Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Borges şi pălăria golemului de Radu Cernătescu

Atenţie la ce cărţi luaţi în Paradis

Borges şi-a alcătuit o Biblioteca personal, colecţia lui privată de lecturi esenţiale, recomandată ca un remediu la veşnicia plictisului din Paradis. Un loc privilegiat în această biblioteca de preferencias îl ocupă Golemul lui Meyrink, despre care Borges s-a exprimat exaltat încă din Textos cautivos (1938): „Nu ştiu dacă Golemul este o carte importantă, ştiu că este o carte unică (No sé si El Golem es un libro importante; se que es un libro único)”. Dacă pentru cititorul Borges, Golemul a rămas o „carte stranie”, pentru autorul Borges, romanul austriacului a ajuns să fie un adevărat motor mental, trimiteri iterative arătând cât de adânci au fost urmele lăsate de această lectură în conştiinţa auctorială şi, prin extrapolare, în toată grădina fantasticului sudamerican. Şi ar fi suficient să amintim aici poemul El Golem, scris de Borges în 1958, sau mini-eseul El Golem din Manual de zoología fantástica (1957). Să nu uităm nici teoria estetică despre textul care, odată scăpat în lume ajunge să aibă asemeni unui golem viaţa lui proprie, devenind adică total imprevizibil şi mereu independent de gândirea autorului său. Topos sau alegorie, legenda despre magica însufleţire a creaturii de lut ne mai spune ceva, ea ascunde dincolo de o privire admirativă înspre fantasticul european, cheia tuturor întâlnirilor lui Borges cu kabbala iudaică.

În Borges and the Kabbalah (Cambridge University Press, 1988), profesorul Jaime Alazraki ne aminteşte (p. 6) că prima carte citită de tânărul Borges în limba germană, cam pe la 1916, pe când era student în Geneva, a fost tocmai Der Golem (1915) al lui Meyrink. Memoria afectivă a făcut din acest roman fantast scris în cheie kabbalistică un perpetuu îndemn la aplecarea până la erudiţie pe care Borges a făcut-o în faţa esoterismului iudaic. Pornind pe cărarea lăsată de golem prin opera borgesiană, profesorul Alazraki ajunge inevitabil (p. 255- 257) şi la ibbur, conceptul kabbalistic pe care se fundamentează toată construţia ideatică din Golemul lui Meyrink. Vizitat şi de Borges, care îl explică prin „numele unei forme de metempsihoză”i, conceptul suferă însă în paginile profesorului de la Harvard o gravă reducţie. În echivalarea dintre ibbur şi ghilgul (adevăratul termen ebraic pentru ‘reîncarnare’), Alazraki a pierdut una din dimensiunile fundamentale ale universului kabbalei prelurianice, dimensiune pe care noi o considerăm esenţială pentru înţelegerea romanului lui Meyrink.


Taina cuvântului ibbur

Ne amintim că în Golemul lui Meyrink, într-un capitol intitulat tocmai „I”, un personaj fantastic îi înmânează protagonistului o carte „îmbrăcată în metal, cu ferecăturile lucrate în pietre scumpe şi smălţuite”ii, indicându-i totodată să citească atent capitolul ibbur, cuvânt tradus aici ca „impregnarea sufletului (die Seelenschwängerung)” – sens care ne ţine, aşadar, departe de reîncarnare şi metempsihoză! De reţinut că, citind „cartea Ibbur”, protagonistului începe să îi revină memoria, imagini uitate dând acum năvală într-o simbolică regăsire de sine. Sau, cum clarifică în roman „rabinul” Shemajah Hillel: „Ai luat cartea Ibbur şi ai citit-o. Sufletul ţi-a rămas greu, poartă acum, în el duhul vieţii”. Nu este însă vorba de „viaţa dinafară”, concluzionează protagonistul, ci de viaţa din „patria pierdută – ce-i scrisă-n trup cu literă măruntă, abia văzută”. Ibbur devine astfel sinonimia unei vieţi angelice, cea către care duc toate „cărările înguste, neumblate” ale iluminărilor. Este adevărata viaţă a lui Athanasius Pernath (nume care s-ar traduce prin ‘nemuritorul cu pene’), cel pe care un dublet terestru (naratorul) îl va regăsi veşnic tânăr în „grădina” edenică, plină de „arome şi lumină”, din finalul romanului.

Pentru a înţelege însă mai exact funcţia conotativă cu care funcţionează ibbur în textul lui Meyrink, vă propun să urmărim pe scurt traiectoria acestui concept prin mistica iudaică. Falşii proroci, se spune în Ezechil, 13, 9, „nu vor rămâne în adunarea poporului Meu (sod amii)”. Talmudul (Mişna Roş Haşana, 2, 6) a glosat aici că cuvântul sod, ‘adunare’, care mai înseamnă şi ‘secret’, se referă într-un mod explicit la „secretul intercalării (sod ha-ibbur)”. Mai exact, la intercalarea periodică a unui an de 13 luni în calendarul evreiesc, cel care corelează anul solar cu cel lunar şi face posibile toate calculele astronomice referitoare la evoluţia soarelui şi a lunii.

Kabbala din vremea lui R. Moşe Cordovero a spiritualizat conceptul talmudic, RaMaK arătând în Rugăciunea lui Moise (Tefila le-Moşe)iii că intercalarea (ibbur) trebuie luată într-un sens pur spiritual, ca exprimând impregnarea periodică a fiinţei cu un spirit străin, bun sau rău, în funcţie de provenienţa lui din lumina lui Tiferet sau din întunericul lui Malkut. Nu poate fi vorba nicideum de reîncarnare (ghilgul), va adăuga R. Haiim Vital, iterând aici o observaţie a lui RaMaK din Raport despre reîncarnare (Şemua be-inian ha-ghilgul), ci de intercalarea/ impregnarea omului cu un spirit aflat la deplina maturitate, ibburim marcând astfel momentele când „un alt suflet poate intra în corp, ca şi când persoana este însărcinată (le-hitabber), la fel cum o femeie poartă în pântec un făt”iv.

Secretul lui ibbur a devenit în vremea Renaşterii sefarde comandamentul unei vieţi dedicate mântuirii, kabbaliştii spanioli făcând din aducerea în trup a unui suflet străin o metodă de fecundare a propriului suflet şi o justificare a adoraţiei lor mistice pentru un ţadik, pentru un maestru desăvârşit, cel care promitea impregnarea elevilor kabbalei cu calităţile lui. Vorbind despre ciudata posedare, discipolul lui R. Luria ajunge să spună, cu exaltarea caracteristică maestrului său, „Iată de ce fiecare generaţie poate să aibă pe cineva asemeni lui Abraham, asemeni lui Isaac, Iacob, Moise sau Samuel”.


Ceva despre „timpul îndesit“

Teoria despre ibbur nu ar putea fi completă fără explicaţiile kabbalei privitoare la conceptul de timp. Căci, toată această coabitare a două suflete, unul din trecut, altul din prezent, se adresa cu precădere omului mistic, cel pregătit să locuiască un alt fel de timp. Pentru elevul kabbalei, timpul diferă fundamental de perspectiva lineară a timpului aristotelic, de „lumea clipei”, cum o numeşte Meyrink. Pentru un kabbalist, trecutul şi viitorul nu fac decât să sublinieze un prezent al profeţiei. Iată de ce calendarul iudaic (luah) este considerat un semn că omul mistic locuieşte un alt fel de timp, un timp impregnat de timpul absolut. Până şi în limba ebraică, timpul verbului are o ciudată folosire, un perfectum propheticum ce amestecă timpurile acţiunii pentru a exprima (ca în Ieremia, 32, 37-41) o acţiune trecută ce se va împlini în viitor pentru a instaura un prezent glorios.

Notorietatea mistică a lui ibbur a făcut ca toate tratatele medievale referitoare la calendarul evreiesc să se numească Sefer ha-Ibbur, ca la Abenezra (sec. XI) sau la Abraham bar Hiia (sec. XII), amintindu-se astfel că secretul „adunării (sod) poporului Meu” se referă la o ontocronie, la convieţuirea într-un prezent care nu mai este decât actualizarea unui trecut profetic. E timpul prin care, cum spun kabbaliştii, circulă zilnic Dumnezeu. Poate şi de aceea vb. a trecut prin/pe (VaIAaVoR), ca în versetul „Dumnezeu a trecut pe dinaintea lui Moise” (Ex., 34, 6), are exact aceleaşi litere cu substantivul ibbur (IVVOR).

Cu aceste glose în minte, să ne întoarcem la capitolul III din Golemul lui Meyrink, acolo unde cartea Ibbur este adusă ca să sublinieze transformarea calitativă a timpului pentru cel ce aspiră la un peisaj metafizic, sau, cum spune Meyrink, care trăieşte „îndesirea” timpului arheal în timpul prezent: „Dau să iau cartea de pe masă. Parcă n-aş fi atins-o... Între mine şi lucruri sta timpul îndesit (eine jahresgroße Zeitschicht), ani şi ani, şi toate-s vechi, răsărite din vremuri ce s-au stins”v.

Această „îndesire” face ca naratorul să trăiască într-o singură noapte toată devenirea lui Athanasius Pernath. Pretextul livresc este o banală substituire de pălarii. Cu observaţia că schimbul de pălării este aici metafora unor biografii intercalate şi amândouă impregnate de scopul aceleiaşi cunoaşteri metafizice. Din această perspectivă, ibbur devine sinonim cu autocunoaşterea, cu şansa de care uită mereu „fiinţa de umbră”, cum numeşte Meyrink omul profan. Sub pălăria lui Athanasius Pernath, cititorul dispus la o impregnare cu timpul absolut parcurge împreună cu naratorul o devenire exemplară, de la golemul fără memorie, la locuitorul unei grădini paradisiace. Această ieşire din timpul profan sintetizează oferta tuturor doctrinelor iniţiatice. Alternativa ei a fost literaturizată de Borges în El jardín de senderos que se bifurcan (1941), acolo unde timpul profan nu mai este decât un labirint în care „omul este menit să se piardă”.


Note:
i J. L. Borges, The Aleph and Other Stories: 1933-1969, New-York, E. P. Dutton, 1970, p. 52.
ii G. Meyrink, Golem, Cartea Românească, 1989, p. 17.
iii M. Cordovero, Sefer Tefila le-Moşe, vol. 1, Premislany, 1892, f. 11a.
iv H. Vital, Şaar ha-Ghilgulim, Hakdomot II, v. et. Sefer ha-Ghigulim, 5.
v G. Meyrink, Golem, p. 25.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara