Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Bujor Nedelcovici: „Eu am ales o singură cale înainte de ’89: protestul“ de Mirabela Neagu

Domnule Bujor Nedelcovici, sunteţi un scriitor care a debutat şi a scris în perioada comunistă, care a experimentat nedreptăţile sistemului totalitar. În 1987 aţi ales calea exilului şi v-aţi stabilit la Paris. Aţi cunoscut trei perioade existenţiale diferite : îngrădirea comunismului, povara exilului şi libertatea de după 1989, când aţi ales un exil voluntar. Acum, după trecerea timpului, cum înţelegeţi fiecare perioadă în evoluţia dumneavoastră ca scriitor ?
În Secolul XX au fost două sisteme totalitare în Europa şi aproape concomitent în timp: fascismul şi bolşevismul:homo sovieticus, lavage du cerveau, gândirea unică, teroarea roşie leninistă. Lista scriitorilor şi a filosofilor care au scris despre acest fenomen istoric este prea lungă, de la Hannah Arendt (Originea totalitarismului) până la George Orwell, Huxley, Platonov, Enzo Traverso, A. Koestler, Ernst Nolte, Renzo De Felice, F. Furet, Alain Besaçon…
Acum să revenim la întrebarea dumneavoastră. Spuneţi că „am experimentat nedreptăţile sistemului totalitar”. Nu erau simple nedreptăţi pentru că ar fi presupus că era o dreptate, o justiţie… Era o luptă de clasă de origine marxistă în care se voia distrugerea şi eliminarea unei clase prin mijloace violente: execuţii sumare, un arhipelag al închisorilor şi al gulagului românesc, deplasări de populaţie, deportări, colonii penitenciare, Canalul Dunăre Marea Neagră şi un experiment singular în Europa: Închisoarea de la Piteşti…
Familia mea făcea parte din clasele care trebuiau să fie eliminate. Am fost evacuaţi din casă şi ni s-a stabilit domiciliu obligatoriu, tatăl meu,fost ofiţer, a fost arestat şi condamnat la 8 ani închisoare, eu am fost radiat din Baroul de avocaţi de la Ploieşti şi am muncit 12 ani prin uzine şi fabrici, până când am debutat în 1970 cu romanul Ultimii.
De ce a fost nevoie să se elimine moral şi fizic trei generaţii? De ce a fost nevoie ca sistemul totalitar comunist să producă o sută de milioane de victime în lumea întreagă (Stéphane Courtois, Cartea neagră a comunismului) pentru o utopie care nu a fost realizată în nicio ţară, cu excepţia Coreii de Nord.

A doua perioadă la care vă referiţi este aceea a „poverii exilului după 1987”.
Exilul este una din cele mai dure experienţe iniţiatice, o moarte şi o înviere. Am scris trei volume despre acea perioadă şi m-am salvat de la sinucidere sau nebunie tot prin scriitură.

Ultima perioadă – „libertatea de după 1989”.
Am fost liber şi înainte de a pleca din România şi după… Cărţile mi-au fost cenzurate, nu am acceptat nicio modificare, filmul Faleze de nisip, inspirat din romanul Zile de nisip a fost interzis personal de Ceauşescu, iar romanul Al doilea mesager a fost blocat la editură timp de doi ani pentru că nu am acceptat cenzura, trimis pe căi clandestine la Paris, publicat la Editura Albin Michel şi premiat cu „Premiul libertăţii”. Un roman-paşaport care m-a ajutat să ajung la Paris…
Privind în urmă şi fiind în căutatrea timpului pierdut, mă întreb dacă a meritat acest efort, dacă a fost necesar să mă lovesc cu capul de toţi pereţii şi dacă nu cumva a avut dreptate un critic – unanim recunoscut – care m-a considerat „un naiv” că am aşteptat doi ani refuzând cenzura cerută de un director care era Membru al Comitetului Central? Cu cine m-am luptat eu, un biet scriitor?!
Responsabilitatea intelectualului? Glumiţi! Ce poziţie ar putea să aibă un scriitor? Protestul, complicitatea, ambiguitatea, compromisul… În special spiritul tranzacţional, disimularea, gluma, ironia, sarcasmul, deriziunea… frivolitatea. Nimic nu e grav şi nimic nu e tragic. Râsul, batjocura, băşcălia… ca imn naţional.
Eu am ales o singură cale înainte de ’89. Protestul, omul revoltat camusian care revendică permanent libertatea de a gândi, de a se exprima şi independenţa de a acţiona… Şi iarăşi m-am lovit cu capul de toţi pereţii…
Asta a fost înainte de ’89 şi îmi asum această poziţie! Dar după? Nu am înţeles un lucru esenţial. Marx nu a murit şi comunismul nu a decedat! Neocomunştii, adaptaţi la economia de piaţă, se vor numi oligarhi, deputaţi în Parlament şi vor prelua puterea politică şi… imorală. Eu credeam că după 45 de ani de teroare, frig şi foamete, majoritatea oamenilor sunt anticomunişti! Ei bine! Nu! Gravă eroare! M-am înşelat şi de aceea am ales „un exil voluntar”, cum bine ziceţi, chiar dacă în fiecare an particip la Târgurile de carte unde îmi prezint volumele din Opere complete publicate de Editura ALLFA şi sunt prezent în cetate…
Şi în Franţa sunt filosofi care vor să-l reanimeze pe Marx. Alain Badiou şi slovenul Slavoj ŽiŽek (a trăit în Cehoslovacia comunisă) pledează (Pour défandre les causes perdu) pentru un „marxism fără Marx”.
Am scris cândva că „aş vrea să mă ticăloşesc şi eu puţin”. Nu am reuşit! Greşeală! Eroare! Am fost un idiot! „Du-te domnule la Uniunea Scriitorilor, la Presidenţie, la Academie! Cere domne! Nu-ţi dă nimeni nimic! Păi câţi scriitori au trimis manuscrise cenzurate în străinătate?! Câţi scenarişti au fost interzişi de Geniul Carpatin?! Iartă-mă! Dar eşti un blegoman!” Aşa mi s-a adresat un prieten…
Da! A avut dreptate! L’enfer c’est les autres. Nu! Infernul eşti tu însuţi.

În momentul în care aţi plecat în Franta, ceea ce aţi găsit aici corespundea aşteptărilor dumneavoastră?
Am găsit în Franţa oameni liberi care nu se fereau să vorbească liber la telefon şi chiar protestau pe străzi şi scandau doleanţele lor. Am găsit un cerc de intelectuali la revista Esprit unde am început să lucrez (la început am fost spălător de vase într-un restaurant şi portar de noapte) şi tot acolo am găsit cărţile pe care nu le citisem pentru că ar fi trebuit să fiu un „intelectual idiot”, cum dorea Lenin. Am găsit un zâmbet pe buze când spuneam multumesc unui vânzător într-un magazin… Am găsit o lume nouă în care eu eram un sălbatec căzut dintr-un pom al ignoranţei… Am găsit „o sinteză în sine şi pentru sine”, puterea de a schimba universul de inspiraţie în romane şi forţa morală de a scrie în fiecare zi o pagină într-un manuscris.

Aţi susţinut ideea că o scriitură trebuie să îmbine eticul şi esteticul pentru a avea valoare, că un scriitor este şi un mărturisitor de adevăr, dator să vobească despre nedreptăţile sociale. În opera dumneavoastră se împletesc două elemente: nevoia de mărturisire, de dezvăluire a atrocităţilor comunismului şi atracţia către metafizic, concretizată în utilizarea simbolurilor şi reiterarea miturilor. Aţi simtit că vreuna dintre ele v-a preocupat mai mult decât cealaltă?
Sunt romancier, dar şi eseist şi am scris mai multe articole privitoare la „disocierea dintre etic şi estetic” pe care o promovau anumiţi critici şi istorici literari. Pentru mine frumosul este în legătură directă cu binele, încă de la filozofia greacă. Aş putea să vă citez mulţi scriitori şi filozofi de la Renaştere, Iluminism, Filozofia modernă care au promovat această idee. Cei care pledau pentru pentru despărţirea dintre etic şi estetic urmăreau un scop ascuns: analiza operelor literare şi înlăturarea activităţii din timpul vieţii care era un compromis şi o aderare la dogmele ideologice ale timpului istoric. Am fost insultat, defăimat, ignorat, marginalizat, chiar blestemat şi fiul unui cărturar a scris un articol Un Jdanov la Paris. Bravo! Nimeni nu mi-a luat apărarea. Dar nici nu o aşteptam. O singură excepţie. Monica Lovinescu a scris un articol în România literară. De la ea aflăm că profesorul şi scriitorul T.V. a fost Ambasador la UNESCO şi a publicat o carte în care nu erau Iorga, Maiorescu, Lovinescu, dar erau în schimb A.Toma, Deşliu, Beniuc şi alţii. Dar cea mai gravă eroare am făcut-o atunci când am citit Dosarul de Securitate şi am scris volumul Un tigru de hârtie. Eu, Nica şi Securitatea. Acolo am găsit mai mulţi prieteni şi scriitori care au colaborat cu Securitatea. Am aşteptat iarăşi doi ani, am publicat cartea şi până la urmă scandalul a izbucnit. Focul s-a aprins. Insultele, defăimările, acuzele au luat locul articolelor argumentate pe probele din dosare. Un critic a considerat că „volumul este un bla-bla-bla”. Eu însă am căutat să aflu originea istorică a Securităţii. Nici acum lucrurile nu s-au liniştit. Sunt critici care îi apără în continuare pe delatori şi turnători. Gabriel Andreescu a scris o carte şi a publicat mai multe articole în apărarea colaboratorilor cu Securitatea. Un dramaturg m-a chemat la Colegiul de Etică de la Uniunea Scriitorilor pentru că îmi arăta (înainte de ’89) rapoartele pe care le trimitea la Securitate. După o vreme a publicat în România literară un articol pe care l-a trimis la Securitate, dar considera că tot eu sunt un mincinos. Nimic nu mă mai suprinde. Doar un zâmbet… Privitor la „atracţia spre metafizic”, poate vom vorbi atunci când ne vom referi la roman…

În cartea-interviu „Cine sunteti, Bujor Nedelcovici?” evocaţi un moment dificil din trecut. Afirmaţi: „După rugăciune, îmi spuneam: Dacă pot să mă sinucid, sunt definitiv liber. Acasă aveam într-un dulap, lângă pat, puţină cianură, ascunsă într-un pantof”. Cum se împacă gândul sinuciderii cu un semn creştinesc?
Atunci aşteptam de doi ani un răspuns de la Editura Cartea Românească pentru publicarea romanului Al doilea mesager. Dacă duceam manuscrisul la altă editură se afla că a fost refuzat anterior şi nu aveam nicio şansă. Mă îmbolnăvisem de „sindromul de aşteptare”, „sindrom discordant”. Trec mai repede… M-au internat la Spitalul 9. Acolo am trăit printre nebuni cea mai spectaculoasă şi halucinantă perioadă din viaţa mea. Am scris câteva scene în romanul Dimineaţa unui miracol şi în scenariul inspirat din acest roman. Nu am îndrăznit să scriu mai mult… Când m-am întors acasă eram absolut singur şi voiam să-mi determin singur destinul. Înainte da a stinge veioza priveam sertarul unde era cianura. Definitiv şi absolut liber şi dacă… şi dacă nu am încercat să mă otrăvesc poate se datora energiei vitale proprii, dar şi graţiei pe care o primeam în fiecare seară de la Providenţă…

A existat în viaţa dumneavoastră o atracţie către transcendent. Aţi vorbit despre faptul că în copilărie aţi fost ajutor de preot, sau despre posibila alegere a meseriei de preot dacă nu aţi fi fost scriitor. În literatură aţi folosit mitul cristic. Vă consideraţi un scriitor religios?
Când am fost elev, preotul care ne preda religia mi-a spus să vin la biserică şi să-l ajut în altar. Mi-a dat veşminte preoţeşti. A durat doar un an deoarece religia a fost scoasă de la predare în şcoli după Reforma didactică.
Romanul are alte legi şi eu când încep să scriu pornesc de la un fapt real şi de la un personaj care vorbeşte în mine. În jurul acelui personaj se strâng alte personaje, se naşte intriga şi naraţiunea, dar finalul se ridică la un plan de metaforă, alegorie, parabolă sau mit. Nu este voia mea, ci traseul pe care un roman îl urmăreşte după legile proprii.
Am zis că dacă nu aş fi fost scriitor aş fi dorit să fiu preot, dar şi cântăreţ de jazz la pian… Muzica se apropie de sonorităţile celeste şi se îndepărtează de cele tereste.
Scriitor religios? Nu cred… „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” Cine a zis? Mai degrabă spinozist. Spinoza era de părere „Deus sive natura”. Dumnezeu este natura. Dumnezeu este totul! Natura! M-a preocupat religia, am citit Biblia (cel mai teribil roman), cărţi de teologie, metafizică şi am încercat să adaug la credinţă întelegerea şi raţionalitatea care aparent nu intră în acord cu Credinţa. „Iubeşte şi fă ce vrei!” Cine a spus? Eu cred, dar vreau să ştiu de ce cred şi în cine cred…
Poate toate aceste aspecte parabolice, mistice, mitice şi christice fac mai puţin abordabile romanele mele. Un critic a negat că aş fi scris un roman christic pentru că: „Nu e deloc limpede de ce Cartea lui Ian Înţeleptul ar fi comparată cu Războiul sfârşitului lumii a lui Llosa ori cu altele care pornesc de la mitologia christică”. Nu a comparat nimeni cartea mea cu aceea a lui Llosa. Şi când compari cu un scriitor care a primit Premiul Nobel, celălalt este făcut terci, ţăndări. Eu nu am decât un zâmbet pentru aceste argumente… rizibile.

Între anul publicării romanului Provocatorul în Fanţa şi cel al apariţiei Jurnalului unui cântăreţ de jazz, în 2013, există o perioadă de treisprezece ani în care v-aţi dedicat jurnalului, eseurilor şi reeditării cărţilor dumneavoastră într-o serie de Opere complete. Apariţia Jurnalului unui cântăreţ de jazz a reprezentat o întoarcere la roman?
Nu-mi planific romanele sau alte lucrări. Soseşte clipa, cum zic eu. Aud un personaj, îl văd, îl ascult zi şi noapte şi până la urmă încep să aştern pe hârtie-ordinator tot ce îmi spune. El adună în jurul lui alte personaje, se naşte naraţiunea, intriga, dar este de datoria mea să-i găsesc un nume, să-l botez şi asta este foarte important pentru mine. În Dimineaţa unui miracol, pesonajele se numesc Maria şi Iosif şi după aceea mi-am dat seama că sunt părinţii lui Iisus.

În Jurnal infidel afirmaţi la un moment dat că Îmblânzitorul de lupi este romanul pe care îl poziţionaţi pe primul loc al cărţilor dumneavoastră. Acum, după douăzeci de ani, aveţi aceeaşi preferinţă?
Atunci îl consideram la cea mai înaltă cotă. Ideea mi se părea extrem de originală. Să ucizi sau să faci bine cu… gândul. Nu cu fapta… Mă trimite la vrăjitorie, la descântec şi în copilărie bunica îmi descânta de deochi. În epoca modernă domină violenţa, agresiunea, uciderea fizică cu atrocităţi, omorul de masă… Din ştirile de la TV afli numai „cine a ucis pe cine” şi în ce număr. Nimeni nu mai este emoţionat la zecile de victime sau la sutele de migranţi înecaţi în mare. Gândul a trecut, s-a trecut la faptă… la decapitare pe care o găsesc infernul sau apocalipsa epocii actuale…

Există în opera dumneavoastră o serie de teme pe care le abordaţi în mod repetat: libertatea, mărturisirea, iubirea, slujirea celorlalţi, singurătatea, revolta, creaţia şi, poate cea mai sensibilă, jertfa. Deţine vreuna dintre ele o semnificaţie mai mare pentru dumneavoastră ?
Mă puneţi pe gânduri? Ce să aleg pentru că toate îmi sunt apropiate sufletului şi raţiunii mele. Da! Cum să aleg între libertate, iubire şi revoltă? Nu-nu! Dar jertfa? Ce şi pentru cine merită să te jertfeşti? Când jertfa nu este condiţionată de viaţă şi de moarte (a ta proprie sau a celor din familie) cred că merită să te jertfeşti pentru vocaţia pe care ţi-a dăruit-o providenţa. Graţia! Creaţia micului slujitor al marii creaţii. Da! Pentru asta merită să te jertfeşti zi de zi… şi cu privirea spre Cerul înstelat. Sau cum a zis un filosof: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine.”!

Aţi abordat cu bucurie şi uşurinţă o specie literară pe care aţi evitat-o în momentul în care v-aţi lansat ca scriitor – proza scurtă. În prefaţa Oratoriului pentru imprudenţă afirmaţi: „Mi se dezvăluia misterul şi bucuria unui micro-roman pe care puteam să-l rescriu de mai multe ori, fără să am senzaţia unei munci de Sisif pe care o încercam de fiecare dată când începeam un roman. Cizelam şi polizam bijuterii şi bibelouri. Ascultam şi atingeam cuvintele şi frazele. Satisfacţie imensă. Bucurie şi fericire imediată. Nuvelele se năşteau fără efort şi cu strălucire …” Prozele scurte, fantastice şi metafizice, au fost foarte apreciate de critica literară. Cu toate acestea, nu reveniţi la acest tip de scriere. De ce?
Iar deschideţi… „o poartă”. Sau mai bine zis „o rană”. În primăvara anului 1985 fusesem la Paris. Am plecat chiar dacă în toamnă urma să apară romanul Al doilea mesager la Editura Albin Michel, roman interzis în ţară. Toţi prietenii de la Paris în frunte cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca mă sfătuiau să nu mă întorc în ţară cu un roman… interzis. Eu totuşi am plecat şi rău am făcut. Un idiot şi un cretin. Sau cum zicea Ţuţea: „Am făcut 14 ani de puşcărie pentru un popor de idioţi”.
Când am ajuns la Bucureşti s-a convocat Comitetul director şi m-a întrebat prin cine am trimis manuscrisul la Paris. Am spus că l-am scris din memorie când am fost acolo. După publicare, la Europa liberă se vorbea zilnic la microfon. Am fost din nou convocat şi obligat să-mi dau demisia de responsabil cu Secţia de proză din Asociaţie şi să renunţ la publicarea revistei „Almanahul Literar”. În schimb, mi s-a cerut să public imediat o carte. Am fost de acord pentru că aveam volumul de nuvele Oratoriu pentru imprudentă. L-am dat tot… la Editura Cartea Românească. După două luni mi-a spus că trebuie să scot câteva nuvele şi volumul va fi publicat. Eu am renunţat cu fermitate să fac orice modificare. Cartea am scris-o când aşteptam publicarea romanului Al doilea mesager. Fugeam din lumea asta în fantastic, ficţiune, aiurea, fugeam din mediocritatea şi vulgaritatea de fiecare zi. Este cartea de nuvele pe care eu o consider cea mai reuşită din punct de vedere stil, inspiraţie, onirism…
După ‘89 a fost publicată, dar a fost abia remarcată de critici. Nu am revenit la nuvelă deoarece… Nu stiu! Poate mi-a lăsat o urmă prea adâncă şi dureroasă – stigmate în palme şi inimă – care mi-a schimbat viaţa, care m-a determinat să plec în exil în 1987.

Utilizaţi în multe dintre creaţiile dumneavoastră, în nuvele, dar şi fragmentar în roman, o formă aparte a fantasticului, care se împleteşte cu filozofia şi cu metafizicul, creând un fantastic doctrinar. Este acesta un demers inenţionat, ori mai degrabă unul „insipirat ”, cerut de evoluţia scrierii?
Fantasticul, filozofia şi metafizicul se pot întâlni în scrierile mele neintenţionat, în funcţie de evoluţia scrierii şi acolo unde întâlnirea lor face posibilă această osmoză. Fantaticul este o poartă larg deschisă către meditaţia filozofică şi de aici nu este decât un pas către meta-fizic. Realul se pierde în metareal şi metafizic…

În Jurnal infidel, cu uşoară ironie, surprinzând însă o situaţie dramatică, în mai 1955, notaţi: „Un scrib al comediei generale, un chiriaş al unei locuinţe fără acoperiş, un acceptat cu politeţe şi rezerve, puţin bizar, uneori nebun, un singuratic în dorinţa permanentă a unei comunicări absente, un căutător al reconcilierii dintre ratio şi credo, un pătimaş al lui cogito, un pasionat al cunoaşterii lucide, complexe şi critice… un tolerat intolerabil şi incontrolabil…” Cum vă raportaţi acum la acest autoportret ?
Ah! Îmi face plăcere că îmi amintiţi acest autoportret desenat cu autoderiziune. Uneori este bine să nu ne luăm prea în serios, să nu fim prea gravi şi serioşi cu propria persoană. Autoironia presupune un spirit autocritic, detaşat şi lucid. Mă bucur că aţi remarcat acest text în monografia remarcabilă în care aţi fi putut să vă pierdeţi în prea multe amănunte…

Pentru generaţia tânără, care s-ar întreba cine este Bujor Nedelcovici, cum v-aţi defini?
I-aş sfătui să citească textul de la punctul anterior. Şi dacă nu i-ar mulţumi, le-aş spune că mi-ar fi plăcut să mă nasc ieri, să devin un cântăreţ de jazz la pian… Muzică! Numai muzică. Fără cuvinte scrise sau rostite, chiar dacă ştiu că „La început a fost cuvântul”. Dar poate în tăcerea pământească şi stelară s-ar auzi muzica astrelor şi a celor de dincolo care ar striga spre noi…
Vă mulţumesc, Maria Mirabela Neagu, pentru dialogul extrem de interesant şi provocator pe care l-am avut şi profit de ocazie să vă felicit pentru monografia: Bujor Nedelcovici. Între atracţia scriiturii şi datoria mărturisirii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara