Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Buna dispoziţie a realismului socialist de Petre Tănăsoaica

Desigur, mi-ar fi plăcut şi mai mult expoziţia de la Muzeul de Artă din Cluj, „Sens interzis”, dacă s-ar fi făcut mai ales cu exponate ale artiştilor locali, aici existând o şcoală absolut remarcabilă care a distribuit în România – cum ar fi în Timişoara, de exemplu – absolvenţi ce au declanşat şi au impus culturii naţionale direcţii şi curente, unele dintre ele cu efect de foarte mare intensitate, până în zilele noastre.

În fine, din altă perspectivă, prezenţa cu lucrări a unor artişti, din Bucureşti mai ales, cum, este cazul Getei Brătescu, al lui Ion Bitzan sau al Wandei Mihuleac, poate să dea expunerilor un caracter de cuprindere mai larg şi în acelaşi timp o punere în context a unor strategii de ieşire de sub controlul ideologic în epoca totalitarismului comunist, căci despre asta este vorba în această expoziţie, fără a transforma acest lucru în protest. Am ţinut să precizez acest aspect al problemei pentru că, la fel ca în literatură, ieşirile rare, cu subînţeles, de sub comandamentul ideologic nu se făceau decât prin criptarea simbolică a unor pasaje de discurs greu identificabile de ochiul comun. Astfel, de pe acest aliniament, titlul expoziţiei de grafică de la Muzeul de Artă din Cluj îşi capătă şi justificarea. Înainte de a intra în substanţa acestui discurs curatorial, ar trebui să mai precizez că neutralizându- l prin decontextualizarea sa istorică, plăcerea privitorului s-ar plasa pe graniţa uimirii, aşa cum presupun că au fost (şi sunt!) cei care au descoperit şi descoperă frescele antice din Valea Nilului! Nu mă aştept, evident, ca această afirmaţie, exagerată într-un fel, să fie primită cu simpatie, ci doar cer îngăduinţa celor care se grăbesc să suspende o astfel de lectură să-şi imagineze că ţăranul care scurma cu plugul malul Nilului, pentru a arunca sămânţa în brazdă, cu gândul la recolta viitoare, cel care secera grâul în altă secvenţă şi aşa mai departe, scenă cu scenă, nu cred că impune o judecată ideologică, legată de relaţiile sociale, cât transmit emoţia întâlnirii în plan estetic cu un trecut care se obiectivează dezideologizat sub ochii noştri!

În mare parte exact asta se întâmplă în laboratorul de creaţie al curatorului Dan Breaz, care, timp de câţiva ani, a triat cele 131 de lucrări din expoziţia de acum dintr-o masă de aproape 14 mii de lucrări aflate în patrimoniul muzeului. Provenienţa acestora, în perioada comunistă – în expoziţia de la Muzeul de Artă din Cluj sunt scoase lucrări din perioada 1960-1994 – a fost una oficială, cum se făcea atunci, prin repartiţie către unităţile muzeale din teritoriu de la Oficiul de Expoziţii! Ceea ce îşi doreşte în primul rând Dan Breaz, tânărul şi inteligentul curator al expoziţiei „Sens interzis” de la aceasta este să producă dovezile că arta românească, aici prin grafica de şevalet, a reluat în perioada din care îşi extrage probele, contactul cu arta internaţională, că artiştii românii, deşi supravegheaţi de cenzorii momentului, au căutat să ardă etapele parcurse de arta occidentală în perioada închiderii totale din deceniul dogmatic într-o manieră care-i diferenţiază şi-i apropie în acelaşi timp de contemporaneitatea… de după Cortina de Fier! Iniţial, mărturiseşte Dan Breaz, în catalogul expoziţiei, intenţia sa a fost să urmărească, pe parcursul construirii discursului curatorial, dialogul artistului cu Puterea, dar pe măsură ce avansa în cercetarea sa a constatat că, printr-un proces de valorizare critică a realităţii de câtre artişti, treptat s-a ajuns la eliminarea tematicii oficiale şi la construirea premiselor pentru arta contemporană. Sigur că ne punem întrebarea, dacă ar fi să ne luăm după judecăţile altor critici de artă, în ce măsură ceea ce intra pe cale oficială în muzeele din România era artă aşazis oficială! Cu eleganţă, Dan Breaz găseşte un răspuns care ar putea fi agreat, lipsit de excesul şi radicalismul unor opinii postdecembriste, că, deşi n-a curs sânge eroic pe pânzele artiştilor, au fost câţiva care au găsit calea de a ucide impunerile oficiale, trecând realismul socialist prin necruţătorul stilet al gândirii libere de orice fel de prejudecăţi; cu umor, unele ipostaze din galeria Muzeului de Artă din Cluj se află pe graniţa îngustă dintre caricatură şi fabulă, compromisul cu sistemul, pe care-l sesizezi, orice s-ar spune, peste tot, pare suportabil! Ar fi interesant de aflat, evident, în cazul în care Dan Breaz şi-ar duce cercetarea mai departe, dacă lucrările asupra cărora s-a oprit el au mai fost expuse vreodată, ori au luat calea depozitelor încă de la achiziţionare. Pentru că, în situaţ ia că nu au mai fost expuse – mă rog, chiar în alt context şi în altă vecinătate – se deschide perspectiva unei clandestinităţi aproape oficiale a acestora în muzeul de la Cluj.

Acceptând toate subiectivităţile curatorului, în sensul în care nu putem nici măcar să ne imaginăm ce materie a trebuit să elimine pentru a ajunge la soluţia discursului de faţă, tehnica prezentării câtorva artişti, cu mai multe lucrări, face posibilă şi o privire obiectivă asupra valorii acestora. De altfel, în catalogul care însoţeşte expoziţia regăsim şi scurte note despre ei, cu suficiente elemente, totuşi, ca să ne putem face o idee cât de cât asupra personalităţilor prezente în expoziţie, mai ales despre acei artişti care au rămas cumva în umbră, ori pur şi simplu numele unora dintre ei nu mai spun nimic astăzi, decât poate celor câţiva cunoscători care au studiat/ studiază epoca. Evident că mi-aş fi dorit să găsesc, dincolo de discursul introductiv, câteva repere bibliografice suplimentare – s-ar fi impus mai ales la acei artişti care au marcat cu prezenţa lor în arta românească direcţii şi reacţii – care să treacă dincolo de convenţia rece a dicţionarului! În orice caz, întregul demers curatorial este de luat în seamă. Este un spectacol din care putem culege câteva secvenţe de-a dreptul memorabile, cum este, de exemplu, Revoluţia lui Marcel Chirnoagă, în care pumnul şi palma muncitorului te avertizează ameninţător că nu este chiar bine să te apropii de Lenin, care zâmbeşte maliţios dintr-un portret. Pe traseul deschis de acest clip... publicitar al Noii Orânduiri se plasează Zeu cel Bun, a cărui aureolă numismatică, la vedere, te avertizează că totul se plăteşte. Şi atunci, ca şi acum, pădurile se încolonează, ca într-o lucrare de Ala Jalea Popa, gata să treacă, la ordin parcă, linia roşie, de demarcaţie, cuminţi pe atunci şi fără ca cineva să le ia apărarea, în oraşul unde vor ajunge, în cel mai bun caz, cutii de rezonanţă ale electronicii muzicale. Aceeaşi Ala Jalea Popa, amintind parcă de Magritte, deschide în noapte fereastra de la Odaia Maestrului ca să înflorească trandafirii; e o noapte de carbon în care în zi e numai casa cu fereastra deschisă de la odaia acestuia, singura luminată, de altfel, incendiind ca o speranţă întunericul de nepătruns.

Într-o cu totul altă tonalitate se plasează, în discursul curatorial, lucrările semnate de Clarette Wachtel, care, cel puţin tehnic, abordează două modalităţi de lucru ca să strice buna dispoziţie a realismului socialist! Vă amintiţi cu siguranţă o lucrare semnată de Pablo Picasso şi intitulată Lăutarii şi pe care indiferent cine o priveşte şi a câta oară este imposibil să nu zâmbească măcar sau să izbucnească în râs, într-atât de mare este veselia întipărită pe faţa lor, încât devine pur şi simplu contaminantă. Ei bine, deşi paleta coloristică este foarte veselă în lucrarea sa, Artiştii amatori ai Clarettei transmit o copleşitoare tristeţe! În altă parte, bucuria întâlnirii cu marele peşte din Crescătoria de crapi, pentru că interferenţa sonoră a valurilor poate deschide strălucitoare curcubee, este radiată de linia cenuşie, aproape insignifiantă, a şirului de pescari, desenată din creion, de pe mal. Nu numai că se pune problema libertăţii într-o captivitate… productivă, dar şi pescuitul îşi pierde orice sens în contrastul cromatic propus de artistă. Premonitorii întâmplărilor din ’89 sunt apoi lucrările Getei Brătescu, datate chiar cu anul Revoluţiei. Aşadar, Pasărea Bird măsoară mai întâi Timpul aşteptării, într-o îngândurare rău prevestitoare, apoi pe cel al mascaradei, când ia însemnele vestimentare ale prefăcătoriei claunereşti, ca să poată trece în altă secvenţă prin timpul oracular către moarte.

Cum se vedea lumea aceea prin care ne trece foarte tânărul curator Dan Breaz (semnează dr., N.B.) din perspectiva cuiva care n-a trăit-o biologic? Fiind dumnealui foarte tânăr cred că se vede exact aşa cum se duce discursul său, din artist în artist, din lucrare în lucrare; şi dacă citim cu precizie ceea ce la timpul constituirii lor lucrările păreau să încifreze fabulatoriu şi mesajul rămâne proaspăt, emoţionant chiar pe alocuri, traversarea deşertului ideologic a fost posibilă pentru că ironia, umorul, comentariul subtil s-au insinuat printre instrumentele artei, validând incredibilele experimente de atunci. Pe spatele unui pachet de şapte pătrate roşii mişcate, Roman Cotoşman a scris Vid ritmic ! E suprema definiţie a unui experiment social care părea să nu se mai încheie niciodată şi nu întâmplă tor cu acestea îşi încheie şi Dan Breaz cercetarea sa prin depozitele de artă contemporană ale Muzeului din Cluj! Ar mai fi câteva zile până la închiderea expoziţiei…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara