Arta prozei seamănă, pe ici pe colo, dacă nu cu ikebana, măcar cu priceperea florarilor de-a garnisi buchete. O floare carnivoră poate nimeri lîngă cîteva anemone, petunia lîngă raflesia. şi, pe deasupra, alte stampe-flori, presate în sertare. E impresia pe care ţi-o lasă, cînd încă nu-i ştii mirosul, cel mai recent roman al Ruxandrei Cesereanu, Nebulon, de curînd publicat la Polirom. Un congloméros suprarealist, sau ŕ la maničre de, o carte de poveşti care s-au întîmplat de-a binelea sau pe care doar îţi aminteşti că le-ai citit, deşi parcă se teminau altfel. Bunăoră, istorisirea despre Avida Dolares, zis şi Salvador Dali, cel dat afară, cîndva, dintr-o ,frăţie" fiindcă era ,căutător de aur şi alchimist şugubăţ". Arta, obişnuia el să spună, e o interpretare paranoică a realităţii. Aşa că şi darea de seamă a Ruxandrei Cesereanu despre mustăciosul Salvador Dali este, cum altfel, paranoică. Fascinată, adică, de cuvinte, mai mult decît de întîmplări, robită, cu bunăvoia ei, unei scotoceli chichiriciaose. Kikiriki este refrenul scurtei bazaconii/năstruşnicii care închipuie, aşezată la începutul cărţii, un fel de brîu al Andromedei. Mustaţa (care tot revine...) e a lui Dimov. Însă maşina de vise, ,instalaţia" montată pe modelul Fuchsiadei se mişcă încă greu...

Reuşite şi interesante, ca exerciţii de stil, sînt portretele, cîteodată retro, altădată SF, ale cunoscuţilor, chiar intimilor. Genealogia aceasta ciudată, în care înrudirile se arată în somn, aduce cu vrejul de fasole, din basmul cunoscut, din care tot dau ,cîrcei". Figuri antropoide, zoomorfe, spectre şi aure de sfinţi alunecă pe muzica din, să spunem, Dansul piticilor. Un amestec de mistere medievale, jitii, amintiri din presupuse turniruri populează un tărîm în care e loc şi de covoare (persane) fermecate, şi de sari, şi de chimonouri şi unde se adună, pe seară, fetiţele de la bloc, şamanii şi cavalerii din Camelot. Ruxandra Cesereanu sare, cu buna credinţă a copilului care trăieşte poveştile, de la amintirile cu unchiul Nae şi mătuşa Mărioara sau cu ,vecinele" de-o seamă la întîmplări amestecate, ,centauri" cu cap real şi corp fantastic ori la zvonuri ciudate din cine ştie ce colţ de lume, înflorite în mintea unei tinere femei.

Istorisirea trece, pe punţi bine găsite, de la detalii foarte concrete fixînd, în pastă cîtuşi de puţin diluată, chipuri pictate minimalist - , Albertin era un catalan miop, aflat în patruzecimea sa, ursuz la începuturi şi zgîrcit la vorbă. Altfel foarte curios şi aplecat asupra lumii înconjurătoare, pe care o ţinea la depărtare şi din pricina timidităţii"; ,Deja se îngrăşase enorm, era un bulgăre uriaş de carne, cu ochii albaştri, tăioşi. Atunci am aflat pentru întîia dată că i se spunea Balena. Doica mea fusese poreclită, nu se ştie de cine, Balena, din pricină că plutea prin aer, se rostogolea în avalanşă cu greutatea ei moale, albă, de femeie bătrînă" la ,faptele" care o atrag, brusc, pe povestitoare, franjurîndu-i, astfel, povestea: ,În Persia zilelor noastre se mai nasc uneori, nu se ştie de ce, cîini cu trei picioare" sau ,Cele mai frumoase balene sinucigaşe apar pe malul oceanului în luna mai."

Prima parte, care ,prefaţează" Nebulon-ul propriu-zis, făcută, ca şi el, din sedimente de vîrste diferite e despre ,maeştri" adevăraţi sau născociţi, despre ritualuri de călătorie şi de spunere, despre marile ,iniţieri" şi micile surprize: Haritina, vrăciţa cu trupul acoperit de flori desenate, o natură moartă schimbată în tableau vivant, ,unchiul" Solomon, Maharajahul, semănînd aşa de bine, peste ani, cu un anume scriitor Salman (Rushdie, sîntem lăsaţi să completăm...), văzut la televizor, povestitorul Farid, vorbind despre berberi. Dintr-o lume inocentă, lenevoasă, care doar se joacă de-a viteza o prozatoare cu matriţă de poetă fasonează scene de basm de azi, aşezînd un joben sclipicios pe creştete ce mai păstrează încă rosătura de la pălărie. Un soi de magie au ralenti, ca făcută de un Merlin cam ticăit, umple golurile de realitate cu ,viziuni", cu seminţele încolţite ale unor flori ciudate, nici Papaver somniferum, nici fleur de la lune.

Nebulon, a doua parte a cărţii, povesteşte despre întoarcerea, tîrzie, a poeţilor în cetate. Goliarzi, pelerini cîntîndu-şi versurile bat dintr-un cap într-altul o terra incognita, adunînd mărturii. ,Semne" pe care o altă voce le pune cap la cap, în pasaje confesive (parcă prea din cale-afară...), în italice, destăinuind cît de greu s-a urnit această peregrinatio animi, în care Ruxandra Cesereanu pleacă deodată cu personajele ei. Plăsmuiri pe care vrea cu tot dinadinsul să le facă să ,respire", reuşind, mai degrabă, să le sufoce între digresiuni: ,Despre Rosaura nu pot spune decît că este ceea ce eu nu aş putea fi niciodată. O femeie plăpîndă peste măsură. Felul în care a căzut ea în mrejele nevoite ale lui Alois satisfăcea însă un fel de fantasmă a mea privind fecioarele despletite, nu ştiu cum să le spun altfel, care îşi stimulează călăii prin starea lor de victime îmbietoare, molatice. Pe de altă parte, reveria mea adolescentină privind călugăria îşi spune cuvîntul aici." Aceleaşi explicaţii (justificări?), privind fie eroii, fie acţiunea revin după fiecare episod, ca să atragă atenţia că e vorba, în fond, despre o proză cu miză mare.

O carte a vîrstelor care se intrică (amintind, pe departe, poate şi prin iubirea intelectuală de natură, în toate sensurile, de Exuvii), a experinţelor care, deşi nu par, înseamnă mult mai mult decît literatură, o călătorie dinspre Nigredo spre Rubedo. Un basm cu Cassandre şi Sibylle despre cum, fără să le creadă nimeni, au apărut pe lume poveştile. Scrise, ar fi spus aceeiaşi suprarealişti la care, într-un fel sau altul, Ruxandra Cesereanu tot revine, pour mettre en fureur les gens- graves, graves, graves/et amuser les enfants-petits, petits, petits. O lume de carnaval, în care orice căutare se termină par des chansons, unde personajele capătă, la sfîrşit, efigii de marţipan, o ţară a făgăduinţei în care pîndesc, totuşi, pe la colţuri, ,răii" din ţara minunilor. Cei cinci poeţi, oratores care, aidoma strămoşilor bellatores, caută Graalul se dezmeticesc într-un bîlci cu defilare, unde breslele, mai codaşe sau mai de soi, îşi poartă blazoanele. Apoi cade cortina, pe o frază cam gnomică de final: ,moartea să ne găsească întotdeauna vii, iar viaţa să nu ne afle niciodată morţi". Sau ameţiţi. E concluzia unei ,foieli", mai ,agreabile" în prima parte, printre flori, filme ş.a.m.d., legată, prin fire şi firicele, de felul suprarealist, ŕ la Gellu Naum, de ,transhumanţă": ,Într-o bună zi oile au murit/În transhumanţa lui solitară/ bunicul a lăsat să-i crească nişte mustăţi lungi/şi s-a apucat să mîne o turmă de pietre/Apoi bunicul a murit şi el/mustăţile i-au crescut şi mai lungi/pietrele au intrat în pămînt/şi au început să-i roadă mustăţile."