Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Bătrânul şi ploaia de Barbu Cioculescu



Că Eminescu a fost primul nostru ecologist este un adevăr asupra căruia nu încape discuţia, o dată ce el a scris celebrele versuri: ,îşi dezbracă ţara sânul/ Codrul frate cu românul...". Construcţia de căi ferate de-a latul virginelor câmpii ale ţării, prin codrii seculari, peste şopotitoare curgeri de ape îl exaspera, pe când se răfuia în Timpul cu nişte feciori de bani gata, cu nodurile bine legate la cravate, care puneau la cale intrarea României în Europa, către finele secolului al XIX-lea.

Nu chiar un secol mai târziu, în prag de adolescenţă, urmăream, la Buşteni, o animată conversaţie între tatăl meu şi Radu Budişteanu, fost legionar şi în acel moment ministru carlist. Cu ochii pe şoseaua ca-n palmă, pe care vâjâiau în sus şi-n jos tineri saşi pe noile lor motociclete Puch 125, amicul îi destăinuia lui Şerban Cioculescu planul său ministerial de a-i obliga pe fabricanţii de căruţe să adopte la roţi tălpi late, care să cruţe pavajul naţional. Ideea că trecuse vremea carului patriarhal nu-i trecea prin cap omului inteligent şi cultivat. Era, iată, un ecologist avant la lettre...

Pe atunci satul rămânea rezervorul de energie al naţiei, respectat, de politicieni, slăvit de filosofi, cercetat de sociologi, iar de istorici considerat ca salvator al poporului nostru prin fericita proximitate cu codrul (frate cu românul). Era un fel de scenariu, unanim acceptat, am zice axiomatic: prin secoli de apăsare şi jaf, mediul, ca să folosim termenul ştiinţific, ne fusese favorabil, ni se deschisese iubitor, pe cât de ostil străinului, invadatorului. Năboia sumbrul got, crăcănatul hun, rău mirositorul tătar, turcul, în fine, nimicea totul în cale, dar se oprea fulgerat la poalele codrului de nepătruns, îndreptăţind cele mai rele presimţiri. Repede hoarda îşi lua tălpăşiţa, localnicii ieşeau din umbrare, care cântând din frunză, care din fluier, teferi, doinind şi horind, după ce mai şi nuntiseră, mai năşiseră şi asistaseră la naşteri şi botezuri. Mândre Rodici părăseau codrul cu prunci în braţe (termen vetust: cu bebeluşi!), care vedeau pentru întâia oară şesul, colbul, gârla.

În pădure susurau izvoare cu cea mai cristalină apă de băut, sclipeau strălimpezi ochiuri de iezer, chemătoare la scaldă, se coceau smeure, mure, afine, covoare de ciuperci comestibile se propuneau consumatorilor - ca să nu mai vorbim de vânat, de toate dimensiunile, pentru toate gusturile. Pe atunci şi mult timp mai pe urmă, locul pădurilor îl depăşea pe cel al culturilor, o civilizaţie a lemnului, slujită de meşteri cioplitori de geniu ne dădea în vileag plăcerea pentru frumos, fireşte cel jumelat utilului. Din lemn de cireş se făceau tunurile, din diverse soiuri de foioase ţepile pentru invadatori - vreo douăzeci de mii şi mai bine, pe undeva prin preajma Bucureştilor, într-un moment de oarecari neînţelegeri cu puterea otomană. Dacă astăzi Uniunea Europeană procedează cu atâtea precauţii la primirea în rândurile sale petentului turc laic, un vijelios trecut militar, fie şi cu lamentabil sfârşit, operează încă în memorii.

Cât ne priveşte, de la Mircea cel Bătrân - de la Rovine, la Ştefan cel Mare - de la Vaslui, unde a avut loc prima înfrângere în loc dechis a turcilor în Europa, natura ne-a iubit. Simbolic, când alţi nepoftiţi ne-au încălcat ţarina, o dată înfrânţi şi ruşinaţi au fost puşi să sădească un codru. Când, pe câmp de zăpadă, tot în Moldova, un paşă rău inspirat a sfidat iarna, aceasta i-a transformat într-o singură noapte ceata de prădători în soldăţei de sticlă! Şi cum să nu fi îndrăgit românaşul nostru natura ce-l răsfăţa cu renăscătoare primăveri, rodnice veri, luminoase toamne, nămeţoase ierni de străbătut cu sania, cum să nu fi sorbit dulcele tors al orelor către amurg, la finele zilei de muncă, începută înaintea zorilor. Se ştia doar apărat, iar trecerea câte unei secete ce-l silea pe ţăran să macine ghindă, rămânea în istorie, la un loc cu puhoiul lăcustelor. Se petrecură, astfel, sute de generaţii de ecologişti ce nu s-au cunoscut. Iubeam şi eram iubiţi. Dar se ştie, cel puţin de când poezia damnată a intrat în canon, că ucidem ceea ce iubim, aşa se întâmplă, nu se poate altfel.

În comunism, natura trebuia învinsă, pusă să slujească la voia comisarilor. Nu ocrotitoare şi dispensând daruri, ci sclavă şi stoarsă, până la expirare. Dacă numai comunismul ar fi avut acest cusur, natura încă s-ar fi salvat, căci nu o mie de ani, ba nici o sută n-a rezistat barbarul bolşevism. Numai că şi învingătorul acestuia, zglobiul, pofticiosul, intrepidul capitalism are despre natură convingerea - de fapt aşa-i convine - că se pretează la o exploatare crescătoare în proporţie geometrică. La începutul mileniului trei se vorbeşte de moartea naturii cu o anume înfricoşătoare naturaleţe. Că lovită în miez natura are tot ce-i trebuie ca să-i demonstreze omului că, oricât ar părea de curios, şi el e o părticică a ei, că ucigând-o, se sinucide, nimeni n-a vrut să ia în seamă până când tot ea ne-a furnizat câteva probe - nu multe, dar cumplit de convingătoare. Iar dacă deschidem ochii vedem cum natura degenerează, întocmai cum o femeie chinuită îşi pierde frumuseţea, iar Ofelia, minţile.

Dacă nu este cu desăvârşire tâmpit, omul zilelor noastre ştie acum că va putea avea, beneficiind de globalizare, două locuinţe, două automobile, două secretare, două televizoare, două celulare, grămezi de carduri, avion, yaht, navetă spaţială, parcelă pe lună, nişă criogenică rezervată. Pe toate astea le va avea şi multe altele, deocamdată doar în testare, dar nu va avea aer, să respire. Nici apă, ca să bea. Şi nici o roadă a pământului nemodificatră genetic. Va fi vremea în care mirii vor intra în camera nupţială cu masca de gaze pe cap. Astfel echipaţi, nimeni nu-i va împiedica să îmbătrânească într-o societate ce va trebui să-şi cumpere tinerii: de pe acele meleaguri unde femeile mai au încă primitivul obicei de a naşte.

Urmaşului nostru i se vor implanta dinţi de cum va aborda mersul în două picioare, în urechi va găzdui amplificatoare, spre a nu-i scăpa larma produsă de căderea unui ac pe covor, pe inimă va avea împuternicitori de bătaie, în creieri senzori receptori. Va vorbi trei limbi, va putea ţine singur un pahar în mână şi va putea chiar să şi meargă. Va petrece o jumătate de viaţă în somn şi cealaltă jumătate în faţa computerului. Va fi numeros aidoma pinguinilor pe plajă - ca şi aceştia eliberat de orice fantasmă a pudorii. Va produce îngrăşăminte, pentru care va fi apreciat. (...)

Bătrânul a urcat în foişorul său, cu geamuri-hublou, unde apa vibrează doar în partea de jos. Plouă furtunos ca de la începutul lumii şi parcă pentru totdeauna, geamurile par izbite de gloanţe în legitimă furie, este frig şi s-a întunecat de la amiază - de fapt era beznă din primele ceasuri ale zilei. Orele se scurg unele într-altele, fără chip. Când vuietul de fluviu ce se varsă în mare slăbeşte, liniştea se arată mai neliniştitoare. Să se audă tunetul!

Gândul că sfârşitul lumii nu e departe îl amăgeşte pe bătrăn, cum pentru fiecare om ce-şi dă sfârşitul lumea se termină. Ştie că nu e aşa, că nu în această înserare se va despărţi de sine, pe genunchi ţine deschisă cartea la fila unde scribul de acum patru milenii vestea pieirea grabnică a măreţului Egipet, ars de secete, muncit de revolte, pierdut din mâini de faraon, uitat de zei, pe când moravurile se degradau până la excese de necrezut, iar lumea se umplea de tâlhari, asasini, parlamentari. Cu patru milenii în urmă nu se mai putea trăi. Sub papuc, ziarul despăturit anunţă, cu litere mari pe prima pagină: calamităţile vor dura până în anul 2035. Ai erei noastre, desigur. Ni se promit seisme, uragane, tornade, inundaţii catastrofale, inimaginabile secete făcând turnee prin toate continentele. Când potoapele vor conteni în Guatemala, pale gigantice de vânt se vor abate pe Coasta de Azur, azvârlind peste vilele recent achiziţionate de oligarhii ruşi autobuzele londoneze cu etaj, sfinxul din Gizeh, piramda lui Keops.

O situaţie în care te poţi declara mulţumit că ai murit ieri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara