este mai evidentă şi mai lămuritoare decât versiunea lui parisiană.

În acest catalog al expoziţiei DADA, cel mai important de la crearea Centrului Pompidou, referinţele la lucrările Dumneavoastră lipsesc de multe ori. Cum vă explicaţi o asemenea atitudine?

Consider acest lucru ca o formă de recunoaştere, ce-i drept, foarte ciudată. Aparent, autoritatea firească a lucrărilor mele nu este expusă riscului de a o spori printr-o asemenea formă de recunoaştere. Cei care au procedat în acest fel renunţă la o oarecare crediblitate ştiinţifică şi la o serie de informaţii utile. Închipuiţivă că nu îmi face plăcere (fără ceartă şi fără iritare) să răsfoiesc cu atenţie acest catalog, pentru că la fiecare pas văd prea multe lacune sau greşeli supărătoare. Şi mai puţin m-am gândit să verific dacă referinţele normale la lucrările mele lipsesc sistematic, ceea ce ar fi de interpretat, sau doar în mod întâmplător. Dar când văd o notiţă despre un important matineu MERZ la Hanovra, care nu face referinţă la textul lui Schwitters despre acest matineu, text pe care l-am publicat în franceză (Schwitters, Merz, ed. Champ Libre / Gérard Lebovici, 1990), deci acum cincisprezece ani, mă gândesc că autorul îşi bate joc de cititori, căci nu le vorbeşte despre o sursă capitală, de însuşi Schwitters, ceea ce devine ridicol. În acest caz, autorul acestei scurte note este o studentă a unui profesor care s-a emoţionat când a văzut că mi s-a încredinţat să fac expoziţia Schwitters la Centrul Pompidou, în 1994, şi care a făcut presiuni să o facă el în locul meu. Personajul, fiind de dreapta, nu e prea agreat de colegii săi, şi e cunoscut pentru tertipurile pe care le face. Relaţiile sale de amiciţie cu Chirac nu i-au afectat prea mult cariera, ci doar reputaţia. Şi, bineînţeles, se găsesc studenţi cu coloana vertebrală mai mobilă, care ştiu ce trebuie citat şi ce nu, pentru a reuşi. Vă mărturisesc că toate acestea sunt la un nivel destul de scăzut, dar totuşi merită să fie relatate, pentru că, mă întreb, ce rămâne în aceste condiţii din corectitudinea ştiinţifică? Se poate afirma că, văzându-i pe aceşti oameni – gen deloc amuzant, dacă înţelegeţi ce vreau să spun – şi gândindu-ne la eleganţa şi la umorul lui Kurt Schwitters, nivelul scade cu siguranţă. Cu atât mai important este că Editura Champ Libre a publicat în 1990, deschizând căi noi, o carte de cinci sute de pagini a lui Kurt Schwitters. Oamenii înţelepţi o cunosc.

Scrieţi despre cartea lui Moholy-Nagy „Vision in Motion” că este „o lucrare majoră şi testamentară”. Cum vedeţi rolul său în istoria avangardelor dintre cele două Războaie Mondiale?

Pentru DADA, Moholy nu este o figură centrală ca Tristan Tzara, dar poate fi considerat deosebit de fertil în avangardă, iar operele sale oglindesc o perioadă revelatoare a dadaismului. Mai multe expoziţii importante au fost consacrate lui Moholy-Nagy, iar eu am expus, în cadrul Bienalei de artă modernă din Lyon (sub titlul Et tous ils changent le monde,1993) o fabuloasă montare de culise pentru scenă având ca titlu Modulateur espace lumière a lui Moholy-Nagy. În catalogul acestei expoziţii am dat un extras din „Vision in Motion”, carte fundamentală publicată la puţin timp după decesul său. Unii zic că Moholy- Nagy ar fi un artist de mâna a doua. Ceea ce mi se pare o judecată brutală. Pentru mine cartea-testament „Vision in Motion” (1947) este o minune, o sursă de cunoştinţe şi de sensibilitate, impecabilă în judecăţi; o carte majoră despre mişcările de avangardă într-un moment crucial, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Moholy este un mare artist. Fără să mai vorbim de revista „MA”, de Bauhaus şi de colecţia de cărţi de la Bauhaus.

În cartea Dumneavoastră Tristan Tzara dompteur des acrobates (l’Échoppe, 1992) publicaţi o relatare despre Tristan Tzara, semnată de ungurul Emil Szittya, mai puţin cunoscut chiar şi de confraţii săi din Ungaria.

Nu ştiu, zău, dacă acest document este atât de important. Este o mărturie a unui ins care l-a cunoscut pe Tzara la Zürich, care este marcat de o oarecare invidie. Tzara a fost câteodată victima unor asemenea invidii, din cauza precocităţii sale. Dar este o mărturie ciudată, în care Tzara este prezentat ca un tinerel în pantaloni scurţi, pe cale de a descoperi literatura. Am publicat acest material într-o cărticică intitulată Tristan Tzara dompteur des acrobates, formulă ce vine din „Chronique zurichoise” a lui Tristan Tzara.

(Convorbire inedită din 2005/2006, Paris-Budapesta)

____________
*Expoziţia DADA, organizată la Paris de Centrul Georges Pompidou şi de National Gallery of Art de Washington, între 5 octombrie 2005 şi 9 ianuarie 2006.
** Carole Benaiteau: La Hongrie, Lajos Kassák MA, în Catalogue DADA, Éditions du Centre Pompidou, Paris, 2005, pp. 500-503.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara