Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Borges, Dante, Orient de Grete Tartler

Jorge Luis Borges. Nouă eseuri danteşti. Borges oral.
Traduceri de Irina Dogaru şi Tudora Şandru- Mehedinţi, Polirom 2012

Văzut acum de departe, din alt secol, se poate spune că Borges (1899 – 1986), binecunoscutul autor de proze, eseuri şi poezii erudite, bogate în simboluri, sapienţial-concise, a avut un rol „seminal” (căci din mantaua sa par să fi apărut numeroşii autori de „thrillere metafizice” citite azi cu nesaţ pe tot mapamondul).

Într-un fel, aş spune că a precedat multiculturalitatea acestui nou veac prin şederile sale europene şi multilingvismul declarat (tatăl, Borges Haslam, era pe jumătate englez, iar în Elveţia, unde a studiat, tânărul Borges şi-a însuşit perfect germana, franceza, italiana). Multilingvismul i-a întărit aplecarea spre jocurile de cuvinte şi diferitele perspective intelective oferite de cunoaşterea unor culturi neeuropene, în primul rând a celor orientale (arabă, persană, ebraică, hindusă, chineză). Nu numai proza, ci şi poezia şi eseistica, abordând neîncetat natura simbolurilor şi a timpului, nemurirea, oglinda, realitatea şi reflectarea ei fantastică, cartea, identitatea, găsesc în Orient cărările bifurcate spre mister şi utopie.
Aflate la a doua ediţie, sub pana cunoscutelor traducătoare Tudora Şandru-Mehedinţi şi Irina Dogaru, cele Nouă eseuri danteşti” (1982) şi prelegerile transcrise în Borges oral (1979) subliniază din plin pasiunea autorului lui Zahir pentru Orient. Comentariile la Divina Comedie ilustrează „noţiunea panteistă a unui Dumnezeu care este totodată universul, a unui Dumnezeu care este fiecare dintre creaturile sale şi destinul acestor creaturi este, poate, o erezie şi o eroare dacă o aplicăm realităţii, dar este incontestabilă cînd se referă la poet şi la opera sa”. Între acestea mi se pare deosebit de relevant eseul despre Ulise, ca personaj-cheie pentru literatura contemporană a peregrinărilor şi emblemă a „nomadismului” zilelor noastre. Citându-l pe August Rüegg (Jenseitsvorstellungen vor Dante, II, 114), Borges subliniază afinităţile între Dante şi Ulise, cutreierători de drumuri neumblate şi lumi nevăzute; dar şi deosebirea între cei doi: „Ulise săvîrşeşte pe seama şi pe riscul lui fapte interzise; Dante se lasă călăuzit de forţe mai înalte”. O altă, comparaţie între Ulise şi Sindbad, ne îndreaptă spre explorarea Orientului, de care nici Dante nu era (prin lecturile vremii şi lecţiile lui Brunetto Latini) străin.
Borges descoperise fascinaţia Orientului încă din copilărie. Citise în biblioteca tatălui său („marele eveniment al vieţii mele a fost biblioteca”) traducerea celor 1001 de nopţi, scrierile lui E.W. Lane, R.F. Burton şi John Payne despre Orient, trăind impulsul „erotic şi exotic” al basmelor şi marilor enciclopedii arabe. Spre bătrâneţe avea să transpună în însuşi spaniolă traducerea lui Fitzgerald a Rubayatelor lui Omar Khayyam (evident că ştia foarte bine cât de neştiinţifică e traducerea unei traduceri, dar o făcea dintr-o nevoie interioară). La Madrid s-a aflat în relaţii apropiate cu scriitorul şi criticul Rafael Cansinos Assens, specialist în scrieri arabe şi ebraice, iar prietenia, cultivată toată viaţa, cu colegul de liceu Maurice Abramowitz a făcut să fie considerat evreu ( mai ales după ce şi-a declarat deschis poziţia antifascistă într-o epocă în care asemenea convingere l-ar fi putut costa viaţa). Faptul că, vorbitor de spaniolă fiind (şi trăitor o vreme la Madrid), cunoştea literatura „maură”, l-a îndreptat spre Orientul bibliofil, cu texte religioase rare, spre marile cărţi ale sufi-lor (dar nu numai: cu aceeaşi pasiune a cercetat budismul, Kabala).
Fără îndoială că poemul epic al celebrului sufi persan Farid-al- Din Attar (sec. XII) a avut o influenţă considerabilă asupra modului său de a vedea literatura, iar eseul Simurgul şi vulturul e unul dintre cele mai vădite exemple în acest sens. Borges a raportat simbolul păsării Simurgh (care apare nu doar în Mantiq al-tayr, „Limba păsărilor” de Farid al-Din Attar, ci şi la Ferdousi, Shah-nameh) la sine. Prin această pasăre divină care reflectă, deci însumează, treizeci de păsări, îşi justifică autorul propriul eclectism spiritual (pe care, de altfel, şi-l declară): „Într- adevăr, nu sunt sigur că eu exist: eu sunt toţi scriitorii pe care i-am citit, toţi oamenii pe care i-am întâlnit, toate femeile pe care le-am iubit, toate oraşele pe care le-am vizitat, toţi strămoşii mei”. La fel, pasărea Simurgh, care, după unele legende ariene, ar fi fost martoră deja de trei ori la sfârşitul lumii, însumează înţelepciunea secolelor. Asemă- nătoare cu vulturul imaginat de Dante în Paradis, la un secol după scrierea lui Attar: „alcătuit din mii de regi drepţi”.
Borges cunoştea capodopera lui Farid al-Din Attar (povestea păsărilor în căutarea unui rege, care trec prin toate „văile” cunoaşterii sufi până a se afla înaintea lui Simurgh, în care se văd tot pe ele, ca într-o oglindă) din traducerile lui Garcin de Tassy şi Fitzgerald, iar, după cum vedem din note citise şi Misticul persan Attar de Margaret Smith (1932). Consultase, de asemenea, textul lui Burton (la al X-lea volum din O mie şi una de nopţi) care comentează trecerea prin cele şapte văi ale vieţii contemplative, având în final soluţia identificării omului cu Dumnezeu. Borges transferă această idee în plan personal: aşa cum cele treizeci de păsări se găsesc pe ele însele în divinitate (Simurgh), căutătorul găseşte în el însuşi ceea ce caută. „Din parabola Simurgului răzbate forţa imaginaţiei; mai puţin vădită, dar la fel de adevărată, este precizia sau rigoarea sa. Pelerinii caută un tîlc necunoscut, iar acest tîlc, pe care abia la sfîrşit îl aflăm, trebuie neapărat să uimească şi să nu fie, ori să nu pară, un adaos. Autorul biruie dificultatea cu eleganţă clasică; în chip inspirat, căutătorii sînt ceea ce caută. Tot astfel precum David este tainicul protagonist al poveştii pe care i-o spune Nathan (2 Samuel, 12) ; tot astfel precum De Quincey a desluşit că omul Oedip, nu omul în general, este adevărata cheie a enigmei Sfinxului din Teba”.
Mantiq al-tayr (titlu care se traduce de fapt „Limba păsărilor” şi nu „Colocviul păsărilor”, fiind un citat preluat de Attar din Coran) l-a impresionat în mod evident pe Borges, căci vorbeşte despre asta şi în Grădina potecilor care se bifurcă sau şi în compendiul său de fiinţe imaginare şi legende (1957); iar biografia lui Attar (vânzător de parfumuri) i-a inspirat poemul Roza nesfârşită .
Prelegerile din Borges oral (despre carte, nemurire, Swedenborg, povestirea poliţistă, timp) sunt şi ele marcate de cercetarea Orientului: de la elogiile aduse cuvântului rostit („înaripat şi sfînt, după expresia lui Platon. Toţi marii maeştri ai umanităţii au fost, în mod surprinzător, maeştri orali”), la certitudinea că acesta e mai puţin „primejdios” decât cartea („În întregul Orient încă mai există convingerea că o carte nu trebuie să dezvăluie secretul lucrurilor ; o carte trebuie, pur şi simplu, să ne ajute să descoperim”). Rostirea aduce mai grabnic fericirea decât litera scrisă. „Le-am spus întotdeauna studenţilor mei să nu îşi alcătuiască o bibliografie prea amplă, să nu citească critici, să citească direct cărţile ; vor înţelege, poate, puţin, dar se vor bucura întotdeauna şi vor auzi glasul cuiva. Eu aş spune că cel mai important lucru la un autor e intonaţia”.
Într-adevăr, glasul lui Borges poate fi auzit între rândurilor acestor eseuri. Este încă destul de limpede, fiindcă vorbeşte despre lucruri rămase la fel de nedesluşite şi în zilele noastre: „Cine sînt eu? Cine este fiecare dintre noi ? Cine sîntem ? S-ar putea să aflăm cîndva acest lucru. S-ar putea să nu-l aflăm. Dar între timp, aşa cum a spus Sfîntul Augustin, sufletul meu arde fiindcă vreau să ştiu”.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara