Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Bruno Schulz, precursorul de Stan Velea


În istoria literaturii polone, Bruno Schulz e o personalitate mai mult decât interesantă a avangardei dintre cele două războaie. Abia consemnat în puţine rânduri în unele lucrări de sinteză poate, pe de o parte, pentru că n-a publicat decât două volume de proză: Prăvăliile de scorţişoară (Sklepy cynamonowe, 1934) şi Sanatoriul timpului (Sanatorium pod klepsydre, 1937), iar pe de alta, întrucât caracterele distinctive ale literaturii pe care a cultivat-o nu prezentau interes şi din cauza restricţiilor ideologice de după al Doilea Război, scrierile lui au resuscitat în deceniile din urmă un interes sporit, articolele şi studiile despre el, ca şi despre alţi creatori de factură apropiată, crescând relativ repede în volume consistente. Istoricii literari polonezi şi străini au scos în evidenţă şi au demonstrat cu argumente convingătoare polimorfismul lui Schulz, subliniat sugestiv şi de N. Manolescu în prefaţa care însoţeşte versiunea românească apărută recent la Editura Polirom, sub semnătura polonistului Ion Petrică; prima ediţie cu acelaşi titlu generic, Manechinele, s-a tipărit în 1976. Polimorfism în care s-ar putea recunoaşte, parţial sau împletite cu alte surse, ori aproape în întregime, nu puţine idei care au contribuit substanţial la dezvoltarea modernismului şi chiar a postmodernismului zilelor noastre.

Născut la 12 iunie 1892, într-un orăşel acum în Ucraina subcarpatică, Drohobycz, aşezat pitoresc pe un afluent al Nistrului,Tyímienica, Bruno Schulz începe să scrie de timpuriu dar, speriat de asprimea recenzenţilor, va debuta relativ târziu şi doar la îndemnurile insistente ale scriitoarei Zofia NaÓkowska. Intuindu-i originalitatea talentului, ea îl ajută să-şi învingă timiditatea proverbială şi să-şi încredinţeze tiparului primele proze: în 1934, Prăvăliile de scorţişoară, urmate la numai câţiva ani, în 1937, de Sanatoriul timpului. Cu tot succesul repurtat în lumea literară, prozele acestea vor fi şi ultimele, din cauza morţii premature, survenite în 1942, când este împuşcat de un soldat german în timpul ocupaţiei, tocmai când se pregătea să plece la Varşovia. Exceptând, aşadar, anii studiilor superioare de pictură şi arhitectură neîncheiate şi câteva călătorii nu prea depărtate, Bruno Schulz îşi va petrece întreaga viaţă în atmosfera lânced-moleşitoare din târgul provincial, unde venise pe lume, îndeplinindu-şi cu conştiinciozitate îndatoririle de profesor de desen şi lucru manual la o şcoală medie din Drohobycz. Departe de efervescenţa spirituală din marile aglomerări urbane, este aproape exclus ca, pe atunci, să se fi gândit că cele două plachete de proză aveau să-l impună în curând drept unul dintre reprezentanţii reputaţi ai avangardei poloneze interbelice, în acelaşi timp, precursor al modernismului contemporan. Afirmaţia este confirmată de W. Gombrowicz în Jurnalul său: ,Situată în fruntea orientărilor avangardiste - susţinea fără ezitare autorul Cununiei, - triada noastră reprezenta şansa literaturii polone în aria universală: Witkiewicz, un nebun disperat - afirmarea premeditată a nebuniilor artei pure; Schulz, un nebun sacrificat - rătăcirea în meandrele formalizării, iar eu, un nebun răzvrătit - intenţia de a răzbate prin formă la sinele-mi autentic şi la realitate".

Asemenea concepte estetice, interferente sau comune, care se întâlnesc în câmpul mai amplu al experimentului artistic, i-au apropiat într-o solidaritate de idei şi atelier ori de câte ori au avut prilejul să-şi apere reciproc evaziunile metafizice din realitatea de facto în cea de ficţiune a operei, evaziuni criticate fără menajamente şi partizan de ceilalţi confraţi. De altminteri, controversele adesea au vehemenţe denigratoare, câteodată chiar scandalul sui generis, în legătură cu o scriere mai puţin ortodoxă a unuia dintre cei trei ,magi" ai avangardei din Polonia interbelică, nu s-au încheiat nici acum, nu puţine semne de întrebare, insuficient lămurite, păstrându-şi actualitatea şi aşteptându-şi decriptarea din partea specialiştilor.

în acest sens, despre Schulz nu se poate spune că s-a scris prea mult sau prea puţin, atâta vreme cât opiniile exegeţilor îl aşază pe poziţii ireconciliabile, fiecare pledând cu argumente aparent convingătoare că dreptatea se află de partea lui. Dacă unii critici, întemeiaţi pe singularitatea operei fără antecesori şi fără urmaşi imediaţi, rămân la mai puţin operante formule mai generale: T. Breza (,copil găsit"), B. Lewitówna (,fenomen neobişnuit"), J. Ficowski (,expresie unică") ş.a., alţii, în schimb, îl apropie precumpănitor, spre a-l defini astfel, de ceilalţi scriitori: - E. Orzeszkowa, de Witkacy, J. Krsyüanowski, N. Manolescu de Kafka -, sau de unele direcţii literare: P. Kuncewicz, J. Speina (suprarealismul lui A. Breton şi L. Aragon), J. Krzyüanowski (,arta pură" a lui Witkacy), St. Jaworski (psihanaliza). Sunt, însă, şi unii interpreţi care-i lipesc cam exclusivist câte o locuţiune evidenţiind un aspect anume: ,raiul copilăriei" (d. Cieílikowski), ,atemporalitarea" (E. Krasowska), ,iederă pe ruine" (W. Pietrzak), ,metafora dezvoltată în imagine" (M. Chmielowiec, P. Szymański, J. Ficowski), ,omul mecanomorf" (N. Manolescu). Mai puţini, fără îndoială, sunt istoricii literari care ambiţionează cuprinderi mai ample, încheindu-şi expunerile analitice cu concluzii sintetice: J. Krzyüanowski (portret), A. Sandauer (fragmente ale unei autobiografii fantastice), St. Jaworski (medalion), J. Speina (roman experimental inimitabil, fantastic, imagine labirintică, interpretarea subiectiv-mitologică a lumii copilăriei), B. MamoŐ (lumea descrisă prin senzaţii, impresii şi fiori) etc. Se înţelege că toate aceste lucrări ilustrative şi multe altele îşi găsesc acoperiri temeinice în materia reală, în elementele concrete, şi metafizică în ansamblu a prozei lui Br. Schulz, demonstrându-i în acest fel, direct şi mijlocit, complexitatea şi valoarea, într-un cuvânt, durabilitatea în timp, cu tot caracterul ei accentuat experimental.

Pentru a sublinia specificitatea scriiturii schulziene, se vădesc necesare, fie şi numai exemplificativ, măcar câteva dintre preceptele teoretice, aşa cum le-a formulat scriitorul însuşi în volumul Manchinele. Asamblate într-un întreg sui generis, cu oricâte fragilităţi de construcţie, ele trimit adesea nu numai asociativ, ci şi genetic la principii din poeticile modernismului contemporan. Mai sintetic sau mai descriptiv, în raport şi de auditoriu, tatăl, personaj prezent în aproape toate excursurile narative, îşi expune doctrina ,eretic" îndeosebi în Tratatele despre manechine, tonurile parodice, grotesc-comice, alternând cu cele aparent serioase, toate exprimând sensurile profunde ale unei metafore. Pregătindu-le în cel dintâi prin explicitarea relaţiei conţinut-formă şi a creaţiei-evaziune dintr-un plictis paralizant, naratorul îşi începe propriu-zis prelegerile relatând ex abrupto susţinerile tatălui despre creatorul-spirit, materie şi creaţie. Respingând categoric monopolul Demirgului asupra creaţiei, acordă tuturor spiritelor acest privilegiu şi implicit dreptul de a fi demiurgi. întrucât fertilitatea, forţa vitală şi capacitatea de seducţie ale materiei sunt nelimitate. Pulsând de posibilitţi nesfârşite, ea aşteaptă stimulul spiritului pentru a trece dintr-o formă în alta, ademenind cu nenumărate rezultate ale delirului ei orb. Atenţie, însă: pasivă, senzual-receptivă, de o plasticitate feminină şi disponibilă faţă de toţi stimulii, ea reprezintă un teritoriu în afara legii, deschis şarlataniei şi diletantismului, abuzurilor şi manipulării Demiurgului. Existenţă inofensivă în cosmos, oricine poate s-o modeleze cum vrea. Cu toate că orice organizare a materiei este efemeră şi inconsistentă, lesne de descompus şi de redus la forme iniţiale. Nu există materie moartă, ci doar necunoscută. Criticând teroarea perfecţiunii descurajante a Demirgului, tatăl clama, chipurile, modest: ,Nu avem ambiţia să-L concurăm.Vrem să fim creatori în sfera noastră inferioară, vrem creaţia pentru noi, tindem spre voluptatea creaţiei, vrem, într-un cuvânt, să fim creatori". Nu pretind perenitatea, mulţumindu-se cu provizoratul şi efemeritatea unei singure forme. Altminteri spus, omul-manechin.

Şi continuarea ,lecţiei" este cu adevărat surprinzătoare. Omul-manechin nu trebuie tratat cu uşurinţă, căci materia nu cunoaşte gluma, este de o gravitate tragică. Rezultatul oricărei intervenţii asupra ei se contopeşte cu ea imediat, identificându-se cu destinul. Suferinţa ferecată într-o formă impusă arbitrar materiei inconştiente, în fond, o parodie, este totală, chinuind-o veşnic, stăpânind-o despotic şi transformând-o într-o însuşire intrinsecă a obiectului, fără antecedente şi fără posteritate, transferată într-o trăire psihică. Acest tip de falsitate comică nu poate fi suportată, ci numai ignorată. De aci frecventele avertismente ale autorului în această privinţă. Tirania formei asupra materiei violentate de Demiurg, care provoacă râsul prin aparenţa ei, este sadică şi abuzivă, exprimând protestul pasiv, şi cu atât mai dureros în neputinţa lui, împotriva grimaselor comice care le-au fost impuse prin simpla numire abuzivă ca atare.

Din fermentaţia explozivă a materiei provine, la a doua mână parcă, şi un fel de generatio aequivoca, constituită din fiinţe semiorganice, pseudovegetaţie şi pseudofaună, aparent asemănătoare cu făpturile vii. în fapt, sunt vieţuitoare amorfe, fără structuri interne, rod al tendinţei imitative a materiei a cărei memorie reproduce forme cunoscute anterior. Fiindcă morfologia materiei este limitată şi unele exemplare se repetă la diferite niveluri ale existenţei. Este procesul care întemeiază şi apariţia omului mecanomorf. O simulare a materiei care se ascunde sub aparenţele înşelătoare ale vieţii. Existenţe de o clipă şi imperfecte, născute de spirite-demiurgi ca replici la perfecţiunea celor create de Demiurgul-divinitate. Tatăl, mort demult, se metamorfozează în acest mod în pasăre gânditoare şi crab, ambele ipostaze-imitaţii parţiale care dispar fără urmă în neantul materiei în continuă mişcare şi modificare de forme. Presupunând, însă, totodată, posibilitatea reapariţiei în virtutea aceluiaşi principiu într-un moment cu totul imprevizibil şi într-o formă tot atât de imprecisă.

Celelalte texte, cuprinse în volumul intitulat generic Manechinele, extind ilustrările nu numai aparent narative asupra spaţiului şi timpului care găzduiesc şi asistă generativ aceleaşi procedee de mitologizare a unei realităţi aparţinând primei vârste a naratorului. Realitate percepută precumpănitor senzorial, asemenea unei lumi de senzaţii, impresii şi halucinaţii într-o poetică a visului-visare, interferează armonios, câteodată şi contrapunctic, asprimile ambianţei palpabile cu digresiunile lejere ale închipuirii. Avem doar de-a face, cum s-a mai spus, cu o ,autobiografie fantastică".

Considerată din perspectiva teoretică a celor câteva repere poetice amintite care tind să se aglutineze într-un sistem coerent şi unitar, cu oricâte neîmpliniri, lumea în care trăieşte autorul se alcătuieşte mai ales pe principiul antinomiilor existenţiale: spirit-corporalitate, absolut-materie, masculin-feminin, evidenţiate prin intermediul unui procedeu de aceeaşi natură dual-contradictorie - prezentul contemporan şi trecutul redimensionat cu ajutorul amintirilor oricât de subiective. Fragmentele propriei biografii fantastice, opina naratorul-autor, deşi nu sunt legate fabular prin relaţii de cauză şi efect ca în relatarea obiectivă, se înlănţuie în întregul universal, rezumându-şi rolul la sugerarea unor rudimente ale unei mitologii integratoare. Contemporaneitatea formelor degradante, cum o cataloga W. Gombrowicz, este, prin urmare, recepţionată critic şi înlocuită cu una proprie, guvernată premeditat de reacţiile eului ,autentic" în retrospectiva scrierii şi sub auspiciile arabescurilor nu doar onirice. Societatea polonă din Drohobycz, (oraşul se afla pe atunci în teritoriul Poloniei) reprezenta un stadiu insuficient cristalizat şi steril, în toate domeniile simţindu-se influenţele dezvoltării industriale din BorysÓaw, care respingea de plano ordinea tradiţională, înstăpânind victoria civilizaţiei maşiniste, a materiei. Filtrat şi prin catastrofismul interbelic, progresul era, aşadar, numai aparent, menţinându-se în forme insuficient stabilizate şi premature, însemna deci în realitate un regres al formelor trecute, o tot mai rapidă degradare a lor. Concluziile lui Schulz pe această direcţie se aflau, era de aşteptat, în deplin consens cu aprecierea lui Gombrowicz, formulată în teoria formelor degradante care împiedicau exprimarea identităţii reale şi totale a individului. Comparaţiile dintre cei doi scriitori pe linia asemănărilor şi deosebirilor dintre ei, conceptual şi artizanal, ar putea conduce la concluzii rodnice. Cea despre imaturitate şi maturitate, din primele opere, spre exemplu.

Având ca punct de plecare astfel de motivaţii şi altele, cu oricâte diferenţe de nuanţă sau de fond, caracterele diferenţiale ale prozelor lui Schulz, atâtea câte s-au păstrat, îl situează pe autorul Manechinelor, fie şi izolat, printre înainte-mergătorii literaturii de azi. Nu puţine dintre înnoirile de concepţie sau de atelier, care domină proza zilelor noastre, îşi pot găsi similitudini frapante sau doar o atmosferă-îndemn mai mult decât stimulative în creaţiile sale. Cu unele dificultăţi specifice în pledoariile de amănunt, în problemele mai generale de concepţie şi formalizare - precum relativizarea canoanelor teoretice şi de elaborare la toate nivelurile (fabulă, personaje, timp, spaţiu, semnificanţi), modificarea exigenţelor atribuirii de valoare, eliminarea intruziunilor extraliterare ori, nu în ultimul rând, reintroducerea cu drepturi depline în cetatea literelor a subiectivităţii eliberate de tirania comenzii sociale, a utilitarismului publicistic etc., - demonstraţia nu presupune obstacole de netrecut, acordându-i scriitorului polonez calitatea de precursor mijlocit sau direct în procesele de înnoire ale creaţiei universale prin cuvânt. Este şi ceea ce lămureşte interesul din ce în ce mai susţinut pentru opera lui, judecarea ei din cât mai multe unghiuri şi de pe poziţii cât mai diverse soldându-se cu rezultate benefice pe mai multe registre interpretative şi istorico-literare. Ca şi creşterea notabilă a apetitului cititorului de la noi pentru versiunea românească retipărită la Polirom.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara