Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
BÖSZÖRMÉNYI ZOLTÁN - O sumă de sonete de Şerban Foarţă


Supermarket





Cumpăr când pâine, când evenimente.

M-aşez la rând pe urmă şi, de-acolo,

privirea-mi, lunecând de colo-colo,

vede că muntele de alimente



impune muşteriilor respect.

Prisosul: pungi, cartoane, celofan,

face din tine marele său fan,

cu toate că-l priviseşi circumspect.



La cassă, o femeie. Ce-are-n coş e

scos la vedere: pătrunjel, o roşie,

o ceapă, doi-trei morcovi, un ardei.



Maşina nu-ş' ce zice-n limba ei

şi calculează fără greş; iar după,

imprimă costul blidului de supă.







Amprentă





În nisiposu-ţi suflet, poezia-mi

e numai urma unor paşi, la ora

la care, jucăuşă, aurora

îmi prelungeşte,-n alburi, reveria.



Înoţi în lapţii zărilor opace,

iar nudul tău dizolvă-ntreg decorul;

trecutului i-asculţi, o vreme, corul

ce zumzăie tot mai confuz şi tace.



Reproşurile-mi strică pledoaria;

speranţa mea e floare de otravă,

n-am vrut pământul tot servit pe tavă,



ci doar un pic dintr-însul... Baliverne

rostite-n timp ce aurora-mi cerne,-n

tăcere,-n sita-i deasă, reveria.





Poza





Cum să fii sincer când o mască,

ce,-apoi, se-aruncă la gunoi,

mai fiecărui' dintre noi

îi face-o faţă ca de iască?



Înţepenim încă de mici

în mucavaua ce dezvoltă

pe-ascuns o pseudorevoltă

de gang, - ce n-are, însă, nici



un preţ, pe străzi, în preistoric

decor sau în Hotelul Warwick;

pe care-aş da-o-n dar, căci nu e



nici o nevoie de-o statuie

pe care n-ai cum să pretinzi

s-o schimbi cu alta, nici s-o vinzi.





Al cui pat e trecutul meu?



La întrebări, cui i-am răspuns

prin alte întrebări, cu rost

sau fără? Sacul lui a fost

e gol-goluţ, dar nepătruns.



A cui dorinţă mi-i trecutul,

a cui, revirimentul silnic, -

a voii mele, tari ca scutul

ce se retrage-n sine, zilnic?



Cui, oare, să-i strig, astăzi setea,

cui, oare, aş putea să-i cer

să-mi fie şi să-i fiu cişmea?



Cui să-i ling rănile sub cer, -

când spaima-şi pune-asupra mea

pecetea...







Ultima călătorie a lui Tolstoi





Gară de-o clipă: trenul n-are nici

o raţiune ca să nu rămână

pe loc. Ci bucuria-mi se îngână

cu panica. Ezit să plec de-aici.



Vezi, către azi nu duce nici un drum.

Oare de ce voi fi rămas în halta

aceasta, mai curând decât într-alta?

În întâmplare nu prea cred, oricum.



Astapovo, iubita mea, e gara,

în care grabnic mi-am depus povara,

sătul de drum în anotimpul ud.



Prea primitor n-a fost nici trenul, care

speram să-mi dea puţină împăcare...

Că mă iubeşti, e tot ce-am vrut s-aud.





Silogismul contradicţiei





Tristeţea-i că Aceasta şi Aceea

nu pot fi simultan adevărate.

De s-ar putea un adevăr în rate,

ne-ar fi mai confortabilă aleea?



Dacă şi vântul iernii, tot de asta

vorbeşte-ntruna, - jalnica ta soartă

rămâne,-ntre Aceea şi Aceasta,

a trenului uitat pe-o linie moartă.



Ce este adevărul, cine, oare,

ne spune-aici; şi pentru ce, în gând,

cum te-ar durea în inimă, te doare



că trebuie s-alegi, din două, una,

de vreme ce nu pot decât pe rând

să fie, - precum soarele şi luna?





Heraclit, § 91



Numai în tine poţi s-o simţi şi pipăi,

tu eşti în trupu-i grabnic febra, tu

puterea-i însăşi, - fără tine, nu

ar fi nici farmecul, nici greul clipăi.



Ea-i numai una,-ncât nu poţi s-o numeri;

ea-ţi mistuie şi sângele, şi vlaga;

ea se-adânceşte,-n carnea ta, ca plaga, -

mai grea povară,-i greu să porţi pe umeri.



Tot astfel cum se-mbină o vopsea

cu altele, te-amesteci tu cu ea

şi-ntârzii-n mâzga-n care o dezmierzi.



Trăind prin tine, ea, şi tu printr-însa,

nu ştii când împrejuru-ţi laţu-i strâns-a:

eşti viitor acum şi, totuşi, pierzi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara