Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Brodski: Drumul de la pierde-vară la laureat Nobel de Ludmila Stern

Istorisirea mea, vreau să vă mărturisesc de la bun început, va avea un caracter personal. S-a întâmplat ca în tinereţe să-l cunosc pe Iosif Brodski, iar prietenia noastră s-a întins pe patruzeci de ani, aproape pe toată durata vieţii lui, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în Statele Unite.

În luna mai 1958 am fost invitată la nunta prietenei mele, studentă ca şi mine la Institutul de Mine din Leningrad. Evenimentul se petrecea într-o odaie de 15 metri pătraţi pe strada Kolomensk. Cei mai mulţi dintre părtaşii la eveniment erau geologi şi geofizicieni, dar printre ei erau şi poeţi din Cercul Literar Minier („Lito”). Cu toţii să fi fost treizeci de participanţi la ceremonie, scaune – nouă sau zece. Eu am sosit târziu, aşa că toate scaunele, ca şi genunchii celor aşezaţi pe aceste scaune, erau ocupate. Nici pe duşmea, între scaune, n-aveai unde să te aşezi. Numai unul dintre cei nou-veniţi, roşcovan, cu părul cârlionţat, cam de optsprezece ani, într-o cămaşă în carouri şi cu pantalonii de catifea tociţi, avea genunchii încă liberi. Însă nu mi-a cedat scaunul. Mă privea cu ochii mijiţi şi, arătându-mi proprii săi genunchi, m-a invitat: „Vă rog, de nu vă indispune”. M-am aşezat, iar el, răsucindu-se puţin, mi-a şoptit la ureche ceva dintr-un cântec atunci la modă. (...)

În seara aceea Brodski (căci el era) se afla în vervă: tachina uşor oaspeţii, se amuza pe seama unora şi asta cu mult succes. Invitaţii hohoteau de râs. Eu nu-mi amintesc nimic, dar mi s-a întipărit în memorie un gest caracteristic lui: termina de spus bancul, rămânea răvăşit, i se îmbujorau obrajii şi se apuca cu mâinile de bărbie. Această combinaţie o arăta adesea – timiditatea şi înclinarea sa spre tachinare erau însuşiri ale tânărului Brodski.(...)

Am plecat de la nuntă împreună. În Leningrad, la începutul nopţilor albe, pe la orele trei dimineaţa, cerul este luminos, de culoare liliachie. Nam mers pe jos nici o jumătate de cartier şi am zărit un taxi liber. Eu am oprit taxiul: „Haidem, Iosif, vă las întâi pe dumneavoastră şi apoi ajung şi eu acasă”. „Păi altfel, cum?”, s-a mirat el. „Altfel ar fi să mă lăsaţi mai întâi pe mine acasă”. „Asta nici nu-mi venea în cap” –, a mârâit Brodski, urcânduse în maşină.(...)

Iosif Brodski nu a compus versuri orientate politic: nici PENTRU, nici CONTRA. Pe el îl frământau chestiunile filosofice ale existenţei, problemele vieţii şi ale morţii, spiritualitatea omenească, onestitatea, probitatea şi independenţa faţă de orice putere. El nu era contra puterii comuniste. El trăia şi scria ca şi când puterea sovietică pur şi simplu nu exista. Mi-aduc aminte, cum în juneţea sa timpurie spunea: „Pisoiul meu habar n-are ce fel de putere e la noi. Cu ce aş fi eu mai rău decât pisoiul meu?”

Şi, într-adevăr, trăsătura determinantă a lui Iosif în acele vremuri era naturaleţea desăvârşită şi libertatea comportamentală. Am credinţa că el era cel mai liber om dintre noi, prietenii lui. Iar noi eram departe de a fi oameni cu psihic de robi. Lui Brodski i se potrivesc cuvintele cunoscute ale lui Griboedov1: „Eu cum scriu, aşa şi trăiesc – liber şi liber”. Într-o scrisoare către prietenul său Iaşa Gordin2, Brodski scrie: „Independenţ a – cel mai potrivit cuvânt în toate limbile. Chiar dacă asta te va duce la înfrângere – atunci numai tu vei suferi înfrângerea. Numai ţie îţi vei da socoteala: altfel, dracu ştie cui trebuie să-i dai socoteala.” Apărându-şi cu înverşunare propria independenţă, el apăra independenţa omului în general. În „versificare de ocazie” el scrie lui Gordin:

E câte unul de-şi vrea viaţa,
Cât mai departe d-ăilalţi toţi.
Şi când se scoală dimineaţa,
Vrea numai tihnă şi confort.
Dar eu vă spun că e prostie,
Iar lui îi cer să-şi scuipe-n sâni,
Când peste tot se tot mângâe
Cu pumni-n fălci, chiar de-s bătrâni.

Chiar dacă nu-s aşa aproape,
Ci mai încolo, îndepărtaţi,
Iar tu te lăfăi în prosoape,
Când alţi-s în nămol băgaţi.

De aceea, eu rămân cu credinţa că netoleranţa structurilor de putere din Leningrad faţă de Brodski la începutul anilor şaizeci era provocată nu atât de versurile sale, ce nu conţineau nici o declaraţie politică, ci tocmai comportarea lui socială, aşezată pe libertate şi organicitate într-o variantă intensivă. El nu a comis, se înţelege, nici un fapt interzis de lege (până şi vecinii săi din locuinţa comună i-au dat după arestare cea mai bună caracterizare), şi, în condiţiile de ştirbire a libertăţii, el trăia ca un om liber şi independent. Dar asta irita şi speria structurile de putere. Sentimentul libertăţii trăia şi în versurile sale. Ori cât ai căuta, era imposibil să găseşti în versurile sale agitaţie antisovietică, dar "organele" puterii din Leningrad nu puteau accepta acele versuri neobişnuite, ce păreau deosebit de periculoase din cauza personalităţii autorului. (...)

Vă puteţi întreba de unde ştiau organele poeziile lui Brodski, de vreme ce categoric nu-l tipăreau. Mai întâi, din samizdat. Versurile lui circulau în foi copiate. Pe ele se făcea muzică şi se cânta în acompaniament de chitară. Astfel el a devenit foarte cunoscut. Nonconformismul său atrăgea tineretul. Pe lângă astea, Iosif după 1958 organiza recitaluri, în principal în amfiteatrele studenţeşti. Succesul era stabil şi total. Brodski avea o manieră fermecătoare, unică de a-şi recita versurile ce încânta pe ascultători. Textul se asemăna cu rugăciunea, la început părea monoton, dar creştea repede în intensitate până la hipnotism. Şi deşi Brodski n-a scris poezii antisovietice, nu a făcut parte din comploturi şi nu a chemat la răsturnarea regimului, prin propria existenţă şi prin caracterul preocupărilor reprezenta un pericol pentru acel regim. Şi structurile de putere resimţeau instinctiv această ameninţare.

Toate astea nu puteau să rămână nepedepsite. Într-o seară rece şi ploioasă, pe 29 noiembrie 1963, m-a sunat un prieten şi, fără nici o bună seara, mi-a spus: „Citeşte «Vecerka»”3. Şi a trântit telefonul. Eu am dat fuga să cumpăr ziarul şi, lângă chioşcul de presă, în ploaie, l-am desfăcut. Era tipărit acolo un articol mare, semnat de A. Jonin, Ia. Lerner şi M. Medvedev sub titlul „Trântorele de pe marginea literaturii”.

(Pentru cei care au mai uitat terminologia propagandei oficiale, trântori – cei ce n-aduc nici un folos. Cei de pe marginea literaturii sunt cei ce încearcă a fi, fără a merita, literaţi.) (...)

Această zi neagră a însemnat începutul persecuţiei lui Brodski. La două luni şi jumătate după această dată, pe 13 februarie 1964, mi-aşteptam oaspeţii. Trebuia să vină şi Iosif. El trebuia să-l aducă şi pe Serioja Slonimski, astăzi celebrul compozitor, care locuia pe Splaiul Griboedov, la jumătatea distanţei dintre mine şi Brodski. Acasă la mine, oaspeţii obosiseră aşteptând, iar ei nu mai soseau. Am dat tefefon la Iosif. Tatăl său, Alexandr Ivanovici, mi-a spus că Osia a plecat demult. L-am sunat pe Slonimski. Serioja mi-a spus că Iosif n-a sosit încă, şi nu ştie dacă să-l mai aştepte. S-a hotărât: nu-l mai aşteaptă.

Brodski n-a mai apărut, iar după miezul nopţii a sunat Alexandr Ivanovici ca să ne spună că Osia e arestat şi că se află la secţia de miliţie Dzerjinski...

La cererea instanţei, Brodski a fost trimis la spitalul judiciar pentru cercetări psihiatrice, unde, trei săptămâni a fost supus la experimente înjositoare, dar a fost găsit sănătos şi bun de muncă. (...)

Brodski a fost condamnat ca pierdevară, deportat într-un sat, Norensk, din regiunea Arhanghelsk, unde a şi rămas, datorită intervenţiei lui Marşak, Şostakovici şi a unor intelectuali occidentali nu cinci ani, ci un an şi jumătate, din 25 martie 1954 până în 4 septembrie 1965. Plecând spre Leningrad, le-a spus, cam în glumă, cunoscuţilor şi vecinilor din locul de exil: „Vă voi face nemuritori!” Astăzi acel sătuc a devenit cunoscut de toată lumea literară. Acolo au loc conferinţe, acolo biblioteca publică din oraşul Konoşa poartă numele lui Brodski, o dăscăliţă din partea locului a scris despre el o frumoasă carte. Astăzi, după 15 ani de la moartea poetului, satul Norensk şi centru raional Konoşa trăiesc cu amintirile fostului lor trecut, când printre ei trăia deportatul Brodski. (...)

Faptul că Brodski era frământat de gândul dacă să plece din ţară sau să nu plece îl cunoşteam din ianuarie 1972. Rămânerea lui în ţară nu însemna şi siguranţă pentru el. Deşi primise chemare din Israel, nu a întreprins nimic concret ca să plece. În orice caz, nu a depus dosarul de plecare la Secţia de evidenţe şi vize de la Miliţie.

Mi-amintesc dezbaterile noastre de la bucătărie, cu „pe de o parte” şi „pe de altă parte”. Într-o zi spunea că aici se sufocă şi amuţeşte, în altă zi – că acolo, fiind fără mediul vital al limbii ruse (...) va amuţi. „Ştiţi, să auzi limba în tramvai, la baia publică, la berărie. Iar acolo ai numai limba pe care ai dus-o cu tine. Asta pentru că poetul nu poate trăi fără mediul lingvistic…” Şi aşa a lungit-o până la jumătatea lunii mai.

Între 22 şi 30 mai 1974 avea să aibă loc vizita oficială a lui Richard Nixon în URSS. Se ştia că preşedintele american soseşte cu o listă de dizidenţi şi de cetăţeni indezirabili puterii a căror soartă intenţionează s-o discute cu Brejnev. Pe listă figura şi Brodski.

Citaţia la organele KGB, unde i se „propunea” s-o şteargă, l-a luat prin surprindere. Era evident că vor să scape de el până soseşte Nixon. Pentru pregătire i-au dat două săptămâni. Dimineaţa devreme pe 4 iunie 1972, pregătindu-se să plece la aeroportul „Pulcovo”, viitorul, cel de al cincilea, laureat al premiului Nobel din literatura rusă (Bunin, Şolohov, Pasternak, Soljeniţîn, Brodski) scria lui Brejnev o scrisoare – bilanţ a vieţii lui în Rusia.

„Stimate Leonid Ilici, părăsind Rusia nu din proprie dorinţă, fapt pesemne cunoscut de Dvs., vă adresez rugămintea, drept ce mi-l conferă conştiinţa fermă că, tot ce am dat prin muncă literară în cei 15 ani, slujeşte şi încă va sluji numai gloriei culturii ruse, şi la nimic altceva.

Eu aparţin culturii ruse, sunt parte din ea, şi nici o schimbare a locului nu poate avea înrâurire asupra rezultatului final. Limba e un lucru mult mai vechi şi mai iminent decât statul. Eu aparţin limbii ruse, iar în ce priveşte statul, potrivit cu vederile mele, măsura patriotismului unui scriitor este dată de cum scrie el în limba poporului, în mijlocul căruia el trăieşte, şi nu de jurămintele strigate din tribună.

Încetând să fiu cetăţean al URSS, eu nu încetez să fiu poet rus. Am convingerea că mă voi întoarce; poeţii totdeauna se întorc; în carne şi oase sau pe hârtie. Eu cred şi într-una şi într-alta. Oamenii au trecut de vârsta când avea dreptate cel puternic. Singura îndreptăţire – blândeţea. De la răutate, de la mânie, de la ură, - fie ele denumite ca fiind întemeiate – nimeni nu are de câştigat. Noi toţi suntem la fel condamnaţi: la moarte. Am să mor şi eu, cel ce scrie aceste rânduri, veţi muri şi Dumneavoastră, cei ce le citiţi. Dar rămân faptele noastre, dar şi ele se vor nărui. De aceea nimeni nu va trebui să-l împiedice pe altul să-şi facă treaba. Condiţiile de existenţă sunt prea grele ca să mai fie şi încâlcite.

Rămân cu convingerea că nu am nici o vină faţă de Patrie. Dimpotrivă, eu gândesc că am dreptate. În orice caz, chiar dacă poporului meu nu-i face trebuinţă trupul meu, sufletul meu încă îi va fi de folos.”

Brodski şi-a început viaţa americană în Michigan, la universitatea Ann Arbor, în calitate de angajat permanent. Era invitat acolo de profesorul Carl R. Proffer, patronul editurii Ardis, unde se publicau în limba rusă cărţi interzise în URSS. (...)

… Brodski a trăit în America 23 de ani. Soarta sa, cu un viraj neverosimil, l-a ridicat la înălţimea inaccesibilă a gloriei, ce rar este dat să fie atinsă de poeţi în viaţă. A primit premiul MacArthur pentru genii, a devenit doctor honoris causa al mai multor universităţi americane şi europene, a devenit primul străin, care a ocupat postul de poet-laureat al Bibliotecii Congresului. A primit Ordinul Francez „Legiunea de Onoare” şi, în sfârşit, în 1987, Premiul Nobel pentru literatură. Când era întrebat adesea în interviuri de către ziarişti despre persecuţia din Uniune, îl cuprindea supărarea. Nu putea suporta gândul că onoarea nu i-ar fi adusă de munca sa literară, ci ar reprezenta compensarea persecuţiei din patrie. (...)

Scriitoarea Ludmila Stern este profesor la Universitatea Brandeis, SUA. Născută la Leningrad, URSS, a absolvit Facultatea de Geologie din Institutul de Mine, iar doctoratul l-a susţinut la universitatea din acelaşi oraş. A lucrat ca geolog, conducător de proiect, iar în 1976 a emigrat în SUA. Locuieşte în Boston, Massachusetts. A publicat şapte cărţi în rusă, două în engleză, una în italiană şi numeroase povestiri în limbile engleză şi rusă. În anul 2004 publică în engleză „Brodsky: A Personal memoir” la Baskerville Publiskers, Fort Warth, TX.Cartea în care autoarea se ocupă în chip concentrat de drumul parcurs prin hârtoapele vieţii de Iosèf Brodski, „Brodsky: Ocia, Iosif, Ioseph”, s-a bucurat de un succes neîntârziat. Cea de a doua ediţie a şi apărut la Ed. Retro, St. Petersburg, 2005, în limba rusă.

Prezentare, note şi traducere din rusă de Fl. Neagu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara