Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar Maiorescu:
Bătrînețea lui Maiorescu de Mihai Zamfir

Cînd nu e cumplită, bătrînețea e aproape totdeauna tristă: a fost chiar și pentru Titu Maiorescu, personaj transformat în statuie încă din timpul vieții și pe care trecerea timpului ar fi trebuit să-l lase indiferent. Că nu l-a lăsat – o putem vedea examinînd cu atenție ultima perioadă din viața autorului.
Pentru Maiorescu, bătrînețea a venit ceva mai devreme, probabil din cauza uluitoarei precocități intelectuale ce o precedase. Stră- lucirea rapidă a tinereții nu este penalizată întotdeauna prin îmbătrînire prematură, însă uneori nu te poți împiedica să observi simetria.
Precocitatea maioresciană: trecînd peste circumstanțele neobișnuite, care fac un om să ajungă profesor universitar la vîrsta de 21 de ani, rector al Universității la 22, șef de școală literară la 27 și ministru la 30, ar fi suficient să ne oprim la cel dintîi studiu important al său, intitulat Despre scrierea limbei române, din 1866. Dacă ascensiunea profesionals o c i a l ă fulgurantă a tînărului Maiorescu se putea explica și prin starea precară a instituțiilor noastre imediat după Unire, în schimb portanț a erudită a studiului publicat de un tînăr de 26 de ani nu mai putea fi rodul înt î m p l ă r i i . Despre scrierea limbei române presupunea o cultură enciclopedică neverosimilă; bibliografia de filosofie, istorie, etnologie, literatură și mai ales de lingvistică pe care autorul o parcursese ieșea din cadrele comune. Doar lectura însemnărilor zilnice ale elevului, studentului și profesorului Titu Maiorescu (posibilă abia după trecerea multor decenii), ca și lectura corespondenței purtate nea dezvăluit în ce ritm special studiase viitorul critic și ce program barbar de lucru își impusese încă din prima adolescență. Cultura presupusă de primul studiu (rămas, în paranteză fie spus, document fondator al ortografiei românești moderne) capătă explicație logică: Maiorescu îmbina o disponibilitate intelectuală neobișnuită cu acumularea metodică, fără răgaz, a culturii, convins că munca îndîrjită învinge orice obstacol.
După studiul excepțional și surprinzător închinat scrierii limbii române, o suită de articole prin care tînărul critic „făcea ordine” în cultura noastră a urmat în cascadă, epuizîndu-se în aproximativ un deceniu și ceva; între O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 și articolele polemice contra „Revistei contimporane” din 1873 treceau doar cîțiva ani; iar grupajul închinat marilor scriitori români contemporani se situa între 1882 și 1889. Maiorescu a spus repede, tăios și scurt ce avea de spus, într-un stil fulgerător, fără replică posibilă din partea adversarului. Odată fixate, principiile critice maioresciene s-au impus culturii noastre din perioada Junimii drept adevăruri supra-individuale, emise de o instanță superioară.
Precocitatea însoțită de succesul rapid a făcut din Titu Maiorescu șef de școală, șef de direcție literară, mentor al „Convorbirilor literare”, cea mai importantă revistă de cultură de la noi. Însă a prezentat și dezavantajul istovirii premature. Evoluția sa intelectuală s-a oprit într-un punct precis – romantismul tardiv și primele reu- șite ale romanului social. Ceea ce s-a întîmplat după aceea în literatura europeană nu l-a mai interesat. Î n c ă din fragedă tinereț e, Maiorescu găsise răspuns la marile întrebări ale existenței. Agnostic, na crezut cu adevărat decît în viața pămîntească, pe care s-a străduit să o facă acceptabilă; apartenența lui la masonerie mărturisea atașamentul față de clubul select al spiritualității oculte; a fost încă de la început adept al lui Kant, în ceea ce privește criticismul și estetica, adept al lui Schopenhauer în ceea ce privește relațiile inter-umane și etica ultimă. Filosofia i sa oprit aici.
Reformularea profundă a poeziei începută cu Baudelaire, poezia pură, inclusiv cea germană ori engleză, modernismul tot mai prezent și mai agresiv i-au rămas străine și le-a privit ca pe niște fenomene parazitare. E interesant de observat că, involuntar, criticul mergea pe aceeași linie cu Eminescu, fixat și el la ultima fază a romantismului. Numai că Eminescu – poet cu existență incandescentă și scurtă – poseda viziunea creatorului de artă, pe cînd Maiorescu – cel mai important critic român al momentului – nu mai avea aceeași scuză. Oprirea evoluției sale spirituale undeva la mijlocul deceniului ’90 devine prețul plătit pentru furtunoasa precocitate din tinerețe.
Cele trei volume de Critice (ediția 1892- 1893) marchează ultima etapă a evoluției maioresciene; paginile publicate după aceea par fără semnificație deosebită. Începută la vîrsta de 26 de ani, cariera critică a lui Maiorescu se sfîrșea, în linii mari, înainte de împlinirea a 60 de ani.
***
Dîndu-și, probabil, seama de vizibila diminuare a forței sale creatoare, criticul a avut – la jumătatea deceniului ’90 – o idee care i-a părut salvatoare: aceea de a-și strînge în volume discursurile parlamentare, de la începutul carierei sale politice pînă la 1900. Ele urmau să fie precedate, la fiecare volum, de o extinsă prefață a autorului, lămuritoare și justificatoare. În 1897 apare astfel cel dintîi volum, iar publicarea se va întinde în anii următori pe șase volume, ultimul postum; ansamblul prefețelor va fi numit de editor, în chip fals și neavenit, Istoria contemporană a României de la 1866 pînă la 1900.
Republicîndu-și discursurile de tinerețe și de maturitate, criticul se auto-iluziona cu ficțiunea unei noi opere. E drept că el nutrise multă vreme speranța scrierii unei adevărate istorii a României moderne, însă dimensiunile proiectului l-au depășit, iar acea istorie a rămas nescrisă.
În ultimii săi ani, Maiorescu a mai dat la iveală cîteva articole, cîteva rapoarte academice, cîteva rapoarte oficiale și cam atît. Însemnările zilnice, jurnalul său intim din ultimii ani ai secolului al XIX-lea și din primii ani ai celui următor, ne arată un om din ce în ce mai sceptic, mai blazat, mai dezactualizat – într-un cuvînt, tot mai bătrîn. Rarele momente de entuziasm sau polemici (precum aceea cu Duiliu Zamfirescu) înfățișează un Maiorescu prizonier al vechilor sale habitudini, judecînd oricare fapt intelectual doar în funcție de asemănarea ori de discordanța cu ideile Junimii.
Și totuși… Chiar în această stare de vizibil declin, Titu Maiorescu are uneori tresăriri remarcabile, amintind tuturor că strălucita minte capabilă de anticipări geniale încă funcționa – acea minte care îl judecase superlativ pe Eminescu după publicarea a doar trei poezii ori pe Caragiale după prima lui piesă. Într-un raport academic pentru premierea volumului de debut al lui Mihail Sadoveanu intitulat Povestiri (apărut în 1904, în același an cu Crîșma lui Moș Precu și alte două volume), criticul a intuit imediat nu doar valoarea remarcabilă a debutantului, ci și care avea să fie specificul prozei sadoveniene. Geniul anticipativ al lui Maiorescu se exercita, iată, din nou, așa cum făcuse cu peste trei decenii în urmă.
Din volumul de Povestiri, criticul alege și analizează în detaliu două bucăți; ochiul său format le identifică pe cele mai reușite, Ionică povestitorul și Năluca; observă apoi în aceste fragile piese de debut în ce va consta specificul viitorului mare prozator Mihail Sadoveanu.
Maiorescu anticipează că Sadoveanu va fi un artist specializat în specularea momentelor psihologice decisive, că va utiliza mereu retragerea în trecut, fascinat de timpul revolut. În plus, nota că originalitatea sa stilistică va consta în poetizarea frazei, în introducerea unor procedee poetice în lumea prozastică, dirijată deja cu mînă de maestru.
În urma raportului, Sadoveanu va primi, firește Premiul Academiei. Renumele noului debutant se va consolida, iar această ultimă descoperire maioresciană va fi hărăzită unui viitor strălucit. Remarcabilă rămîne însă prezența instinctului critic superior la „bătrînul” de 66 de ani, care nu mai făcuse critică propriu-zisă de foarte multă vreme, dar care se dovedea critic născut, iar nu făcut.
În rest, bătrînețea lui Maiorescu se va desfășura senină și placidă: profesor, academician, deputat, ministru și în cele din urmă prim-ministru. Dincolo de replica otrăvită pe care i-o va da lui Duiliu Zamfirescu la primirea acestuia în Academie, replică ce va duce la ruperea unei relații de decenii, descoperirea lui Mihail Sadoveanu rămîne ultimul act major al literatului Titu Maiorescu.
Descoperirea acestui viitor mare scriitor ales dintr-o droaie de semănătoriști, scriitor ce se va conforma, cu uluitoare precizie, diagnosticului literar maiorescian, ne-a arătat că marele critic al secolului al XIX-lea avea uneori antenele îndreptate și spre secolul următor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara