Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Bătrînul critic debutant de Mihai Zamfir

Una dintre fazele existenței multiforme ale lui N. Steinhardt a reprezentat-o – la finele anilor 1970 – cea de critic literar: în acest statut aparent neașteptat putem spune astăzi că formidabilul personaj și-a întîlnit vocația.
Cînd atmosfera politică din România a început să se destindă, iar intelectualii români, optimiști incurabili, avea din nou speranțe, ce putea face cineva în București, la vîrsta de 65 de ani, după o viață bogată în suferințe și prăbușiri? Răspunsul s-a dovedit a fi unul neobișnuit: critică literară. Da, chiar critică literară! Aleasă drept unic mijloc de supraviețuire.
Steinhardt nu a devenit însă un critic în sensul pe care cuvîntul îl avea la noi în deceniile 1970-1980; comparînd modul curent de a scrie despre cărți al criticilor noștri din epocă, diferența e frapantă. Spunînd despre viitorul Părinte Alexandru că el nu compune critică, ci construiește eseuri concentrate asupra literaturii în cele mai variate ipostaze, ne apropiem oarecum de adevăr.
Începînd să facă eseistică literară ca un profesionist, cînd se apropia de 65 de ani, Steinhardt a avut din plecare un ascendent incontestabil față de criticii români contemporani cu el: era oferit de cultura lui întinsă și variată, strivitoare în comparație cu cărțile citite de cei care comentau literatura prin revistele de la noi. Mai tineri decît el cu douăzeci-treizeci de ani, componenții plutonului critic românesc descindeau din altă lume. Un aer de exotism interbelic scălda pagina noului venit.
A începe o carieră la vîrsta la care cea mai mare parte a oamenilor își reglează drepturile la pensie implică desigur un mare risc; dacă acea carieră se va baza însă, discret, pe acumulări culturale de o viață, atunci ea poate atinge strălucirea în doar cîțiva ani. A fost ceea ce s-a și întîmplat cu faza de „critic” din zbuciumata existență a Părintelui Alexandru.
Spiritul criticelor semnate N.Steinhardt a mers intenționat în răspăr cu spiritul dominant al momentului 1970-1980; astăzi, cînd totul s-a transformat în pagină de istorie, observăm asta foarte ușor. Deschiderea culturală programată și ostentativă a criticelor lui Steinhardt făcea „pată albă” în peisajul local, fapt cu deosebire vizibil mai ales în primele două volume publicate de autor în noua sa ipostază: Între viață și cărți (1976) și Incertitudini literare (1980). Ele cuprind articole gîndite timp de mulți ani și exprimă frustrări sau tăceri acumulate de-a lungul timpului.
Dincolo de scriitorii români contemporani, ne întîmpinau mari scriitori, din alte literaturi europene. Noul critic îi citea în original pe autorii francezi, germani, englezi sau italieni, încadrîndu-se fără efort în diverse arii de cultură; stăpînirea limbii latine conferea o bază credibilă tuturor aprecierilor. Față de monoglosia cvasigenerală a confraților săi mai tineri, instrumentele lingvistic-culturale ale proaspătului critic străluceau cu sclipirea aurului.
Exegetul nu nota vagi impresii rezultate în urma unor descoperiri recente, ci așternea pe hîrtie convingeri sedimentate în ani de lectură și de meditație. Doar astfel ne putem explica schimbarea intenționată a perspectivei comune asupra autorilor, la care asistam. Aprecierea superlativă a romanelor lui Galsworthy, în raport cu cele ale snoabei sale contemporane Virginia Woolf; ironiile la adresa filosofului Alain, socotit un fel de „spițer al spiritului”, demn urmaș al farmacistului Homais; desființarea, scurtă și fără apel, a laureatului Nobel Saul Bellow, ridicat în slăvi de intelighenția momentului etc., etc. Exemple sunt cu zecile. În sens invers, reabilitarea și proclamarea drept mari scriitori a lui Léon Daudet, Paul Morand, Alexandre Dumas, Hans Urs von Balthasar și nenumărați alții. Pornirea de a da peste nas modei curente s-a aflat adînc înscrisă în spiritul lui Steinhardt.
Într-o asemenea atmosferă, scriitorii români contemporani, cărora li se făcea onoarea primirii între coperțile celor două volume, deveneau universali fără efort. Mircea Eliade se vedea astfel transformat într-un autor fantastic răsăritean și ortodox; Hortensia Papadat-Bengescu, marea analistă a prozei noastre, era amendată cu severitate tocmai din cauza „matematismului” inerent romanului de analiză. În schimb, Marin Preda era privit cu Delirul drept stendhalianul nostru prin excelență, în aria romanului istoric; iar Dinu Pillat, pentru care Steinhardt a avut o prețuire specială, era văzut prin romanul său de tinerețe ca reprezentant al neorealiștilor italieni în literatura noastră.
Criticele lui Steinhardt vizează însă mai sus decît nivelul literar. Dacă literatura servea la descifrarea de semnificații existențiale, dacă etica își găsea o exprimare literară memorabilă, dacă sensul ultim al artei se întrevedea într-o scriere literară, atunci criticul era entuziast. Un studiu precum Ivasiuc, Țoiu și problema lui „nimica toată”, reflex autobiografic direct, dezbătea gravitatea actului de a colabora conștient cu Securitatea. E de mirare că asemenea text a putut apărea în anul 1980. Iar comentariile la tablourile lui Courbet, Cézanne, Horia Bernea, prin reverberațiile suprapicturale ale aprecierilor, ating subtilități pe care le-a atins mai tîrziu doar Andrei Pleșu.
Substanța prețioasă a primelor două volume se va dilua oarecum în volumele următoare; dar cele două culegeri de debut întîrziat vor fi reținute de istoria criticii noastre din secolul XX.
Incertitudini literare se chema unul dintre cele două volume: era o ultimă litotă, o ultimă falsă modestie a acestui autor care ne dezvăluie mai ales certitudini.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara