Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Boris PASTERNAK (1890 – 1960) de Leo Butnaru


-a n|scut la Moscova în familia pictorului L. Pasternak şi a pianistei R. Kaufman. În casa lor veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregăteşte serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea din Marburg (Germania), frecventând cursurile celebrului filosof G. Cohen. După absolvirea universităţii se dedică activităţii literare. Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist "Centrifuga". Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărţi - Gemene în nori (1913) şi Pe deasupra barierelor (1917). Personalizarea sa "canonică" este evidentă în a treia carte, Sora mea - viaţa (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vara dintre două revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept "intimizarea istoriei". De aici încolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenţa sa remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N. Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai apropiat dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din prima perioadă de creaţie, fireşte).

|scut la Moscova în familia pictorului L. Pasternak şi a pianistei R. Kaufman. În casa lor veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregăteşte serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea din Marburg (Germania), frecventând cursurile celebrului filosof G. Cohen. După absolvirea universităţii se dedică activităţii literare. Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist "Centrifuga". Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărţi - Gemene în nori (1913) şi Pe deasupra barierelor (1917). Personalizarea sa "canonică" este evidentă în a treia carte, Sora mea - viaţa (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vara dintre două revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept "intimizarea istoriei". De aici încolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenţa sa remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N. Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai apropiat dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din prima perioadă de creaţie, fireşte).


În concepţia lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă acţiune novatoare în domeniile obişnuitelor manifestări ale vieţii sub semnul eternităţii. În articolul programatic "Pocalul negru", poetul îşi formula crezul (de etapă) astfel: "Deci, permiteţi-i impresionismului în miezul metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea vremelnicului în veşnic prin intermediul clipei limitative - anume acesta e adevăratul sens al abreviaţiei futuriste".


În 1927 Pasternak părăseşte LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei), orientându-se în albia unui neo-clasicism de o distinctă individualitate, în cazul său echivalentă, incontestabil, cu originalitatea. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărţi, romanul Doctorul Jivago, în care sunt abordate eternele ecuaţii viaţă-moarte, întemeierea existenţei umane pe/ în cultură şi istorie, rolul artei şi naturii întru depăşirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluţiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar şi un dosar ce stipula "trădarea de patrie". B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în "Declaraţia TASS" (2.11.1958) - ca în timp de război, nu? - se spunea că: "În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic Doctorul Jivago, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate Ťminunăţiile raiului capitalistť. Astfel, se anticipa un alt caz - cel al lui Soljeniţîn.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.


Boris Pasternak este şi unul din redutabilii traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.








* * *





Februarie. Să faci rost de cerneală şi să plângi!


De februarie să scrii în bocet hohotitor,


Cât huruitoarea moină de care fugi


A neagră primăvară arde învăluitor.





Să faci rost de trăsură. Plătind grivne, vreo şase,


Prin zvon de clopot şi-a roţilor bătăi de talere


Să te transferi într-acolo, unde ploi tumultoase


Decât cerneluri şi lacrimi sunt mai sunătoare.





Unde, precum pere, prăsade carbonizate,


Din copaci puzderia de grauri, risipitor,


Va cădea-n băltoace, spre-a prăbuşi uscate


Tristeţi neogoite-n adâncul ochilor.





Sub ea, prin nea, petice de pământ negresc,


Şi vântul de ţipete e răscolit ca de brăzdar,


Şi, cu cât mai întâmplător, cu atât mai firesc


În hohotul de plâns versuri compuse-răsar.


1912





* * *





Ridicându-se din rombul vuind sacadat


Al pieţelor de zori încă ne-mpurpurate,


Ghersul, motivul meu este sigilat


Cu ploile ce mi-au rămas neuitate.





Nu mă căutaţi sub cerul senin; figuraţie


Nu fac în gloata colegilor ce uzi n-au fost.


Eu sunt lioarcă până la piele de inspiraţie,


Şi nordul din copilărie mi-e de adăpost.





El este totalmente în beznă şi asemănat


Buzelor grele - versuri - de mute fremătări,


Din prag priveşte, de sub sprâncene, mirat,


Ce zgârcită e noaptea la explicaţii, elucidări.





Mie îmi este groază de acest subiect,


Însă una, intuitiv, el ghiceşte, ştie, -


De ce, nerecunoscut de nimeni, - predilect,


De undeva de dânşii eu sunt luat în chirie.


1913, 1928


Improvizaţie





Din palmă hrănii claviatura - stol de clape


Sub bătăi de aripi, plesnete, croncănire,


În vârful degetelor stând, le-ntinsei mâna aproape,


Şi noaptea se freca de coate sub mâneci în răsucire.





Şi era întuneric. Şi un heleşteu cu apa amară


Vălura, unduia. - Şi păsări din specia te iubesc


Păreau mai curând să omoare, decât să moară,


}ipătoare, negre, cu clonţul dur, diavolesc.





Şi era heleşteul. Şi întuneric era. Pluteau


Oale uriaşe cu dohotul miezului de noapte.


Şi val după val pe dedesubt luntrea şubrezeau


Şi păsările tot mai loveau cu clonţul în coate.





Şi noaptea se clăti sub al zăgazului laringe.


Se părea, câtă vreme puiganul nu e hrănit,


Femelele mai curând vor ucide, decât şi-ar stinge


Ruladele-n ţipătorul lor gâtlej hârcâit.


1915





* * *





Sora mea - viaţa şi astăzi este în revărsare,


Şi cu ploaia de primăvară de toţi şi de toate se lovi,


Dar oamenii cu brelocuri - ursuzi, în măsură mare,


Înţeapă delicat ca şarpele ce prin ovăz s-ar şupuri.





Pentru-aşa ceva vârstnicii au oarece rezon.


Dar, incontestabil e rizibil rezonul tău,


Că-n furtună liliachii ar fi ochii şi-nrouratul gazon


Şi că orizontul ar mirosi a rezedă, zău.





Că în mai, când "mersul trenurilor" ţi-i de lectură


Pe firul de cale ferată ce duce spre Kamâşinski,


Constaţi că acesta e mai grandios ca Sfânta scriptură,


Chiar dacă din nou fără probleme îl poţi reciti.





Că, abia de chindia luminează femeile din cătun,


Ce stau gloată înghesuite printre şine, traverse,


Eu aud că acesta nu ar fi presupusul canton,


Şi soarele, scăpătând, parcă mă ademeneşte.





Şi, după a treia bătaie, pluteşte clopoţelul, scuze


Repetat prezentându-şi: regret, nu a fost să fie aicea.


De sub perdea aduce a noapte dogorită, a spuză,


Şi, de pe treapta vagonului, stepa cade spre stea.





Clipind, clipocind, dar se doarme dulce undeva,


Şi fata-morgana doarme, iubita,


La ora, când plescăind pe platforme, inima


Cu uşi de vagoane împresoară stepa, rănita.





Din superstiţie





O cutie cu portocale amare -


Aceasta e cămeruţa mea.


O, nu de numere să te pătezi


Până la morgă, cumva!





Eu mă instalai aici repetat


Din superstiţie.


Tapete, maro, ca stejarul,


Şi uşa - partiţie.





Din mâini nu lăsam zăvorul.


Dar tu intrai neaşteptat.


Cârlionţul atinse minunata buclă,


Buzele - vioreaua au sărutat.





O, gingaşo, în numele celor trecute


Şi de data aceasta aud,


Cum, ca ghiocelul, straiu-ţi ciripeşte


Spre aprilie: "Salut!"





Păcat de spus - nu eşti dintre vestale:


Ai intrat cu un scaun aproape înalt


Şi, ca de pe raft, mi-ai luat viaţa


Şi praful de pe ea l-ai suflat, spulberat.


Vara 1917


Nu atingeţi!





"Atenţie! Proaspăt vopsit!", - dar


Sufletul, memoria nu mi-au fost atente,


Încât - pătaţi mi-s obrajii verde-amar,


Şi braţele, şi buzele, şi ochii - în pete.





Din toate izbânzile şi nenorocirile


Pe tine te iubeam mult, noctambul,


Pentru că, împalidate luminile,


Cu tine deveneau - mai albe ca albul.





Şi bezna mea, prietene, mă jur,


Va ajunge, cumva, nu peste zile multe,


Mai albă, decât aiurare, abajur,


Decât tifonul alb bandajat pe frunte.


Vara 1917





* * *





Cum mai jucai tu acest rol!


Eu chiar uitam că suflor ţi-aş fi!


Că şi în al doilea vei cânta,


Oricine pe-ntâiul şi l-ar însuşi.





În lung de nori plutea barca. În lung


De ogoare cu nutreţuri cosite.


Cum mai jucai acest rol! Ca susur


De ecluze şi bord, de val plescăite.





Şi, plutind jos peste cârmă, rândunea


Cu o singură aripă, - ce mai! -


Mult peste măiestria din rolurile toate


Tu anume acest rol îl jucai!


Vara 1917





Fluierele miliţienilor





Slugărimea e în grevă. Îngreţoşate


De gunoiul prăfos şi întunecat,


Nopţile sar parcă împroşcate


Peste gard, cu muşchiul încordat.





Se mocoşesc prin ramuri, cad jos,


Nereuşid prin pomi să se stăpânească,


Sar în picioare: după gardul ghimpos,


Nordul răutăţilor prinde să însurească.





Şi dintr-o dată - din grădina în care


Doar ochiul ţi-a mas, din al sufletului tău


Întuneric drag, ocheană-n aiurare, -


Este prins un fluierat plescăit peste tău.





De miliţian ocheana e-ncleştată strâns,


Şi ea, disperata, branhiile îşi zbate,


Şi cu gâtlejul, ochiul, îndărăt, cum e deprins


Peştele, încearcă să-i scape din labe!





De argint mărunt ce clipoceşte -


Rotunde-profunde boabe de mazăre,


Ca dimineaţa udă ce rătăceşte,


Peste gard e-aruncată stea lucitoare.





Şi acolo, unde se întunecă răsăritul


Cu oftica estivalului Tivoli*,


Stă aruncat un oarece fluier, zdohnitul, -


În agonie praful prinde-a-l coperi.


Vara 1917


_____


*Oraş italian din provincia Laţium.





Definiţia sufletului





Ca un prăsad în futună să se desfrunzească,


Otova - o singură frunză, nefragmentată.


Ce devotată este ea - se despărţi de tulpină!


Zăpăcita - de uscăciune va fi sufocată!





Ca prăsada coaptă, mai piezişă ca vântul.


Ce fidelă e - "Pe mine nu mă v-a terfeli!".


Priveşte, i s-a dus ireversibil frumuseţea,


Pâlpâi, se scutură, apoi se scrumui.





Patria noastră a pârjolit-o furtuna.


Puiuţule, îţi recunoşti cuibul ce ţi-a fost casă?


O, frunza mea, mai sperioasă ca o cinteză!


De ce te-ai zbate tu, mătasea mea sfioasă?





O, nu te teme, melodie-concrescenţă!


Unde ar mai fi să plecăm, ce-i de făcut?


Ah, şfichiuitorul, mortalul adverb "aici" -


Nu pricepe cutremurul cu ce-a concrescut.


Vara 1917





Locţiitoarea





Eu trăiesc cu fotografia ta, cea care hohoteşte,


Căreia încheieturile şi mădularele-i trosnesc,


Cea care-şi frânge mâinile şi nu mă părăseşte,


La care tot vin şi vin musafiri-musafiri, şi tânjesc.





Care de la trosnetul buştenilor, bravada lui Rakozi,*


De la flaconaşe în sufragerie, de la sticlă şi musafiri


După ce va galopa pe clapele pianului, va sări -


De la rozete, de la roze, de la arşice şi sâmburi,





Pentru ca, slăbindu-şi coafura, şi buton de ceai -


fudul,


Zbanghiu, - prinzându-l la cingătoarea înflorată,


Valsând întru glorie, să glumească, muşcând şalul


Ca pe un supliciu, înfierbântată, cu suflarea tăiată.





Pentru ca, mototolind cu mâna coaja, reci felii


De portocală să le înghită, spre a se grăbi


În lustrul cu care era-ncinsă, îndărăt, după draperii,


În sala care a vapori de vals prinse iarăşi a mirosi.


1917


_________


*Aici: "Rakozi-marş" de Ferenz Liszt.





Acasă





Jar pe şapte coline.* Porumbei


În fânaţul putrezit. De pe soare


Cade cealmaua-n faptul amiezii:


E timpul prosopul a fi schimbat


(Stă răzmuiat la fundul găleţii)


Şi pe vreo cupolă să fie înfăşurat.





În urbe - vorbitoare membrane,


Târâiş de răzoare şi păpuşi dolofane.





Draperia trebuie cusută, te gândeşti:


Umblă, păşeşte ca un mason posac.


Ce adormitor e - să trăieşti.


Să te săruţi - ce insomniac!





Abia venit de pe drum


Murdar, oraşu-n aşternut cade.


Acum, de după stepa-ndelungă,


Prima oară adie a sănătate.


Nicicând nu se va termina


A numelor negre duhoare.


Stele, loc cu tichet, poduri arcate, -


Hai la culcare!


1917


__________


*Pe şapte coline este aşezată Moscova.





* * *





Iubito - e groaznic! Când iubeşte poetul,


Se îndrăgosteşte un zeu fără astâmpăr.


Şi spre lume din nou se târăşte haosul,


Precum în vremi de arheologic protoadevăr.





Vederile lui de tone de ceaţă-s înlăcrimate.


El e ca şi orb. Ba mai mult: mamut pare a fi.


A şi ieşit din modă. El ştie - nu se poate:


Trecut-au cele vremi - analfabetismul reveni.





El vede cum se joacă nunţi în bucurie lumească,


Şi cum se îmbată, spre-a se trezi, şi-a se-mbăta iar.


Cum simplele, bicisnicele icre de broască,


Sunt numite, înnobilator, - icre negre, caviar.





Cum viaţa, ca pe o perlată chestiune de Vatto,


Se pricep a o substitui cu o mică tabacheră.


Şi se răzbună pe el, posibil, doar pentru că acolo


Nu se minte, nu se strâmbă cu-aplomb de hahaleră.





Unde minte şi tămâiază, rânjind, confortul


Şi trântorii trândăvind se târăsc mişeleşte,


El sora dumitale, ca pe o bacantă de pe amforă,


O ridică de la pământ şi în vers o oploşeşte.





Şi topirea Anzilor o va revărsa în sărut,


Şi dimineaţa din stepă, pe care o domină


Stelele ce ard, când noaptea prin satul tăcut


Cu behăit brumăriu îmboldeşte - áce de lumină.





Şi cu tot ce-au respirat ponoarele veacului,


Cu tot întunericul diferenţei botanice,


Va înmiresma acut tifoida tângă a molâului,


Şi haosul vegetaţiei ţâşni-va pe văi, pe colnice.


Vara 1917

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara