Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Ca pasărea Phoenix de Liana Tugearu

Vitalitatea dansului contemporan de la noi, nedezminţită de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, se recunoaşte şi prin faptul că acesta nu se lasă copleşit de vicisitudini. Când dispare un sediu, apare un altul.

Când unul este în amorţire – precum Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, fără sală de spectacol de un an –, apare un alt locşor care se deschide creatorilor acestui domeniu coregrafic, care reînvie ca pasărea Phoenix din propria ei cenuşă.
Aşa a apărut în această primăvară CARTIERUL DE DANS, găzduit la Sediul UNESCO pentru tineret, chiar în mijlocul târgului, pe Bulevardul Magheru. Apariţia lui este rezultatul unui program curatorial non profit, iniţiat de Asociaţia Secţia de Coregrafie, pusă pe picioare de trei tineri dansatori şi coregrafi Vlad Merariu, Simona Deaconescu şi Sandra Mavhima, toţi trei licenţiaţi ai UNATC secţia Coregrafie şi actualmente masteranzi la aceeaşi universitate sau la altele. Numele lui Vlad Merariu l-am pomenit prima oară în toamnă, când a semnat coregrafia spectacolului caritabil Requiem. Nu ştii nimic despre mine, pentru partea concepută împreună cu Răzvan Mazilu şi interpretată de acesta din urmă. Până la acea dată, într-adevăr, nu ştiam nimic despre Vlad Morariu, dar acea coregrafie îl recomanda drept un creator inspirat. Despre Sandra Mavhima am scris nu de mult în paginile României literare, când şi-a lansat remarcabilul scurtmetraj de dans contemporan Collective Identity. Rămâne să mai aflu câte ceva şi despre Simona Deaconescu, pentru care, oricum, premiul pentru coregrafie primit în cadrul Galei Absolvenţilor UNATC, ca şi alte activităţi din teatre sunt o bună recomandare. De astă dată, însă, nu este vorba despre propria lor creaţie. Înfăptuirea lor este un act de generozitate, care vădeşte şi o viziune clară asupra nevoilor acute ale breslei. Deja, două spectacole prezentate anterior în cadrul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, consemnate în paginile acestei reviste, (anti)aging şi Dance a playful body, au reînviat, cum spuneam mai sus, ca pasărea Phoenix, în cadrul oferit de CARTIERUL DE DANS. Sala de spectacol este modestă ca spaţiu şi ca dotări, dar nu inadecvată pentru formele de dans contemporan cameral, cu unul, doi sau trei interpreţi.
În noul spaţiu oferit dansului am văzut şi două lucrări noi. În acest program cultural gestionat de tineri, şi-a găsit locul potrivit şi o profesoara a lor, Valentina de Piante, nu singură, ci împreună cu una dintre cele mai dotate eleve ale ei, Timea Kovacs. Împreună au prezentat piesa The thing doesn’t touch me. De fapt, era o nouă variantă a unei lucrări pe care o urmărisem prima oară în cadrul eXplore dance festival-ului de anul trecut. Partitura coregrafică de maximă greutate a reprezentat-o, ca şi în prima variantă, dansul lui Timea Kovacs, chiar dacă, de astă dată, în locul desenului unduitor, corpul dansatoarei a folosit preponderent linii frânte, pornite din toate încheieturile braţelor şi picioarelor, care, precum nişte crengi, se frângeau, se deschideau, propulsau corpul de la pământ. Prin contrast, mişcările Valentinei de Piante erau lejere, uşor plutite, desfăşurate numai pe verticală. Lucrarea, în ansamblul ei, nu a fost construită în jurul unui scenariu, ci s-a dorit a fi un moment de experiment prin mişcare, care să scoată la suprafaţă experienţe anterioare, depozitate în corpul fiecărui interpret. Fragmentele însăilate astfel, lăsau să se citească mai greu partea teoretică, recognoscibilă doar în unele momente care sugerau mişcări dintr-un stadiu de evoluţie anterior apariţiei speciei umane. Forţa şi energia lăuntrică ce ieşeau la suprafaţă prin bucuria mişcării, se transmiteau însă integral privitorului. Latura emoţională a fost pusă în valoare şi de vocea Valentinei de Piante, prin sunete prelungite, care creau atmosferă şi ne purtau parcă într-un trecut îndepărtat. Această asociere a vocii cu mişcarea întregului corp am întâlnit-o prima oară la George Appaix, pusă în valoare de compania sa, La Liseuse, şi predată şi dansatorilor români care au participat la atelierul ţinut de el la Bucureşti în primăvara lui 1992. Dar vocea şi mişcarea nu evoluau în paralel, ca la Valentina de Piante, ci împreună. Vocea, rezultat al vibraţiilor coardelor vocale, nu era separată de mişcarea întregului trup şi, în consecinţă, ea nu trăia separat. Şoptind, şuierând, râzând, dansatorii se mişcau în concordanţă cu propriile lor emisii vocale. Dacă nu aceasta a fost calea în cazul spectacolului conceput de Valentina de Piante, ne-a fost dat, în schimb, să auzim un fapt plin de semnificaţii pentru evoluţia dansului contemporan din momentul actual. La discuţiile purtate cu publicul după spectacol, interpreta Timea Kovacs a mărturisit că ea suferă când dansatorii de dans contemporan se refugiază numai în lumea conceptelor, evacuând emoţia din creaţiile lor. Sunt nişte ani buni de când aşteptăm să auzim asemenea cuvinte, pentru a ne putea bucura deplin de o firească întregire, proprie unor creaţii autentice.
O premieră deplină a fost spectacolul Corp bazar, interpretat de aceeaşi Timea Kovacs şi de colegele ei Catrinel Catană şi Andreea Belu. Şi în acest caz, doar Andreea Belu era o interpretă pe care o întâlneam pentru prima oară, căci nu numai pe Timeea Covaci o urmărisem anterior ci şi pe Catrinel Catană, care în primăvara trecută participase ală- turi de Cosmin Manolescu la spectacolul- instalaţie pentru o cameră de hotel Camera 1306 (I Am Myself). Spectacolul celor trei dansatoare a fost o încercare de întâlnire şi de stabilire a unor contacte între modalităţi deosebite de exprimare prin mişcare. Trei trupuri cu limbaje diferite, alăturate, într-adevăr, ca într-un bazar: un corp abandonat freneziei, un corp concentrat ca într-un fel de meditaţie, în care mişcarea fiecărui deget avea semnificaţia ei şi un corp încărcat de o energie perfect stăpânită şi controlată. S-au succedat partituri solistice, în limbaje specifice fiecăreia dintre interprete, apoi încercări de stabilire a unor contacte între perechi de corpuri şi, mai rar, trei corpuri vibrând la unison. Distanţa între formele proprii de exprimare, adică distanţa dintre sensibilităţi şi viziuni deosebite, se putea transla sau traduce – aşa cum teoretic îşi doresc cele trei interprete – şi în plan social. Compoziţia lor, privită în ansamblu, poate fi socotită o metaforă dansată a distanţelor care ne separă, şi uneori ne despart violent, în planul concepţiilor şi sensibilităţilor, dacă nu chiar individual, cel puţin în grupuri distincte, deşi aparţinem cu toţii aceleiaşi societăţi.
Dincolo de împlinirea deplină sau doar parţială a unor momente coregrafice, ceea ce este esenţial de reţinut din spectacolele prezentate în cadrul CARTIERULUI DE DANS este profunzimea întrebărilor care îi frământă pe creatori cât şi răspunsurile lor, concretizate exclusiv prin mijloacele proprii expresiei corporale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara