Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Bucharest Jazz Festival de Alex Vasiliu

A fost mai mult decât un festival în sensul cunoscut al cuvântului. Nu s-a ascultat doar muzică. Afişul (ca operă de artă), cartea, discul, filmul au deschis perspective diferite asupra unui gen artistic pe care unii profesionişti îl consideră deja muzică clasică contemporană. Mă refer la jazz.
Arcub şi curatorul festivalului, pianistul Lucian Ban, s-au gândit să ofere publicului o imagine cât mai clară a modului cum se compune, cum se improvizează astăzi. S-a ascultat funk, etno, cameral-jazz, chiar third-stream, fusion, electronic-jazz, într-un demers menit să mulţumească pe cât mai mulţi, dar fără intenţia revenirii pe ştiutele căi ale clasicismului strict al jazzului, ce doar mângâie urechea şi pune picioarele pe jăratic.
Drept dovadă, septetul „Iordache”, intrat primul în scenă miercuri 2 iulie, a combinat elemente de funk dispuse, evident, la instrumentele ritmice (chitară bas, claviatură electronică, baterie) care asigurau baza pulsului ostinat, dansant, dar şi la trompetă, trombon, saxofon şi flaut, integrate aceluiaşi dinamism prin atacurile şi accentele când regulate, când surprinzătoare ale sunetelor. Un puzzle abstract, cu elemente de improvizaţie total liberă (freejazz), amintind modelul „bătrânei” Sun Ra Arkestra.
Apropo de modele: programul următor a pus în lumină învăţăturile regretatului Peter Herbolzheimer, maestru în arta aranjamentului pentru ansamblul de jazz (bigband). Sebastian Burneci nu este doar un excelent technician, ci un improvizator inteligent, inspirat, integrând el însuşi, impunând celorlalţi membri ai tentet-ului pe care îl conduce (la rândul lor, muzicieni experimentaţi) fluxul melodic compus pe moment - partiturii complexe, dar nu greoaie. Efectul este o muzică interesantă, dinamică, lirică, ce interesează şi place deopotrivă ascultătorului începător, şi celui educat.
Am spus şi am scris de mai multe ori că multe melodii clasice de muzică uşoară românească ar putea alcătui un „playlist” pentru improvizatorii şi aranjorii români de jazz, repertoriu aflat la egalitate cu cele mai valoroase teme americane din perioada interbelică, până în miezul modernismului. Trompetistul Emil Bâzgă şi-a amintit de aceste bijuterii, şi le-a dat strălucire joi 3 iulie într-un memorabil recital susţinut împreună cu pianistul Petrică Andrei, basistul Ionuţ Baranga şi bateristul Tudy Zaharescu. Toţi, muzicieni experimentaţi, tehnici, sensibili, rafinaţi, care m-au uns la inimă. Am fost atent la reacţia publicului – identică. La fel ar putea fi reacţia oricărui american, de ar avea ocazia să asculte „Emil Bîzgă Acacia Flower Quartet” cu acest program.
Nu ştiu dacă ne aflăm la începutul conştientizării de către jazzmen-i români a necesităţii aderării creatoare la tradiţia song-urilor, a temelor de jazz compuse aici. Fapt este că „Romanian Jazz Collective” a fost al doilea combo interesat de ideile lăsate în partitură de clasicii jazzului modern românesc: aceiaşi Körössy, Oschanitzky, însoţiţi de Dan Mândrilă, Johnny Răducanu, Marius Popp, Eugen Gondi
Clar, melodios, cu o pulsaţie uniformă când relaxată, când înfiebântată, cu cu formule melodice scăldate în blues, piesele trio-ului condus de pianistul sârb Mike Krstic au fost, asemeni celor oferite de cvartetul cântăreţei Carmen Lundy (SUA) vederi colorate, strălucitoare din patria dintâi a jazzului. Oricât te-ai obişnui cu modernismele mai mult sau mai puţin sumeţite ale Europei şi ale altor zone etno-culturale, reţetele vechi îşi păstrează savoarea.
Este locul unui scurt comentariu al programului prezentat de cvartetul „John Scofield Uberjam” (duminică 6 iulie). Cum tot scriam mai sus despre modéle, chitaristul John Scofield este un continuator al ultimului Miles Davis (din deceniul 1981-1990), care a fost mult iubit pentru cântul introvertit, esenţializat şi timbrul catifelat al trompetei modelând stilul cool (din 1948), dar a dezamăgit prin „căderea din rai”, în valurile funk-rock-disco. John Scofield a cântat la Bucureşti aşa cum îl auzim deseori la „Mezzo”: excelent ritmician (funk, rhythm&blues), improvizator experimentat, acomodat sută la sută la cele mai noi deviceuri şi gadget-uri electronice ale scenei pop-rock-jazz. Nu sunt ironic, nici dispreţuitor – există public pentru stilul său, turneele şi desele programări la postul tv amintit sunt tot atâtea dovezi.
Un efect puternic asupra publicului rămas seară de seară în piaţa „George Enescu” să asculte atent tot ce i se oferea, a avut un alt cvartet american, cel condus de trompetistul Dave Douglas (vineri 4 iulie). Împreună cu Chet Doxas (trompetă/saxofon), Jim Doxas (baterie) şi Steve Swallow (chitară bas), el a pus în ecuaţie elemente din compoziţiile lui Jimmy Giuffre, imnuri tradiţionale şi melodii bluegrass, obţinând un rezultat muzical-sonor divers, colorat, interesant, un meltingpot cu savoare americană, pe care nu te poţi cu nici un chip împiedica să-l asculţi până la capăt.
Alt argument, la fel de puternic, în favoarea respectului creator pentru tradiţie a fost recitalul susţinut de „Alex Simu Quartet” (duminică 6 iulie). Dincolo de etichetele stilistice la care ne-am putea gîndi (etno-cameral-jazz), muzica aceasta are de toate: elemente din tradiţia românească, balcanică, orientală care deţin un ethos puternic, pătrunzător, cânt melodic de profundă, fremătătoare şi nobilă inspiraţie academic-romantică, ritm exultant sau implicit. Totul exprimat cu un rafinament ce a emoţionat publicul. Aplauzele îndelungi de la final şi reacţia entuziastă a celor mulţi, care au cumpărat discul chiar de la Alex Simu, au spus totul.
În articolele promoţionale, în interviuri, curatorul festivalului, pianistul Lucian Ban a numit, cu modestie, întâlnirile zilnice de la hanul Gabroveni „evenimente conexe”. Cărţile despre jazz scrise între 1966-1989 sunt atât de puţine, ceea ce s-a publicat din 1990 încoace reprezintă doar 13 titluri, în consecinţă, bibliografia românească este atât de săracă, încât iniţiativa-eveniment de a organiza o întâlnire a editorilor de carte cu publicul interesat şi cu presa a fost salutară. Fireşte, editurile au, oricum, probleme, în general cartea nu se vinde prea bine în România, jazzul va mai fi, din păcate, considerat o artă de „nişă”. Ceea ce nu trebuie să înfrângă entuziasmul, dorinţa muzicienilor, a criticilor şi istoricilor de a recupera cât mai mult din documentele (atâtea câte există) legate de istoria jazzului românesc şi de a promova valorile actuale. Cele două volume de Mircea Tiberian – „Sunetul de referinţă şi arca muzicii occdidentale”, „Jazz Inside Out”, Horia Nicolaescu – „Libertatea expresiei”, Marius Popp – „Tratat, Manual despre armonia în jazz”, Johnny Bota – „Vioara în jazzul modern”, „Istoria jazzului”, „Glosar al termenilor de jazz”, Doru Ionescu – „Poveşti cu cântec din diaspora”, „Discul emigranţilor”, Alex Vasiliu – „Creaţia lui Richard Oschanitzky. Trăsături stilistice”, Ioan Muşlea – „Jazz Story” şi Florin Răducanu – „Îndreptar de artă improvizatorică de jazz” – toate sunt un semn că lucrurile se mişcă în acest domeniu.
La fel, producţia de disc a fost comentată, editorii şi-au spus cuvântul. Important este că standul de carte şi disc instalat la îndemâna publicului venit la concerte, s-a bucurat de atenţie, discurile s-au vândut. Chiar mai bine decât cărţile.
Alt unghi din care spectatorul poate pătrunde, aproape direct, în lumea jazzului este filmul documentar. Aşa cum, în vremurile frumoase ale Festivalurilor de la Sibiu şi Costineşti, urmăream secvenţele din reportajele americane şi din recitalurile unor formaţii de dicţionar (aduse graţie Bibiliotecii Americane din Bucureşti), acum, au putut fi vizionate două documentare despre pianiştii Cecil Taylor şi Paul Bley, istoria festivalului de la Sibiu (realizator Doru Ionescu) şi portretul lui Richard Oschanitzky (realizator Alex Vasiliu).
O contribuţie importantă la realizarea evenimentelor din afara spaţiului de concert a avut Institutul Polonez din Bucureşti, care a organizat o foarte interesantă expoziţie de afişe consacrată istoriei jazzului din ţara lui Wajda şi Komeda şi proiecţia filmului documentar multi-premiat „Milosc” (“Iubire”), regizat de Filip Dzierzawski, despre mişcarea ideologico-artistică „Yass” din anii ’90.
Se cuvine menţionat că toate manifestările din „Bucharest Jazz Festival” au fost transmise pe net, astfel că mulţi pasionaţi din ţară ai jazzului au putut urmări în timp real tot ce s-a cântat şi s-a vorbit la acest eveniment artistic.
Întreaga echipă de la Arcub merită respect pentru organizarea exemplară, eficienţa şi condiţiile foarte bune oferite în spatiul pentru audiţie şi la întâlnirile de la hanul Gabroveni.
Festivalul de la Bucureşti a fost ceea ce trebuie să fie un festival dedicat oricărui domeniu artistic. Şi cred că a impulsionat „forţele conexe”, să învingă dificultăţile, pentru a închega ceea ce trebuie să numim şi noi, istoria jazzului românesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara