Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Bloc notesul lui Augustin Buzura de Ion Buzaşi

Cititorii statornici ai revistelor literare îndrăgesc anumite rubrici și le citesc, în primul rând, pe acestea. Îmi vin în minte la întâmplare câteva rubrici din revistele de la sfârșitul secolului XX – Breviarul lui Șerban Cioculescu în România literară), Distinguo – al lui Vladimir Streinu în „Luceafărul”, Bivuacul lui Mircea Zaciu în „Tribuna”, Atlas-ul Anei Blandiana în România literară, Bloc notesul lui Augustin Buzura în „Tribuna”. Prestigiul acestor rubrici este dat de notorietatea literară a semnatarilor, fiecare din titularii acestor rubrici erau nume consacrate în literatură. Când publica în „Tribuna” însemnările sale la rubrica Bloc notes, Augustin Buzura era autorul unor romane ce l-au impus în prim-planul prozatorilor contemporani: Absenții (1970), Fețele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopții (1980). Bloc notes - , această culegere de articole, apare la Editura Dacia din Cluj în 1981 și cuprinde opinii despre literatură, despre om și societate, despre viață și moarte etc., probleme ce se află la confluența celor două profesiuni ale sale: medic și scriitor. Știam, că absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, discipol apreciat al celebrului profesor Octavian Fodor, Augustin Buzura și-a ales ca teză de licență o temă care era potrivită pentru aceste două profesiuni, pentru ambele având o certă vocație. Despre bolile psihice în dramaturgia lui Shakespeare, lucrare care după câte știm nu s-a publicat niciodată (de aceea și titlul citat de mine este aproximativ), ca și teza de doctorat a lui Ioan Alexandru, unul din prietenii clujeni ai prozatorului: Patria la Pindar și Eminescu. Dar ca și Alexandru, care în eseurile din Iubirea de patrie, vol. I-II, reia fragmente și idei din această lucrare și în Bloc notesul lui Buzura întâlnim titluri care trimit cu gândul la teza amintită: Anne Clancier:Psihanaliza și critica literară, Societate, curaj, morală; Triste măști, Sedative, Autentic „interviu cu moartea”, Simțul posibilului ș.a. Unele însemnări din Bloc notes poartă titlul întreg sau aproximativ al unor romane: O față a tăcerii, în care condamnă tăcerea indiferentă și lașă, care dă câștig de cauză unor nulități agresive, „căci neutralitatea, tăcerea falsă, lașă, dezinteresată, politicoasă ori calmă este timp scurs în favoarea lor.” (p.83) Articolul Refugii debutează cu un citat din psihologul De Quincey care afirmă că „urmele imprimate cândva în memorie sunt indestructibile, între starea noastră de conștiință și inscripțiile nevăzute de pe minte se pot interpune, ca un văl, mii de întâmplări. Și tot întâmplări de același gen pot da de o parte vălul. Dar, fie că au fost acoperite, fie că vălul a fost ridicat de pe ele, inscripția rămâne pentru totdeauna tipărită…”. (p.146)
Cele mai multe însemnări sunt ale prozatorului care meditează la rostul scrisului și la conștiința profesiei de scriitor:Nevoia de a scrie, Cât știm și cât spunem, Scrisul, o mărturie, Pentru cine scriem?, Personaje, Dincolo de cărți, Neajunsurile lecturii etc. O veritabilă „profesiune de credință” o sinteză a opiniilor exprimate în aceste însemnări este în articolul De ce scriu?, în care romancierul Augustin Buzura este atât de apropiat de Credo-ul lui Liviu Rebreanu, un scriitor cu care autorul Fețelor tăcerii are o evidentă înrudire. Augustin Buzura privește cu mefiență obișnuitele răspunsuri bombastice, pompoase, poetice ale unor confrați la această întrebare, suspectându-le de nesinceritate pentru că, spune el „știm și de ce scriem și pentru cine scriem și, absolut sigur, n-o facem numai și numai pentru noi” și „indiferent de declarațiile noastre, oricât ar fi ele de patetice, de convingătoare, singurul răspuns real îl dau numai cărțile.” O caracteristică a publicisticii lui Buzura este integrarea citatului potrivit ca argumentare și punct de dezvoltare a ideii susținute. În această „profesiune de credință” o propoziție sentențioasă a lui Albert Camus – „Niciunul dintre noi nu este destul de mare pentru o asemenea chemare” –, care amintește de „taina” chemării sacerdotale, este liantul unor convingeri literare în care putem descifra pe lângă asemănări cu articole pe aceeași temă de Rebreanu cu „artele poetice” ale lui Coșbuc și Goga, convingerea eminesciană a muncii scriitorului, care este „dator a scrie pentru că la rândul nostru datorăm tot ceea ce avem mai bun atâtor generații care ne-au păstrat o țară, o limbă, o conștiință”. Într-un mod asemănător Eminescu postula datoria muncii:„ Dar întrucât ne permite imperfecțiunea naturii omenești, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă și prin sacrificiu bunurile de care se bucură.”
În Bloc notes întâlnim și una dintre cele mai frumoase pagini despre Transilvania, care îmi oferă prilejul de a evoca o „secvență blăjeană” din biografia lui Augustin Buzura. Articolul Transilvania pornește de la considerațiile lui Blaga despre Inochentie Micu Klein care, impresionat de o scrisoare din exil a vlădicului martir, una din cele mai frumoase din întreaga literatură epistolară românească, a scris aceste aprecieri memorabile, subliniind o legătură cristică între „patrie și înviere”: „Îl vedem prin zări și ziduri pe acest chinuit călugăr, zbuciumându-se în chilioara sa de la Roma în suferințele exilului. Îi auzim suspinul: «Nu poți învia din morți decât în pământul patriei…». Ne-a căzut sub ochi scrisoarea lui Inochentie în care speranța învierii din morți apare atât de strâns legată de pământul patriei… și n-o putem uita în tragica și sublima ei sfâșiere…”. Lucian Blaga îl considera pe Inochentie cel mai mare om politic pe care l-a dat pământul românesc al Transilvaniei; pentru Augustin Buzura este „una din cele mai uluitoare personalități pe care le-a dat România” și „care a realizat singur în numai 15 ani, mai mult decât o revoluție. A riscat, a îndrăznit, s-a angajat singur – căci până la el nu putea fi vorba de o conștiință politică, socială a românilor.”Reluând interogația lui Blaga – „Ce-ar fi dat, în alte împrejurări, și la un nivel istoric major un asemenea spirit – Augustin Buzura extinde interogația la toți corifeii Școlii Ardelene, la toți eroii neamului care, „în condiții de viață aspre au pus mai presus de interesele lor, interesele nației oprimate” (p.78). Când era directorul Fundației Culturale Române și al Editurii acestei fundații a tipărit o carte care poate fi considerată un răspuns la scrisoarea lui Inochentie Micu Klein: Francisc Pall, Inochentie Micu Klein. Scrisori și documente din exil,apărută în 1997, în anul când Episcopul-voievod se „reîntorcea” la mănăstirea Blajului, la „a cărei temelie a pus prima piatră”, pentru a aștepta „obșteasca înviere în pământul patriei”. Cu acest prilej a fost lansată și această importantă contribuție biografică, și Augustin Buzura a ținut să fie prezent la acest eveniment alături de istoricul clujean Pompiliu Teodor, prefațatorul cărții. În „cuvântul de binecuvântare” PF. Cardinal Lucian Mureșan îi aducea, mulțumiri și scriitorului academician Augustin Buzura, „care a făcut posibilă apariția acestei binevenite lucrări, acum când întâmpinăm trei veacuri de la Unirea în credință a românilor din Transilvania cu Biserica Romei”. Sunt douăzeci de ani de atunci și puținele cuvinte rostite de Buzura, erau în deplin acord cu cele scrise în articolul despre Inochentie Micu Klein în Bloc notes și mi s-a părut o conștiință civică exemplară convins că „destinul unui popor depinde de numărul conștiințelor sale”, căci printre rosturile unei cărți este și acela de a stârni cât mai multe întrebări, de a întreba cerul, pământul, viața, timpul, oamenii, istoria, mai ales oamenii și istoria” (subl. n. Bloc notes, p. 229-230).
O asemenea conștiință civică exemplară a fost Augustin Buzura, așa cum ni-l arată cărțile sale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara