Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Bob Dylan – rebelul etern - O comparaţie postmodernistă de Adrian Popescu

Te poţi compara cu Shakespeare, considerând că în fond grijile pe care le ai tu le avusese şi el pentru a organizarea un mare spectacol? Bob Dylan în discursul lui, scris cu ocazia înmânării Premiului Nobel pentru Poezie (prin ambasadorul SUA), ne asigura, în spirit, postmodernist că da... Asemănarea dintre cei doi autori este una evident de suprafaţă, ambii artişti au dorinţa firească de a-şi entuziasma publicul, iar în calea proiectelor lor apar dificultăţi de ordin practic.

Are în schimb pe jumătate dreptate laureatul din 2016, când spune în acelaşi discurs : „unele lucruri nu se schimbă niciodată, nici în patru sute de ani”. Lucrurile esenţiale într-adevăr nu se schimbă, artistul şi bancherul, sau contemplativul şi activul au fost, sunt şi vor fi mereu în conflict, carisma unui artist se opune ideologiei… Dar sunt şi schimbări de paradigmă, de mental colectiv, pe chiar Bob Dylan le-a provocat prin versurile cântecelor sale. Ele mi se par decisive pentru originalitatea unui artist ca Bob Dylan, care a fost exponentul artistic al unei schimbări majore în cultura lumii, mai precis un pivot al contraculturii create de poeţii beatnici, de hippie din anii 1960. Premiul i-a fost acordat pentru „noi expresii poetice în marea tradiţie a cântecului american”. Bob Dylan e mai mult decît atât. „Noutatea” lui Robert Allen Zimmerman n. 1941, admiratorul poetului Thomas Dylan, după care îşi calchiază numele de scenă, nu este totuna cu originalitatea absolută, creatoare de lumi a lui Shakespeare. Este altceva, tot important, dar altceva. Diferenţele dintre Shakespeare şi Bob Dylan mi se par mai numeroase decât asemănările. Un dramaturg genial elisabetan nu poate fi comparat (autocomparat) cu un celebru cântăreţ de folk şi rock, autor de texte lirice oricât ar fie ele de „noi” , ca stil. Bob Dylan va fi fost şi el surprins de altfel de insolita decizie luată de juriul Premiului Nobel pentru Literatură în anul de graţie 2016. Îi aminteşte pe Hemingway, Kipling, Camus, Thomas Mann etc. ca reprezentându-i pe premianţii Nobel pentru Literatură tipici, mirat că este literatură şi ce scrie el. Comparaţia cu Shakespeare din discursul desolemnizat al cantautorului nu ştiu dacă a convins pe toată lumea.

Excelenţa megastarului american poate o găsim în altceva decât strict în poezia pe care o scrie. „Suflare în vânt”, Humanitas, 2012, 2016, sau în proza suprarealist-experimentală din „Tarantula”, 2014. Traducerea poeziei îi aparţine lui Mircea Cărtărescu, cea de proză lui Sorin Gherguţ. „Cronicile” autobiografice sunt traduse de Dan Silviu Boierescu. Bob Dylan a fost numit pe bună dreptate „portavocea unei generaţii”. A participat la Marşul pentru drepturi civile din august 1963, alături de regina folkului, Joan Baez, scriind şi interpretându-şi cântecele de protest, scrise sub presiunea momentului, devenite celebre. „Marşul asupra Washingtonului”, cu discursul lui Marin Luther King şi mulţimea de ascultători militanţi, cu artişti ca Mahalia Jackson, este punctul de vârf al muzicii sale de protest civic. Bob Dylan se va retrage din acest activism civic, se va despărţi de Joan Baez, va căuta alte căi artistice, va prefera chitara electrică. A fost un stindard muzical pentru generaţia beatnicilor, dar era prea talentat ca să fie rămână numai un excelent cântăreţ angajat politic. Bob Dylan conotează componentele unei personalităţi artistice cu multe faţete, cu un nucleu de nesupunere adolescentin-rebel pornit contra convenţiilor de orice fel. A obţinut cele mai prestigioase premii culturale americane, a fost prezentat de expreş edintele Jimmy Carter, a fost salutat de Papa Ioan Paul al Il-lea. Compoziţiile lui sunt obiect de studiu, din 2011, la Universitatea din Oslo.


O schimbare de paradigmă

Suflul nou adus de poezia beatnicilor îl are ca legendar protagonist muzical pe minnnesotanul Bob Dylan. Se formează în ambianţa artistică newyork- eză a boemului cartier Greenwich Village. Jack Kerouak, Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlinghetti, Gary Snyder, prozatorul Wiliam Burroughs sunt comilitonii lui. Era unul dintre aceşti înnoitori ai artei, una a unei ontologii negative şi evident antielitistă. Ne aflăm în anii 1960, anii nebuni ai aşa-numitei „revoluţii sexuale” americane, când mulţi tineri pe câmpul de la Woodstock, 1969, au experimentat la nivel de masă sexualitatea liberă, alcoolul excesiv, drogurile şi plăcerea hipopotamului de a se afunda în noroiul elemental. Problema „discreţiei” pare obligatorie în lumea etablishmentului american, sau a celui european postbelic, precum în urmă cu secole. Nu pentru lipsa lui de „realism”, ci pentru lipsa lui de „discreţie” fusese condamnat romanul lui Flaubert „Madame Bovary”. Este opinia unui judecător francez al vremii, pe care ne-o aminteşte, atent la subtext, J.Barnes în „Papagalul lui Flaubert”. Beatnicii, hippie urau ipocrizia, în consecinţă exaltau viciile manifestate pe faţă ca semn de libertate. Promovarea „amorului liber”, a homosexualităţii, a lesbianismului, a transsexualităţii, a mişcării Gender, consumul stupefiantelor ca mijloc de stimulare a fanteziei, tehnicile zen, toate practicate cu lejeritate sfidătoare, drept acte de libertate totală sau de protest, acolo s-au experimentat, mai ales, în Greenwich Village.

Bob Dylan – un om dificil pentru producători, abraziv cu oficialii, scandalizându-i des pe ziarişti, declarându-se adeptul unei „religii fără organizare”. Virulent sau calin în cântecele lui, Bob Dylan însumează spiritul anilor ’60-’70 din secolul trecut.


Reverberaţii, rezonanţe, ecouri

Ecoul acestui fenomen american de contestare a valorilor morale tradiţionale a ajuns destul de repede în Europa. Mişcările studenţeşti din 1968 sunt toate antisistem, anticapitaliste, cu note ideologice marxiste, leniniste, maoiste. Maiul estudiantin din Franţa cunoaşte baricadele şi tumultul de stradă, ca în vremea Comunei. Un an de răscruce pentru destinul Europei, dar nu numai pentru ea, unele reverberaţii contestatare violente pătrund până în Argentina. Efectele răsturnărilor de mentalitate colectivă se resimt până azi, unele salutare, eliberatoare de energii pozitive, altele dimpotrivă. „Revoluţia tinerilor” va fi susţinută moral la Paris de un notoriu intelectual de stânga, o voce publică ascultată: J.P. Sartre. Cenaclul „Flacăra” al lui Adrian Păunescu a fost la vremea lui ecoul peste Ocean şi peste Cortina de Fier, al mişcării beatnicilor. Adrian Păunescu, întors din Statele Unite, unde beneficiase de o bursă la Universitatea din Yowa, a tradus textul „Blowing in the wind” al lui Bob Dylan cu titlul „Vânare de vânt”. Prin 1973, Florian Pittiş cântă compoziţia lui Bob Dylan cu mare succes, apoi Mircea Vintilă etc… Aşa că o adiere din spiritul de rebeliune socială din Statele Unite soseşte în România ceauşistă prin cântecele lui Bob Dylan. Curios, turneele, două, ale lui Bob Dylan la noi, după 1989, nu au devenit veritabile evenimente muzicale mediatizate ca la alte staruri de azi… Europa vestică a boom-ului economic experimentase încă din 1968, cum aminteam, acest fenomen de negare a unor table de valori culturale consacrate. În Estul comunist sărac, sincronizarea a fost ceva mai lentă. Mai devreme în Polonia şi mai târziu la noi, unde adolescenţii erau cu urechile ciulite la muzica difuzată de Europa liberă. Bob Dylan era un cantautor, dacă nu greşesc, cerut. Poezia şi muzica au fost arte subversive dintotdeauna şi cam peste tot, ele au jucat în ţările comuniste, în Uniunea Sovietică, sau în R.D.G., mai ales, rolul unor factori compensatori în condiţiile privării de libertate, nu doar a cuvântului. Mai mult, poate chiar autorii contestatari din Est au subminat lent, dar ireversibil, colosul cu picioare de granit din anii 1960-80, colos ajuns treptat unul cu picioare de lut abia în anii 1987- 89. O nouă paradigmă civilizaţională, tehnică, artistică, se va impune, treptat, după 1989. Aceasta după ce a fost configurată o nouă hartă politică mondială. Rădăcinile de azi ale „corectitudinii politice” le găsim în anii 1960, în dorinţa „democratizării” totale a vieţii, inclusiv a artei, a ştergerii diferenţelor dintre „înalt” şi „popular”. Anul 1989 semnifică libertatea (acordată sau obţinută) naţiunilor din Estul comunist, dar şi o schimbare a sensului civilizaţiei, tot mai secularizat, hedonist, relativist, areligios sau adept al religiei new-age, ori al sincretismului, frecvent la beatnici ori la hippie. La toate Bob Dylan a fost martor, sau luat ca reper de artist independent. Noutatea adusă de secolul al XXI-lea, adică o lume globală, excesiv de uniformizată şi de tehnicizată digital, avansând conceptul de post-uman, nu ştiu cu ce ochi o priveşte Bob Dylan. EL este, oricum, mai mult decât un martor al istoriei recente, fiind implicat şi desupra istoriei, ca orice autentic artist.

Bob Dylan- Vladimir Vîsoţki; Andrei Voznesenski-Allen Ginsberg; Evgheni Evtuşenko-Gregory Corso, autori în oglindă? Poezia şi muzica adunând revoltaţi cu convingeri ideologice opuse: americanii hippie militând împotriva sistemului capitalist, deci, de nemiloasă dictatură financiară, segregaţionist rasial; tinerii estici luptând pe ascuns împotriva sistemului comunist, unde libertăţile tuturor sunt limitate. La răscrucea potecilor ideologice care se bifurcă, după, sau înainte? de a fi una singură, se află Bob Dylan cu chitara lui ca un tirs, sau un caduceu. Obrazul lui de efeb din 1960 s-a boţit, acum, barba are fire albe, rare, dar vocea e tot pătrunzătoare. „Eu pornesc întoteauna de la adevăr, nu ştiu să inventez nimic”, scrie Montale un poet al „desvrăjirii”, cuvinte care i s-ar potrivi lui Bob Dylan. Numai că există o altă „vrajă” mai densă pe care o reinstaurează adevărul. O chestiune în cele din urmă de atitudine, de context social, de orizont de aşteptare a publicului, perfect intuit. Fără un imens talent cine o poate face? Adonis, poetul egiptean este evident mult mai subtil, Amos Oz, prozatorul israelian, este infinit mult mai complex etc., dar nu ei au fost cei care au întrunit sufragiile juriului Academiei suedeze. Lumea de azi nu agreează Parnasul literar, ea iubeşte paradoxurile, surprizele de proporţii şi spectacolul mediatic, adică imaginea, sunetul şi scena.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara