Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Bunii şi răii de Ioana Pârvulescu


La vîrsta cînd umblă prin cameră repejor şi caraghios ca pinguinii, diletanţi entuziaşti în explorarea spaţiului şi profani în răsfoirea cărţii cu pagini tari, copiii află deja că există "buni" şi "răi". Atîta timp cît e acolo o voce care să le povestească, au sentimentul obscur că totul e cum trebuie să fie, pentru că răii dispar de la sine în preajma bunilor şi lumea reintră totdeauna în ordine cu un minut înainte de culcare. Cînd ajung să citească singuri, pe litere şi silabe, ştiu că bunii primesc cadou palate, fete rupte din soare şi împărăţii întinse, iar răii primesc un buzdugan în cap, picat din înaltul cerului, sau sînt legaţi, împreună cu un sac de nuci, de un cal şi, de cîte ori cade o nucă, mai cade cîte o bucată din răul cu care sînt umpluţi, întocmai ca sacii, toţi răii.
            
Urmează cititul cursiv şi cărţile de aventuri. Aici impresiile copilăriei sînt întărite: afli că există "istoric" numai două tipuri de oameni: bunii şi răii. Afli că niciodată răii nu devin buni şi nici invers. Cei buni au un singur defect: sînt totdeauna prea generoşi cu răii, le permit prea multe şi îi lasă să profite de pe urma îngăduinţei lor, deşi au atîtea prilejuri să scape de ei o dată pentru totdeauna. Old Shatterhand, puternic şi drept, se lasă batjocorit mult timp, înainte ca un pumn de-al său de trăsnet să-l doboare, fără alte formalităţi, pe adversarul ticălos. Winnetou, mult prea nobil şi milos, îşi pierde şi el răbdarea pînă la urmă şi trage de la distanţă, cu celebra lui puşcă de argint, un glonte prin ambii genunchi ai căpeteniei răilor. D’Artagnan, cam stîngaci la intrarea precipitată în viaţă, în Paris şi în luptele de la Curte, ajunge expert în înfruntarea şi lichidarea unor batalioane întregi de răi. O nelinişte se strecoară totuşi în mintea adolescentului pus pe fapte mari, căci un rău ca Richelieu trăieşte foarte mult şi, cînd moare, unul mai rău şi mai meschin îi ia locul, încît nici nu mai ai cu cine să te baţi.
           
Dostoievski încurcă însă de tot lucrurile şi, o dată cu citirea lui, începe îndoiala. Nu mai există buni şi răi, ci amestecaţi. Pedeapsa, la rîndul ei, nu e întotdeauna pe deplin meritată şi nu are nimic din francheţea pumnului dat de Old Shatterhand, ci e mai degrabă ciudată şi defazată, dacă nu complet nedreaptă. Eroarea judiciară este posibilă. Nici nu mai ştii cu siguranţă cine trebuie să învingă şi în ce mod. Oricum, nu mai poţi fi liniştit că, măcar cu întîrziere, binele învinge şi lumea e în ordine.
           
Pînă aici lucrurile sînt ştiute şi mulţi au spus-o deja răspicat: omul nu e ca în Dumas, ci ca în Dostoievski. Şi dacă e o mare păcăleală? Zi de zi îţi dai seama că, de fapt, în aventura acestei lumi, unii sînt buni şi alţii sînt răi, exact ca-n romanele de capă şi spadă şi chiar tertipurile pe care le folosesc sînt aceleaşi. Concluzia ar trebui refolmulată aşa: omul e ca în Dumas, dar pedeapsa şi răsplata sînt, în imediat, ca-n Dostoievski. Nu e de mirare că bătrînul Maiorescu nu mai citea (prin compensaţie) decît cărţi care se termină cu bine.

P.S. Mulţumesc, domnule Teofil Răchiţeanu, pentru carte şi scrisoare. M-au interesat amîndouă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara