Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Borges poetul de Simona-Grazia Dima


Nu sunt foarte mulţi aceia care ştiu că prozatorul Borges a fost, de la începutul carierei sale până la sfârşitul acesteia, dublat de un fascinant poet.

Împărtăşim aceeaşi opinie cu cea a distinsului traducător şi eseist Andrei Ionescu, din prefaţa volumului antologic* pe care l-a realizat din creaţia marelui argentinian: „Este foarte semnificativ faptul că activitatea lui literară a început şi s-a încheiat cu poezia. Mai mult, se poate spune că opera lui literară este, în mod esenţial, poezie. (...) Când ne referim la Borges, este poate mai adevărată ca oricând afirmaţia că fiecare pagină a unui scriitor autentic dă seama despre întreaga sa creaţie" (p. 5). Traducătorul român îl citează, în acest sens, pe unul dintre cei mai importanţi exegeţi borgesieni, Jaime Alazraki, după care cele mai reuşite proze ale lui Borges sunt intense „metafore epistemologice" (într-o formulare preluată de la Umberto Eco).

Volumul alcătuit de Andrei Ionescu, masiv şi bine documentat, cuprinde poeme din toate etapele creaţiei lui Borges, călăuzindu-se după ediţia de referinţă, Obras completas, Emece Editores, Buenos Aires, 1989-1996, fără să o reproducă întocmai: traducătorul şi eseistul român împleteşte, în această realizare cu totul remarcabilă, două criterii - cel cronologic şi cel al genurilor literare, consubstanţiale gândirii creatoare a lui Borges însuşi, urmărind procesul de universalizare a acesteia,

Universul complex al poeziei marelui argentinian este impregnat de aluzii culturale, profesând un veritabil cult al intertextualităţii. Până şi marea din poemul omonim este una culturală, memorie a faptelor lui Ulise şi Sindbad. Paradoxal, uitarea este, şi ea, o temă preferată. Derizoriul ei, acceptat cu o anume seninătate, exprimă graba omului de a reconfigura semantica lumii: „Uşor nu-i să dezlegi ce-i timpul, labirint/ Multiplu, unu şi mereu distinct,/ Al fiecăruia şi-al tuturor./ Sunt nimeni. Spada n-am încins voinic./ Ecou sunt, şi uitare, şi nimic (Uitarea).

Într-o vibraţie de ordin sufletesc, prin care eul poetic se identifică sistematic cu universalul, mai mult decât în recursul la autobiografism, este de aflat latura profund personală şi intimă a lirismului borgesian. Dureroasă este, pentru poet, magia vieţii, urmată de detaşarea consecutivă, încă din volumul Fervoarea Buenos Aires-ului (1923), pe care îl socotea definitoriu pentru creaţia sa, prefigurând tot ce avea să întreprindă ulterior. De timpuriu, a exprimat, prin poezie, extazul şi teroarea existenţei, îngemănate în sensuri ce par să rupă şi să recompună, fără preget, experienţa. Spaţiul liric tutelar, cel al oraşului Buenos Aires, schiţează o mitologie vibrantă, iute contrabalansată însă de intrarea în tăcere: oraşul necurmatei prezenţe („anii pe care i-am trăit în Europa sunt iluzorii,/ eu am fost întotdeauna (şi voi fi) la Buenos Aires" - Cartier) are o esenţă până la urmă intangibilă, are „mahalale de tăcere" (Apropieri). Este metropola propice unor meditaţii dramatice, fiindcă în el stăruie „uimirea miracolului/ că în pofida infinitelor întâmplări,/ în pofida faptului că suntem/ stropi din râul lui Heraclit,/ ceva stăruie în noi:/ nemişcător" (Sfârşit de an). Oraşul Buenos Aires, convertit în mitologie, se aseamănă „trandafirului de neatins", chintesenţă a artei prismatice a lui Borges cel dintotdeauna.

Există o pace adâncă şi o împăcare, dublate, paradoxal, de nelinişte, în arta poetului, ca în jocurile manieriste. Din existenţa totală, cea spre care năzuieşte eul liric, face parte şi moartea, instalată calm la ospăţul ontologic: „mortul nu e un mort: este moartea./ Precum Dumnezeul misticilor,/ căruia trebuie să i se refuze toate predicatele,/ mortul pretutindeni străin/ nu este decât pierzania şi absenţa lumii". (Remuşcare pentru orice moarte). În echilibrul de o clipă dintre fiinţă şi nefiinţă, pe linia de demarcaţie dintre zi şi noapte, în presimţirea înfiorată a unor zori metafizici, ni se pare a sălăşlui emoţia lirismului borgesian, un simţământ de sorginte pândit de primejdia destrămării,/ ceas în care i-ar fi uşor lui Dumnezeu/ să-şi năruie cu totul lucrarea!" (Revărsat de zori).

Scrisul încearcă să transmute întregul univers într-o materia poetica. „Hrana mea e alcătuită din toate lucrurile. (...) Sunt poetul." Privirea auctorială este plină de emoţie, ştiind că alunecă peste multe lucruri pentru ultima oară (ca în poemul Limite). Poetul este setos de univers, dar conştient că împărtăşirea umană este limitată. Inventarul lucrurilor văzute este infinit, şi totuşi nu generează saţietate: luna, labirintul, limba anglo-saxonă, oraşul Buenos Aires, monedele, biblioteca, astrologia, algebra, teologia, istoria, Sherlock Holmes, latina, Joyce, Joseph Conrad, hărţile, şahul, oglinzile, tigrii, ceasul de nisip, enciclopediile, cultul pentru Orient, etimologiile, orbirea, metafora, arta versificaţiei şi atâtea altele sunt manifestări, totodată trecătoare şi eterne, ale misterului universal, veşnic tânăr. Simboluri, dar şi forme ale beatitudinii şi ale anxietăţii, coagulând, sfios, în cuvinte, după cum mărturiseşte poetul însuşi, în prologul la volumul Elogiul umbrei (1969): „Nu am încredere în estetici. În general, nu izbutesc să fie mai mult decât abstracţii inutile; variază cu fiecare scriitor şi chiar cu fiecare text şi nu pot fi altceva decât stimuli sau instrumente ocazionale (p. 231-232).

Spectacolul lumii pare o urzeală fascinantă: „Vreau să aduc mulţumiri dumnezeiescului/ Labirint de efecte şi cauze/ Pentru diversitatea făpturilor/ Care alcătuiesc acest univers neobişnuit" (Alt poem al darurilor); „Este marele copac al cauzelor/ şi al ramificatelor efecte;/ în frunzişul său se află Roma şi Caldeea/ şi tot ce văd feţele lui Ianus./ Universul este unul dintre numele sale./ Nimeni nu l-a văzut niciodată,/ şi nici un om nu poate vedea altceva" (Urzeala). Ca într-un ritual iniţiatic, sufletul devine un recipient al universului, dar şi acesta din urmă este intens emoţional, deoarece, atins de om, a devenit experienţa lui. Altminteri, cufundat în sine, ar duce o existenţă ruptă de intelectul uman: „Ăst suflet (...) socoteşte/ nemuritor că e, că, nepătruns/ Cerc grav, vast, strânge totul şi struneşte./ Mai sus decât mi-e truda şi mi-e versul,/ Neistovit m-aşteaptă universul" (Compoziţie scrisă pe un exemplar din Cântarea lui Beowulf). De vreme ce univocitatea lipseşte, nici timpul nu este o entitate simplă, ci una concavă şi ciclică: „S-a-ntors scobita noapte ştiută de Anaxagora" (Noaptea ciclică). Borges afirmă capacitatea creatoare şi vizionară a verbului poetic, precum şi necesitatea şi firescul plurivocităţii: „poemul este inepuizabil/ şi se confundă cu suma făpturilor Domnului/ şi nu va ajunge niciodată la ultimul vers/ şi este mereu altul, potrivit oamenilor" (Alt poem al darurilor). Lectura, inefabil act de existenţiere şi de creaţie, este comună oamenilor şi divinităţii, iar complicitatea cititorului se dovedeşte a fi indispensabilă: „Cel care doarme este toţi oamenii./ În pustiu am văzut apărând Sfinxul, pe care chiar atunci îl terminaseră./ Nimic nu e atât de vechi sub soare./ Totul se întâmplă pentru prima oară, dar într-un chip veşnic./ Cine citeşte cuvintele mele le inventează" (Fericirea); „Isaac Luria declară că veşnica Scriptură/ Atâtea înţelesuri câţi cititori sunt are./ Adevărate-s toate versiunile. Cel care/ Le-a inspirat e lector, şi carte, şi lectură" (Lui Manuel Mujica Lainez).

Atent la cele mai delicate nuanţe ale textului original, Andrei Ionescu a tradus poemele borgesiene cu o admirabilă empatie, pătruns de înţelesurile adânci, cunoscute în amănunţime, ale acestei poezii complexe. Versurile curg firesc şi rafinat, în sonuri muzicale şi formulări subtile, a căror reverberaţie continuă, nedefinit, în auzul lăuntric al iubitorului de poezie.


*Jorge Luis Borges, Poezii, traducere şi prefaţă de Andrei Ionescu, ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Ed. Polirom.