Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Blitzkrieg narativ de Gabriela Gheorghişor

Dumitru Crudu, Salutări lui Troţki, Editura Univers, Colecţia „Scriitori români“, Bucureşti, 2016, 157 pag.

Co-autor (alături de Marius Ianuş) al Manifestului Fracturismului (lansat în 1998, în ziarul „Monitorul de Braşov”), poet, prozator, dramaturg şi publicist, Dumitru Crudu este unul dintre scriitorii basarabeni integraţi definitiv în literatura română postrevoluţionară.

Autorul Falsului Dimitrie a publicat două romane în anii din urmă (Măcel în Georgia – 2008, Un american la Chişinău – 2013), dar şi un volum de povestiri (Oameni din Chişinău – 2011), care ar putea fi considerat, deopotrivă, roman modular. Cu Salutări lui Troţki, Dumitru Crudu continuă să escaladeze terenul abrupt al prozei scurte. Cartea apare în proaspăta colecţie „Scriitori români“ a Editurii Univers, fiind una dintre câştigătoarele Concursului de manuscrise, organizat în 2015. Dificultatea abordării genului este binecunoscută, iată, de pildă, o mărturisire a celebrului prozator sud-american Gabriel García Márquez: „…efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca începerea unui roman. Căci în primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structură, ton, stil, ritm, lungime şi, uneori, chiar şi caracterul vreunui personaj. Restul e plăcerea de a scrie, cea mai intimă şi mai solitară care se poate imagina, şi dacă nu-ţi petreci restul vieţii corectându-ţi cartea e fiindcă aceeaşi rigoare de fier de care e nevoie ca s-o începi se impune şi ca s-o termini. Povestirea, în schimb, nu are nici început, nici sfârşit: se leagă sau nu se leagă. Şi dacă nu se leagă, propria experienţă, ca şi a altora, stă mărturie că în majoritatea cazurilor e mai salutar s-o apuci din nou pe alt drum sau s-o arunci la coş” (în introducerea la Douăsprezece povestiri călătoare). Dumitru Crudu dovedeşte, şi în acest volum, că ştie strategiile sau trucurile realizării unor povestiri care să nu plictisească cititorul, captivându-l prin verva narativă şi prin „loviturile de teatru“.

Cele patruzeci şi cinci de povestiri din Salutări lui Troţki au dimensiuni reduse (uneori, două-trei pagini) şi nu se încurcă în explicaţii de ordin istoric, politic, social, moral etc. Lipsesc ocolurile preliminare obositoare sau concluziile cu rol de fermoar dogmatic. Aceste naraţiuni realistcomportamentiste, scrise mai ales la persoana I (dar şi la a III-a), câteva explicit autobiografice, par bucăţi rupte din viaţă sau secvenţe tăiate din filmul estului „sălbatic“ (basarabean). Prozatorul exploatează literar situaţii comico-dramatice, evenimente imprevizibile, întâmplări şocante, dandanale şi malentendu-uri. De cele mai multe ori, mizează pe o surpriză de final, însă găsim şi anti-climaxuri. Anti-eroi ai timpului nostru, destule dintre personaje, de regulă alcoolizate, au un „talent“ deosebit de a se năpusti în bucluc. „După trei sticle de votcă verzui, supte cu paiul, cot la cot cu un rus din Petropavlovsk, e explicabil să nu mai ştii ce-i cu tine. Acum însă m-am făcut clei doar după două sticle de votcă şi iată că din nou am ajuns în altă parte decât unde îmi propusesem să fiu“ – recunoaşte franc şi candid naratorul din O după-amiază la sala de biliard. Protagonistul din povestirea omonimă a volumului intră, din curiozitate, într-un local de nababi. Se împiedică pe ringul de dans şi varsă paharul cu vin pe pantalonii albi ai unui şmecher. Pentru a scăpa de cotonogeala gorilelor sale, rosteşte, fortuit, dar salutar, numele Troţki. Un chelner care-i aduce apoi geanta şi şapca îl roagă să-i transmită salutări aceluiaşi Troţki. Cine era Troţki, habar nu avea: „Acum mai rămăsese un fleac: să aflu şi eu cine e Troţki“. În Şe-fu!!!, Troţki este numele şefului unui ucigaş plătit, iar în povestirea autobiografică Cum am fost eu şi Troţki bătuţi în Braşov (o legendă despre naşterea manifestului fracturist), Troţki devine cognomenul lui Marius Ianuş: „Eram revoltaţi. Şi ne-am aşezat să scriem o plângere la poliţie contra derbedeilor care neau zdrobit. Dar, în timp ce-o scriam, plângerea s-a transformat fulgerător într-un protest faţă de literatura care se făcea la ora aia în România. Un protest pe care l-am scris cu mâinile zdrelite şi belite şi l-am dictat cu buzele umflate şi tumefiate.// Jnap, jnap, fiecare cuvânt pe care-l scriam era un pumn întors haimanalelor“.

Personajul-scriitor povesteşte cu umor (câteodată negru) şi alte peripeţii memorabile. De exemplu, în Greva foamei, el şi prietenul Enrico se hotărăsc să se alăture greviştilor foamei din piaţă. Trec însă pe la restaurant înainte, unde se îmbuibează, pregătindu-se „pentru a apăra valorile libertăţii şi mândriei noastre naţionale“. În scurt timp, vor ajunge, cu stări de vomă, la spital, iar la întoarcere vor constata că protestatarii fuseseră săltaţi de poliţie. Lipsa banilor şi dorinţa de a mai bea ceva îi aduc, pe tânărul scriitor şi pe un alt prieten, Tudor, la o nuntă de mafioţi, unde pătrund arătându-şi legitimaţiile (unul de membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, celălalt, de membru al Uniunii Cineaştilor). Luaţi drept artiştii chemaţi în locul celor alungaţi ca nesatisfăcători, sunt puşi să presteze la microfon, unde improvizează versuri în stilul lui Esenin şi Vâsoţki. După apariţia „adevăraţilor artişti“, oamenii mirelui îi scot în stradă cu şuturi în fund (Legitimaţiile noastre roşii). În Apa rece, anunţul soţiei că se întoarce acasă mai devreme cu o zi îl bagă în vrie pe scriitorul narcisist şi dezordonat. Naivitatea de a primi în casă un mafiot (fost actor la Teatrul Naţional), cunoscut în urmă cu douăzeci de ani, lasă un cuplu fără carduri şi fără niciun ban, ba chiar şi fără cutia de prezervative (Chitara pe pat). O erecţie dureroasă, cauzată de lipeala în somn a unei fete de trupul lui Vladimir, în tren, era cât pe ce să-l facă să lipsească de la prima lui lansare de carte (Prima lansare de carte). O farsă aparent distractivă (anunţarea câştigării unui premiu în valoare de zece mii de euro) îi aduce unui scriitor moartea: doi hoţi îl bat până îşi dă duhul (Mihai Braşoveanu s-a întors din Roma). Un poet faimos şi visător, beat criţă, flirtează cu o femeie frumoasă la o terasă şi o încasează de la prietenul ei, unul dintre mafioţii fioroşi ai Chişinăului, poreclit (să mori de râs!) Scriitorul (Doi scriitori). Tatăl unei mirese face stop cardiac la nuntă, iar mama ei încearcă să ascundă până dimineaţă decesul (Iurie). Ş.a.m.d.

Din aceste povestiri, oricât de sumare în contextualizări, se poate însă contura un fundal social-politic al Republicii Moldova în perioada recentă şi actuală: instabilitatea politică şi nemulţumirile pro-occidentalilor (mitinguri, proteste, huidumaci socialişti bătăuşi), discrepanţele sociale (funcţionari, scriitori, pensionari săraci, interlopi plini de bani, procurori opulenţi şi dubioşi), presa transformată în măciucă pentru adversarii patronilor, lupta pentru supravieţuire (inclusiv prin surparea prietenilor), mercenariatul militar în slujba ruşilor. O lume încă primitivă, care se îneacă în votcă şi se zbate în glod (la propriu şi la figurat), se iţeşte din multe pagini. Un ins este împuşcat în pădure de nişte petrecăreţi, o bătrână este omorâtă în bătaie din cauza unor pui de găină care ciuguleau roşiile vecinilor (şi cu concursul medicului care refuză s-o interneze de urgenţă), un tip care se întorcea din Rusia este tâlhărit şi ucis, un fiu îşi jefuieşte părinţii. Secţia de votare pentru alegerile parlamentare este închisă o jumătate de oră întrun sat, fiindcă membrii comisiei electorale pleacă la o înmormântare. Şoferii de microbuze, nemulţumiţi că nu li se permitea să mărească taxa de călătorie, vandalizează primăria. Tot un şofer de autobuz îl dă jos pe călătorul care nu suportă filmele de groază cu sonorul dat la maximum.

Poate nu toate povestirile sunt la fel de interesante, important este însă că nu există gafe de construcţie. Cu o singură excepţie: naratoarea din Nu trage are un limbaj dublu, povestind ba în româna literară, ba în graiul moldovenesc (greoi pentru noi). Altfel, este bine că prozatorul nu cade în capcana autenticismului cu orice preţ (şi acesta, tot o convenţie literară, de fapt) şi nu regionalizează limba personajelor. Colocvialitatea cu puţin argou şi câteva vocabule zonale sunt suficiente pentru senzaţia de naturaleţe.

Salutări lui Troţki este un volum care amestecă un strop de Caragiale într-un pahar cu votcă rusească (abisal) ameţitoare. Lectura lui seamănă cu efectul unui Blitzkrieg.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara