Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Brâncuşi în America de Edward Sava

Este un fapt incontestabil că patronajul colecţionarilor americani şi succesul de care s-a bucurat creaţia lui Brâncuşi în Statele Unite, au avut un rol esenţial în stabilirea locului său în panteonul artistic al secolului al XX-lea. Cu toate că a devenit cetăţean francez spre sfârşitul vieţii şi a lăsat moştenire întregul conţinut al atelierului din Impasse Ronsin statului francez, concetăţenii săi adoptivi au recunoscut cu greu cruciala sa contribuţie la evoluţia artei moderne.

În perioada sa de maximă creativitate, din primele decenii ale secolului trecut, Brâncuşi nu a avut expoziţii personale în Franţa sau un negustor de artă care să-i promoveze lucrările. În acelaşi răstimp, în America, colecţionari pasionaţi – Agnes şi Eugene Mayer, John Quinn, Walter Arensberg – au achiziţionat zeci de exemplare ale sculpturilor sale care şi-au găsit ulterior locul în colecţii publice. Astăzi, majoritatea marilor muzee americane se mândresc cu creaţii ale lui Brâncuşi pe care le expun permanent. Unele dintre ele – Muzeul de Artă Modernă din New York, Muzeul de Artă din Philadelphia – au dedicat arii speciale operei artistului permiţând sculpturilor să „dialogheze”.

Câteva puncte de reper ale istoriei aprecierii artei lui Brâncuşi în Statele Unite şi ale influenţei pe care opera sa a exercitat-o şi continuă s-o exercite aici merită, mai ales în contextul actual, reamintite.

Armory Show şi expoziţia de la Galeria „291”

În februarie 1913, la New York, este inaugurată „Expoziţia Internaţională de Artă Modernă”, intrată în istorie sub numele de „Armory Show”. Manifestarea a pus pentru prima oară un public american obişnuit cu reprezentările realismului academic în faţa unor opere reprezentative ale artei moderne europene.

Printre artiştii care debutează în Lumea Nouă cu această ocazie se numără Brâncuşi şi Marcel Duchamp. Primul expune cinci piese dintre care Sărutul şi Muza adormită, toate intrând în colecţii private. O variantă a Domnişoarei Pogany reprezintă, alături de tabloul lui Duchamp, Nud coborând scara, unul dintre cele mai discutate exponate al unei manifestări înconjurate de proteste scandalizate.

Un an mai târziu, marele fotograf şi promotor al artei moderne europene în America, Alfred Stieglitz, organizează, la îndemnul colegului său Edward Steichen, o veche cunoştinţă pariziană a lui Brâncuşi, prima expoziţie personală a sculptorului în mica sa galerie „291” de pe Fifth Avenue. În prima dintre cele două încăperi, Stieglitz înconjoară o sculptură în lemn, Primul pas, ulterior pierdută, cu capete din bronz şi marmură. În a doua, amplasează o singură piesă: o variantă în bronz a Măiastrei în toată gloria ei. Expoziţia stârneşte comentarii pasionate în presa vremii şi piesele sunt vândute unor membri ai ceea ce avea să devină rapid un cerc de fervenţi susţinători ai artistului român. Cuplul Mayer cumpără bronzurile Danaïde şi Măiastra. John Quinn, un adevărat mecena pentru Brâncuşi, achiziţionează o Domnişoară Pogany din marmură şi comandă acea versiune, tot din marmură, a Măiastrei care se sprijină pe o cariatidă din piatră şi se află astăzi expusă la MoMA.

„Este artă sau nu?”

Tot o variantă a Măiastrei, poate acea plăsmuire a lui Brâncuşi care defineşte cel mai bine extraordinarul său dar de a reduce lumea organică la elementele definitorii, a făcut obiectul unui proces care-i aduce o celebritate necăutată, semn al ambiguităţii cu care America continua să privească arta modernă şi drumul ei către abstract. În octombrie 1926, Edward Steichen se întoarce de la Paris cu o sculptură din bronz cumpărată direct din atelierul artistului. La intrarea în Statele Unite, lucrarea este clasificată ca un obiect industrial pentru care trebuia plătită o vamă de 40% din valoarea declarată. Până la soluţionarea cazului în favoarea creatorului, au urmat doi ani de proceduri legale cu expertize şi contraexpertize al căror text, citit astăzi, poate părea de un absurd ionescian. La vremea respectivă însă, prietenii artistului – Duchamp în primul rând, Ezra Pound, criticul Henry McBride, Gertrude Vanderbilt Whitney, întemeietoarea muzeului care-i poartă numele – au privit procesul cu toată seriozitatea văzându-l ca ceea ce era în primul rând: un atac la libertatea artistică.

Retrospectiva de la Philadelphia

În 1995, Muzeul de Artă din Philadelphia, devenit ca urmare a donaţiei din 1950 a familiei Arensberg instituţia americană cu cele mai multe lucrări de Brâncuşi, a propus, împreună cu Centrul Pompidou, o retrospectivă de mari dimensiuni a creaţiei brâncuşiene incluzând, alături de sculpturi, desene şi fotografii. Organizatorii manifestării au grupat lucrările mai degrabă cronologic decât tematic, trecând rapid peste ucenicia în mediile academice româneşti şi franceze sau scurtul interval petrecut în atelierul lui Rodin. Şi-au concentrat atenţia asupra perioadei de maturitate artistică a lui Brâncuşi în care acesta a revenit mereu la subiecte favorite, reducând tot mai mult, precum Cézanne înaintea sa, elemente naturale la esenţial.

Remarcabil, retrospectiva de la Philadelphia a îngăduit publicului să perceapă lucrările expuse nu izolat ci ca un ansamblu de elemente între care există puternice legături simbiotice: suprafeţe strălucitoare din bronz, finisate cu mâna, oglindesc vibrante structuri de marmură; arcul unei păsări în zbor îşi are ecoul în gâtul curbat al unui bust feminin; o frunte bombată în linia unei ceşti… Curatorii au încercat să reînvie ambianţa creatoare a atelierului artistului, să invoce spiritul său, înconjurând privitorul cu o lume plină de contraste: linii curbe şi unghiuri, lemn şi piatră, neted şi rugos, lumină şi umbră, geometric şi organic... Aşa cum atestă zecile de fotografii pe care artistul le-a făcut şi care sunt departe de a avea doar o valoare documentară, Brâncuşi a conceput – în atelierul său parizian, în proiectul eşuat al unui templu pentru maharajahul din Indore – adevărate „instalaţii” avant la lettre, care anunţă creaţiile unor artişti contemporani precum Louise Bourgeois.

Timp de decenii, critica a pus mereu accentul pe caracterul abstract al formelor lui Brâncuşi cu toate că artistul, ca şi Picasso, n-a depăşit de fapt niciodată hotarul care separă figurativul de abstractul pur. În schimb, au fost mai mult sau mai puţin ignorante tensiunile atât de elocvente dintre creaţiile sale şi spaţiul care le înconjoară şi, în particular, cele dintre sculpturi şi socluri. Artistul a încercat mereu noi juxtapuneri care testau echilibrul dintre mobilitatea formei şi rigiditatea materialului. A renunţat la rolul formal al piedestalului şi expoziţia de la Philadelphia a fost poate prima care a atras cu adevărat atenţia asupra unor eşafodaje care, simple sau complexe, erau departe de a fi neutre. Privitorul a fost încurajat să decidă el însuşi dacă soclurile pot fi considerate – sau nu – creaţii independente; dacă, aidoma ramei unui tablou, reprezintă – sau nu – o graniţă care trebuie trecută.

Brâncuşi, precursor al minimalismului

Mai multe manifestări recente – „Brâncuşi – Serra”, organizată în comun de Muzeul Guggenheim din Bilbao şi Fundaţia Beyeler din Elveţia (2011); „Brâncuşi pionier al minimalismului în America” de la galeria new yorkeză Kasmin (2015) – au reiterat rolul creaţiilor lui Brâncuşi, de la creasta „Cocoş-ului” la „Coloana infinită”, în evoluţia unor artişti precum Carl André, Donald Judd, Richard Serra, Frank Stella sau Robert Ryman. De la Brâncuşi au învăţat aceştia că repetiţia nu înseamnă uniformitate, monotonie. Că austeritatea nu este echivalentul sărăciei. Că limitele dintre opera de artă şi spaţiul ce-o înconjoară nu există decât în mintea privitorului. De la artizanul Brâncuşi au învăţat să preţuiască comoara de nuanţe care trebuie „eliberată” din materialul pe care vor să-l transforme.

Richard Serra, probabil cel mai original şi interesant sculptor în viaţă susţine că atunci când era student la Paris în anii 1960 şi nu sculptase încă nimic s-a dus zilnic vreme de o lună să deseneze în atelierul lui Brâncuşi descoperind acolo „un manual de posibilităţi”.

Opera lui Brâncuşi este atât de plină de sensuri încât noi generaţii de artişti vor găsi mereu drumuri pe care el le-a deschis dar care n-au fost încă explorate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara